Poate că acest titlu este nițel forțat când mă gândesc la sursa de inspirație, ”Alegerea Sofiei”, romanul din 1979 al lui William Styron, dramatizat și adus pe ecran de Meryl Streep. În urma deciziei Sofiei au  murit chiar copiii ei, nu i-a putut salva, a fost una din dramele celui de-al Doilea Război Mondial, a Auschwitzului unde, să nu uităm, au fost deportați nu numai evrei, ci și mulți alții, inclusiv polonezi creștini. Alegerea lui Klaus este departe de a produce o astfel de dramă, mai mult, nimeni nu l-a obligat, cel puțin la prima vedere, să ia decizia pe care a luat-o și mă refer la persoana primului ministru, de fapt la componența aproape tuturor membrilor guvernului.

Personal, atunci când a candidat, nu l-am considerat pe Klaus Iohannis  omul cel mai potrivi pentru funcția de președinte. Am apreciat că această pălărie este prea mare pentru un primar (foarte bun de-altfel) al Sibiului. Mai târziu, nu mi-au plăcut nici unele dintre luările lui de poziție, dar pe undeva i-am învinuit pe consilierii lui. Una peste alta, nu a fost din partea mea o condamnare de ansamblu, în general am văzut în el un om onest, cu vederi democratice, care dorește să ne apropie mai mult de Europa, dar aveam și unele rezerve. Am fost pe cale să-mi schimb părerea recent, după prestația lui în Statele Unite. Mi-am zis că a căpătat experiență, s-a maturizat, că greşisem eu că nu mi-am dat seama de potențialul lui. Unele persoane au un ritm mai lent de dezvoltare.

Dar toate bunele mele opinii au fost spulberate când, contrar tuturor convingerilor mele (și ale multor altora), președintele țării a acceptat nominalizarea lui Mihai Tudose ca viitor premier al țării și apoi întreaga listă a noului guvern. Țin minte că i-am scris chiar înainte de nominalizare, unui prieten:  ”Dragnea vrea iar să-și bată joc de Iohannis și să prelungească această nouă criză politică”? fiind sigură că propunerea va fi respinsă deoarece contravenea imaginii premierului, prezentată cu numai două zile în urmă de Klaus Iohannis. (Despre ”petele” lui Mihai Tudose nu vreau să vorbesc acum, au spus-o mulți alții). Pentru  mine a fost o dezamăgire cumplită, o mare frustrare și aceste sentimente nu au putut fi șterse nici de discursul foarte acid, foarte critic și ironic al lui Klaus Iohannis la învestirea guvernului. Întrebarea firească pe care am pus-o nu numai eu, ci probabil mii și mii de  alți cetățeni ai țării a fost: dacă este atât de prost guvernul, de ce l-ai acceptat? De ce i-ai dat un cec în alb? Chiar suntem atât de naivi să credem într-o schimbare de inspirație divină care transformă răul în bine ?

În mod abstract, eventual aș putea înțelege alegerea lui Klaus. Nu a vrut să prelungească situația în condițiile în care, de ce să nu recunoaștem, era în joc prestigiul lui proaspăt cucerit în Occident. El a afirmat în fața tuturor că în România există stabilitate,  a crezut că instalarea rapidă a unui guvern va soluționa criza și vom recâștiga încrederea străinătății, respectiv a investitorilor, a UE sau a NATO. Dar s-a reconfirmat adevărul zicalei ”drumul spre iad este pavat cu bune intenții”. Președintele nu s-a gândit (și mă întreb de ce) că primul lucru  pe care-l vor face unele dintre specimenele alese pentru funcții va fi să lanseze niște idei care au împins țara într-o altă criză, au subminat leul și bursa (vezi Pilonul Doi, noroc că cineva s-a trezit la realitate, sau impozitul pe cifra de afaceri pentru marile companii care susțin bugetul sau taxa de solidaritate).

În argumentele mele nu vreau să dau curs altor speculații legate de o colaborare ”contra natură” între președinte și anumite forțe politice în vederea viitorului acestuia. Vreau să cred că decizia a fost pur și simplu o alegere proastă.  Sofia nu avea ce face. Președintele ar fi avut și alte opțiuni. E drept, nu ușoare. Dar atunci nu i-ar fi dezamăgit pe cei care aveau încredere în caracterul lui.

Eva Galambos