E vară și nu prea am chef să scriu despre lucruri serioase. Nu am vrut să vorbesc despre Holocaust; nici despre politică nu sunt în stare, evenimente noi din fericire nu mi se întâmplă. De aceea am ales o perioadă din viața mea în care m-am simțit bine, cea de conducător auto, ocupație la care nu m-am gândit niciodată înainte de a o începe. Este adevărat că mama, ca toate mamele, mi-a spus pe la sfârșitul anilor 60 ai secolului trecut, că i-ar plăcea să mă vadă șofer amator, dar și doctor în științele medicale. Din păcate, ambele dorințe i le-am satisfăcut prea târziu, când mama nu mai era pe lumea asta. Dar cum în viața mea întâmplarea a avut de cele mai multe ori un rol foarte important, ambele dorințe ale mamei s-au împlinit „din întâmplare”.

La 1 Ianuarie 1970, după un Revelion nereușit, de altfel singurul din viața mea petrecut la un local, la Capșa, ne plimbam împreună cu soțul meu, cu sora mea și soțul ei, pe o vreme relativ blândă de iarnă povestindu-ne multe și mărunte.

Toţi ai mei locuiau la Iași și întâlnirile noastre erau totdeauna prilej de bună dispoziție. Și din senin vine oferta: Nu vreți voi să cumpărați mașina noastră, Gordini? Noi am acontat deja o mașină Dacia 1100, care tocmai începuse să se producă la fabrica nouă din Argeș. Răspunsul meu spontan a fost „Da, dar nu avem bani gheață.” Era vorba de 40000 de lei, o sumă mare pentru noi, mai ales că ne mutaserăm recent la bloc și cheltuiserăm toate rezervele. „Păi, ne dați jumătate acum și restul în rate lunare”. Tare mi-a surâs mie oferta și pe loc, în timpul plimbării, am făcut afacerea.

Niciunul dintre noi doi nu știa șoferia și în afara de mama, nici nu ne exprimasem vreodată dorința de a avea o mașină. Am împrumutat o mare parte din bani de la Casa de Ajutor Reciproc și ne-am înțeles ca eu să fac cursul de șoferie la singura școală posibilă pe atunci, deloc ușoară din toate punctele de vedere. Soțul meu nu și-a arătat apetența pentru aceasta.

Abia august am putut începe cursul și am fost printre cei mai vârstnici elevi ai seriei, dar și printre cei mai sârguincioși. Nu am lipsit de la niciun curs teoretic și am învățat (ulterior mi-am dat seama că a fost o prostie) toate componentele motorului, etc. ca să înțeleg ce înseamnă o mașină, de fapt un aglomerat de tablă și fiare, rețele electrice și cauciuc, pe care tu, conducător auto, trebuie să le stăpânești. Dar când am început lecțiile practice de condus, mi-am dat seama că nu e de glumă. După a 10-a lecție am vrut să renunț, atât de greu mi s-a părut totul, cu toate că am avut un instructor foarte bun, blând dar exigent, care lua totul foarte în serios. De la el am învățat ce înseamnă aprecierea distanței dintre mașini, respectul pentru alte vehicule și pietoni, dar mai ales respectarea legilor de circulație care nu sunt deloc, cum am crezut eu, un conglomerat de interdicții, ci un ghid de bună purtare și civilizație rutieră. Am învățat ceea ce se cheamă atenție distributivă, conducerea preventivă și posibilitatea de a intui ce va face șoferul pe care-l întâlnești.

Gordini – primul automobil pe care l-am condus

Am dat foarte multe examene și concursuri în viața mea, dar cel mai greu mi s-a părut cel de conducător auto. La proba scrisă (răspunsuri la 46 întrebări, cu bifarea unei alternative din trei) nu am avut probleme, deoarece învățasem ca un elev adevărat totul. Însă la examenul practic, care se dădea în aceeași zi, de fapt două probe – abilități și conducere propriu zisă – am avut mari îndoieli. Era în noiembrie, ușor ghețuș și tremuram mai rău ca orice licean.

Și acum o să mă laud! Am luat examenul din prima încercare, tot timpul ca în transă. Instructorul meu mi-a mărturisit că dintre cei 10 elevi ai lui, eu eram singura pe care a aruncat-o în examen numai ca să mă obișnuiesc cu atmosfera, fără să creadă că voi reuși. Și să nu uit: concomitent cu cele 30 de ore de conducere obligatorii, am mai luat încă 30 de ore în particular (aș zice meditații), dar a meritat. Timp de o lună, după obținerea carnetului de conducere, am mers la drum mai lung numai însoțită de instructor, ceea ce nu-și poate permite oricine și numai atunci m-am simțit în stare să risc să-i iau pe ai mei cu mașina. Este bine știut că în acei ani, în țară și în București erau cu mult mai puține mașini decât acum și circulația era mai ușoară, dar eu am luat-o în serios de la început până la sfârșit.

După câteva luni m-am trezit că și soțul meu și fiica mea au carnete de conducere și că absolviseră cursul fără lecțiile teoretice care mie mi-au luat o groază de timp. Dar niciunul dintre ei nu a practicat șoferia. Soțul meu, după un singur drum, a zis că șoferia este pentru cei obraznici și că de fapt regulile le stabilesc cei ce-și fac loc prin îndrăzneală și așa, ușor, ușor, am devenit eu șoferul familiei. Un șofer bun, dar timorat și încordat tot timpul, cu multă experiență, deoarece făceam zilnic drumul lung la spital și înapoi, și în anii de boală ai soțului meu, de nenumărate ori. Dar mașina mi-a servit nu numai în profesie și la necaz, ci și în vacanțele de pe valea Prahovei, Sinaia, Bușteni și Poiana Brașov și am avut în cele din urmă chiar plăcerea în sine de a conduce, posibilitatea de a stăpâni fiara, adică mașina care devenise ceva viu pentru mine.

Am condus pe rând trei mașini: acel Gordini mic și iute, apoi Skoda 100S și Skoda 120L, mașini mai lente, cu tracțiunea în spate. Pe primele două le-am dat pe rând cadou ginerilor mei și pe ultima am vândut-o. De fiecare mașină m-am legat ca de un animal de casă și le alintam în gând. Am avut grijă de fiecare și aveam un mecanic care le controla trimestrial, fără să existe probleme majore. Am trecut greu perioada când benzina era o problemă și trebuia să lași mașina la coadă, chiar și 24 ore ca să faci eventual un plin, căci era raționalizată la 20 l și, la un moment dat, era arondată la o pompă de la dracu’n praznic. În iernile geroase, 1985-1987, am cărat bateria în casă, două etaje, ca să nu înghețe și am învățat cum se poate porni o mașină fără cheie, dacă ai uitat-o acasă. Și totuși mi-a plăcut să mă simt fel independentă, chiar dacă nu a fost ușor.

Skoda – cea de a doua maşină pe care am condus-o

În toți anii nu am avut niciun accident, decât un far spart, sau o zgârietură făcută „din amabilitate”, de un vecin, și am plătit numai două amenzi ridicol de mici, în niciun caz pentru depășire de viteză legală. Chiar am fost oprită odată într-o seară, ieșind de la un restaurant pentru că… mergeam prea încet, ceea ce era suspect de consum de alcool.

Au trecut anii și m-am pensionat. Foloseam mașina mult mai rar. Nu m-am gândit s-o vând, dar când poștașul mi-a oferit s-o cumpere, nu m-am opus, cu condiția să se ocupe el de acte. Am vândut-o și din pricina comportamentului conducătorilor auto care între timp s-au înmulțit și au devenit stăpânii drumului. Deși mergeam pe banda întâia, dar când la semafor un partener de drum a deschis portiera și mi-a spus: ”Coană mare, ce cauți pe drum că te așteaptă moartea acasă?”, am socotit că e momentul să devin doamnă și să folosesc taxiul, care nu e scump în București și te ferește oarecum de măgării, exceptând eventuala conversație cu șoferul de care totuși te poți feri.

Dar și acum, după atâția ani, am o nostalgie „dulce-amară” pentru mașinile pe care le-am condus și de multe ori, dacă stau lângă șofer, trebuie să-mi abțin reflexul de a nu apăsa pe accelerație sau frână. De fapt e nostalgia pentru anii care au trecut, când am fost și eu conducător auto.

Mirjam Bercovici

30.06,2017, București