Urmărind înregistrarea audierii unor membri din conducerea televiziunii publice, la comisiile parlamentare de cultură şi mass media – unde s-a ridicat şi problema emisiunilor minorităţilor – am fost uimită de declaraţia unui parlamentar din comisie care liniştea spiritele dând asigurări că emisiunile cu pricina nu vor fi realizate de „cineva din Băileşti”, ci tot de oamenii propuşi de reprezentanţii minorităţilor, de organizaţiile acestora şi nimeni nu se atinge de spaţiile lor din grila de programe.
Am dedus că aceste emisiuni – parte integrantă a profilului unei televiziuni publice – sunt percepute ca o problemă internă a minorităţilor, pe care şi-o rezolvă ele, iar ceilalţi o bifează, respectând cu stricteţe procentele de timp alocate, adică… regula de trei simplă.
Cred că reflectarea diversităţii etnice şi convieţuirii nu este nici pe departe o problemă liniară, ci una complexă şi de mare importanţă, vizând în egală măsură minorităţile şi majoritatea şi pretinzând o abordare profesionistă. Cere competenţă, iniţiativă, empatie şi spirit de competiţie, din partea jurnaliştilor, dar şi încredere, receptivitate şi resurse, din partea celor care conduc instituţiile de presă (scrisă sau audiovizuală).
Sunt convinsă (ştiu) că emisiunile despre diversitate etnică şi convieţuire („emisiunile minorităţilor”) pot stârni interesul publicului larg dacă ele sunt stimulate să se reinventeze, să-şi lărgească orizontul – dincolo de folclor, meşteşuguri, reţete culinare şi evenimente – , căutând interferenţele, dar şi sorgintea prejudecăţilor. Şi dacă există curajul de a li se acorda un spaţiu ceva mai vizibil decât cel în care au înţepenit de ani şi ani de zile şi unde sunt „bifate” în mod conştiincios.
Şi mai cred că nu contează dacă realizatorul unei emisiuni de acest fel e „din Băileşti” sau de altundeva, atâta timp cât însumează calităţile unui profesionist (incluzând şi cunoaşterea limbii şi culturii minorităţii asupra căreia îşi îndreaptă atenţia).