Am plecat într-un periplu cu o ”echipă” de septua-octogenari. Cinci ”cupluri” din trei țări de pe două continente, cu un singur obiectiv – să trecem pe la Capul Horn, cel mai sudic punct al celei mai sudice dintre Americi. Un traseu de peste 35.000 de kilometri, o lungime apropiată de cea a Ecuatorului:) care urma să-l parcurgem în 30 de zile (speram să fie fără ”incidente” majore și fără să facem apel la ”asigurările” care le-am contractat ”pentru orice eventualitate”:)
Începutul
Punctul de întâlnire a fost convenit la Buenos Aires, la un hotel cu frumosul nume de ”Argenta Tower” care tradus (cu o oarecare bunăvoință:) ar însemna ”turnul de argint”. În afară de faptul că ”sună bine” nimic altceva nu justifică această denumire. Doar dacă nu acceptăm drept justificare faptul că hotelul nostru se află situat în centrul frumoasei capitale a Republicii Argentina. De fapt și de drept chiar țara a ”uzurpat” dintr-o eroare numele care a consacrat-o. Juan Diaz de Solis un navigator portughez este considerat ”nașul” care tot dintr-o confuzie a ”botezat” râul astăzi cunoscut ca Rio La Plata (”Râul de argint”). Confuzia s-a datorat băștinașilor care și-au întâmpinat ”descoperitorii” cu podoabe de argint în semn de prietenie, neștiind că încercarea lor naivă de a le câștiga bunăvoința va fi ”răsplătită” cu gloanțe. Spaniolii care au urmat și, de fapt, au fost primii exploratori adevărați ai zonei au vrut să înnobileze numele dat întâmplător de antemergătorul solitar Juan Diaz de Solis, latinizându-l. Așa a dobândit teritoriul pe care l-au ocupat mergând în susul ”râului de argint”, frumosul nume de ”Argentina” . Localitatea întemeiată pe malul impresionantului estuar prin care se varsă râul (Rio ) la Plata în Oceanul Atlantic, (aflată la o distanță de vreo 16000 de kilometri de București:) a primit pe merit, numele de Buenos Aires (Aer Bun) !!
Pe valuri
Ne-am îmbarcat într-o manieră foarte organizată și rapid pe un vas de croazieră având un nume frumos cu rezonanță exotică ”Emeralda Princess”
Prima noapte petrecută pe mare, în ”brațele” frumoasei ”Prințese Emeralda” a fost pentru mine de data asta un coșmar. Am mai fost într-o asemenea ”aventură”, devenită banală și industrializată în zilele noastre, dar am avut în precedentul ”cruise” cabină cu deschidere spre ocean și cu un balcon mititel în care totuși, două persoane pot sta comod în două ”chaise-long”-uri (”Balcony-ocean view”:). Ne-am trezit târziu cu rezervarea locurilor – pentru ”cruise”-ul mult și demult visat, care se potrivea cu dorințele celor zece coechipieri – așa că nu am mai găsit disponibile decât cabine ”de interior” (”inside cabins”), care au avantajul indiscutabil că sunt cele mai ieftine:) dar și imensul dezavantaj că sunt ca niște ”celule” – ce-i drept foarte bine amenajate (chiar luxoase) – dar fără lumină naturală și fără aer de afară. Pentru prima oară în lunga mea viață m-am trezit cu o senzație neobișnuită și neplăcută de ”claustrofobie” . Ca om rațional (ce pretind că sunt:) mi-am zis că pentru situația noastră această stare nu poate fi considerată decât o glumă, gândindu-mă evident la acei mulți care au navigat în condiții precare în vapoare rudimentare, în cale insalubre fără mâncare destulă și uneori fără apă, parcurgând – fără să știe de multe ori unde ajung – sute și mii de mile marine timp de luni care nu se mai sfârșeau. Lor le datorăm respect pentru curajul care l-au avut înfruntând necunoscutul. Și pentru suferințele care le-au îndurat .Iar eu mi-am ”pus deoparte” senzația de ”claustrofobie”:)
Un viraj cu 500 de ani
Argentinienii au devenit o națiune în creuzetul care a adunat în vreo 500 de ani oameni complet diferiți din toate colțurile lumii, dar astăzi toți vorbesc aceeași limbă, împărtășesc aceeași – nu foarte lungă – istorie și flutură cu mândrie același drapel alb-albastru:) cu soarele la mijloc dar mai ales (ce mai tura-vura 🙂 susțin cu un entuziasm fără limite aceeași echipă de fotbal!!
Totul a început de la Cristofor Columb. Ca toți marii navigatori ai timpului a fost la origine italian. Italienii aveau cel mai important palmares ca ”stăpâni ” ai mărilor și oceanelor lumii (cunoscute atunci:) Veneția și Genua cele două orașe-republici italiene dețineau aproape monopolul comerțului maritim al lumii, până în secolul XV. Columb era genovez. Dar cum ”nimeni nu este profet în țara lui” și Columb a găsit sponsori în peninsula iberică pentru realizarea ”proiectului” său de a descoperi un drum spre India navigând spre Vest, bazându-se pe hărțile desenate de cartografii evrei ai timpului.
Primul ”evreu american”
Cum s-a nimerit ca prima expediție spre noul continent – care avea să poarte pentru totdeauna numele unui ”interpus”- să aibă loc în același an cu expulzarea evreilor din Spania? Multe ”mistere” multe presupuneri și puține dovezi. A existat o bănuială despre Columb că ar fi avut ceva origini evreiești și zelul lui în organizarea unei expediții în necunoscut cu trei ”bărci” destul de șubrede ar fi fost determinată de pericolul imanent care l-ar fi amenințat și pe el. Pe urmă s-a presupus că din motive similare ar fi avut în echipaj câțiva mateloți, care ar fi devenit primii ” evrei americani”:) În orice caz dincolo de presupuneri, a avut cert în echipaj un translator evreu cu numele Luis de Torres. Originar din provincia spaniolă Murcia, – care era pe atunci încă, o zonă multietnică și multilingvă, unde timp de secole au trăit într-un spirit relativ tolerant musulmani, creștini și evrei – Luis vorbea fluent araba, ebraica, arameica, latina, franceza și desigur spaniola și portugheza. S-a nimerit să fie în portul spaniol Palos, în perioada când Cristofor Columb își pregătea cele trei nave Nina, Pinta și Santa Maria pentru cea mai curajoasă expediție a vremii. Își selecta echipajul și căuta un interpret care să vorbească limba ebraică, fiind convins că în Indiile în care voia să ajungă, va găsi urmașii celor zece triburi pierdute ale lui Israel. Luis de Torres îndeplinea cu prisosință condițiile lingvistice pe care le dorea Columb, având un singur defect genetic: era evreu 🙂 În Spania se instalase una din acele numeroase perioade ale istoriei în care evreii erau declarați indezirabili.
Singura alternativă ca să fie acceptabilă îmbarcarea evreului era convertirea. Astfel a ajuns Luis de Torres un ”converso”, în anturajul apropiat a lui Columb, devenind la 12 octombrie 1492 primul evreu – dar și primul european – care a pus piciorul pe ”pământ american”, în mica insulă Bahamas situată în Marea Caraibelor. În Bahamas trăiesc astăzi vreo trei sute de evrei, care (dacă vor:) se pot ruga în Sinagoga ”Luis de Torres” din Nassau (capitala ”commonwealth”-ului Bahamas). Corăbiile expediției și-au continuat călătoria, acostând în marea insulă care azi se numește Cuba. Columb credea că a nimerit țărmul Asiei și a trimis ”interpretul” să încerce să intre în legătură cu Marele Han despre a cărui grandoare și împărăție a aflat din mărturiile lui Marco Polo un alt mare călător genovez care l-a precedat cu un secol.. Luis de Torres și mica lui trupă de însoțitori, după câteva zile de mers, au dat peste o așezare cu zeci de corturi și sute de indigeni, care i-au primit cu mirare dar fără dușmănie oferindu-le în semn de prietenie să ”fumeze pipa păcii”. Se spune astfel că de Torres a fost nu doar primul european care a pășit pe pământ american ci și primul european care a cunoscut deliciul fumatului. Tutunul a devenit una din cele mai vândute produse din lume grație descoperirii atribuite unui evreu convertit 🙂
O eroare cu urmări
Columb, convins că a găsit drumul spre India, a debarcat pe o insulă (împărțită acum între Haiti și Republica Dominicană) pe care a denumit-o pompos ”Hispaniola”. În prima lună a anului 1493 s-a întors în Spania lăsând în urmă 39 de membri ai echipajului (printre care și Luis de Torres) primii ”coloniști” ai noilor domenii cucerite pentru Coroana Spaniei. După o scurtă ”idilă” cu ”indienii” localnici ei au fost uciși de ”gazde”.
După alte trei expediții spre ținuturile al căror vicerege a fost numit, Cristofor Columb a murit în 1506 ducând cu sine dezlegarea multor mistere precum și amărăciunea pentru dizgrația cu care a fost răsplătită extraordinara lui aventură deschizătoare de noi orizonturi omenirii. Primul care a contestat consistența afirmației că Hispaniola și celelalte insule din Caraibe descoperite și ocupate de spanioli, se află in calea spre India a fost tot un italian cu numele de Amerigo Vespucci. El era un negustor bogat din Florența – aflat în slujba puternicei familii Medici – care s-a aventurat într-o călătorie pe urmele lui Columb descoperind Țărmul Braziliei în anul 1499. În scrisorile trimise stăpânului său Lorenzo de Medici scria cu emfază și convingere că a găsit o LUME NOUA!! El a rămas cu nimbul și gloria. ” Lumea nouă” nu poartă numele celui care a descoperit-o. Nici măcar unul din cele două continente ,care de fapt sunt trei:) Toate trei poartă numele de ”familie” America. Cea Centrală și cea de Sud mai folosesc și ”porecla ” de Latine deși ar fi mai corect să fie numite ”iberice”. Oricine să fi fost ”nașul”, descoperitorii au pornit din Peninsula Iberică.
Apare concurența
Doar scurtă vreme Spania și Portugalia au fost stăpâni exclusivi ai Americilor. În timp ce ei erau ocupați cu colonizarea Americii Centrale și a celei de Sud, celelalte două mari puteri europene. cu acces la oceanele lumii, Anglia și Franța se întreceau în a coloniza America de Nord. Primul ”englez” care a pus piciorul pe pământul american (de nord:) a fost John Cabot la 5 ani după ce Columb a făcut marea sa descoperire. Am pus în ghilimele numele lui englez căci era de fapt un nume de împrumut. Numele lui de ”fată” era Giovanni Caboto născut la Genova și crescut la Veneția:) .Ideea lui – pentru care l-au angajat și finanțat englezii era una care pare simplă acum, și anume că trebuie navigat spre vest către Noul Continent la o latitudine mai nordică pentru a scurta drumul. A debarcat în Labrador confirmându-și teoria. La scurt timp au trimis și francezii o expediție condusă de Jaques Cartier, care a acostat în golful St. Lawrence în dreptul căruia se află acum frumosul oraș francofon Montreal. De ce s-au precipitat englezii și francezii să colonizeze continentul american? Dincolo de apetitul firesc al imperiilor în devenire, de a acapara noi posesiuni, mai e şi un alt motiv puternic. Teama de a rămâne în afara ”Lumii” pe care proaspătul Papă, Alexandru al VI-lea (celebrul ”papă desfrânat” Alexandru Borgia) a împărțit-o în două, între spanioli și portughezi prin ”istorica” linie trasată pe un glob pământesc virtual și consfințită prin ”Tratatul de la Tordesillas” (1494).
De ce la acest final de secol 15 s-au întâmplat atâtea evenimente majore care au marcat evoluția lumii noastre pentru secolele ce aveau să vină? Mă întrebam și eu încercând să înțeleg mai bine lumea în care am călătorit vreme de o lună.
Din vremuri imemoriale cele două fețe ale Globului Pământesc despărțite de mări și oceane nu au avut între ele nici o comunicare. Cel puțin nu de tip uman. Ca și cum pe cele două emisfere s-ar fi dezvoltat două specii umane diferite. Sigur nu este așa. Specia umană – coroana dezvoltării (sau Creației?) – este una și aceeași. Cu toate diferențele majore acumulate vreme de zeci sau poate chiar sute de mii de ani, în ultimele cinci secole în care omenirea s-a regăsit, diferențele s-au estompat rapid. Timpul hotărâtor al acestei regăsiri a fost în perioada de sfârșit al secolului XV și prima jumătate a secolului XVI. Coincide miraculos cu o epocă fastă a culturii denumită modest Renaștere Partea de omenire a Emisferei (denumită arbitrar:) de Est a descoperit în acest interval al Timpului partea de omenire trăitoare pe Emisfera de Vest. Întâlnirea a fost fabuloasă pentru ambele părți, deși nu a fost nici ușoară nici pașnică. S-a lăsat cu nenumărate jertfe și suferințe, cu sacrificiul prea multor vieți. Dar a fost cel mai important șoc cultural al omenirii de la începuturile civilizației și a determinat pe termen lung un spectaculos impuls al progresului uman. Au fost și schimburi ”reciproc avantajoase”. Oamenii din ”noul continent” nu au cunoscut caii, vacile, oile, roata, scrisul, praful de pușcă dar nici grâul, secara, orezu în schimb au avut de oferit ”cuceritorilor” produse care s-au aclimatizat rapid pe ”vechile” continente: porumbul, cartofii, roșiile ,ardeii, tutunul și curcile:)
Și răspunsuri
Ce a determinat însă ”declicul” care a făcut ca acest moment al descoperirilor să se petreacă nici mai devreme, nici mai târziu? Cele mai pertinente opinii susțin că impulsul hotărâtor pentru căutarea unor noi drumuri de acces spre India și alte zone exotice de unde provin mirodeniile a fost dat de căderea Imperiului Bizantin și instalarea în forță a Imperiului Otoman în zona cheie pentru controlul comerțului cu mirodenii!!. Încă pe vremurile faraonilor Egiptului, continuând cu toate civilizațiile care au urmat, mirodeniile aromate, iuți sau dulci erau adjuvante indispensabile ale vieții cotidiene, în gătirea mâncărurilor sau în prepararea cosmeticelor. Comerțul cu mirodenii și delicatese care se procurau cu greu, devenise una din cele mai rentabile preocupări. Piper și dafin, șofran și cuișoare, ghimbir sau vanilie erau doar câteva articole care se vindeau mai bine decât aurul. Nu e de mirare că rețele sofisticate de negustori și transportatori pe uscat și pe mare se dedicau acestui comerț. Navigatorii din Veneția și Genova erau cei care controlau doar ultima verigă a complicatului lanț de intermediari din India sau insulele din Indonezia de unde proveneau valoroasele mirodenii. Otomanii au făcut ca acest drum să devină aproape impracticabil. Vasco de Gama a reușit să ocolească ”furcile caudine” puse de turci, navigând pe malul Africii să ajungă la sursa mirodeniilor, dar drumul era foarte lung, greu și costisitor. Aceasta a fost provocarea care a stârnit ambiția navigatorilor și generozitatea curților regale. Căutând sursa mirodeniilor, navigatorii spanioli și portughezi au găsit alte pământuri care nu prea aveau mirodenii în schimb promiteau argint și aur celor care erau gata să caute.
Eroul apelor
Valul de expediții pornite din Peninsula Iberică se baza pe prezumția logică, dar greu acceptată, că Pământul era rotund. A revenit celui mai curajos și mai ambițios dintre navigatorii tuturor timpurilor să producă cea mai convingătoare și indubitabilă dovadă a acestei prezumții, să facă ocolul Pământului, navigând tot timpul spre Vest. Acest temerar s-a numit Fernando Magellan. Un portughez care a servit în slujba Regatului Spaniei 🙂
Deși multă vreme a fost considerat un ”trădător” în patria sa natală, el a fost un erou care și-a jertfit viața la zenitul ei (a murit la vârsta de 41 de ani) aducând servicii de neprețuit omenirii întregi. În periplul nostru sud american am întâlnit multe monumente dedicate memoriei lui Magellan, poate cel mai cunoscut fiind cel de la Punta Arenas în apropiere de strâmtoarea care-i poartă numele și stă mărturie marii sale descoperiri legătura dintre cele două oceane uriașe ale lumii Atlanticul și Pacificul. De altfel numele oceanului Pacific a fost dat de Magellan, După ce a parcurs cei 500 de kilometri ai strâmtorii dintre cele două întinderi nesfârșite de apă, a fost surprins de liniștea oceanului imens pe care credea că – navigând – va putea să ajungă înapoi în Spania. Și a ”botezat” acest ocean – ”născut” de miliarde de ani – cu numele ”Pacific”. De ce, totuși, Magellan nu a adus Portugaliei onoarea magnificei sale descoperiri? Mai ales că regatul Portugaliei avea în acel timp un monarh de excepție sub domnia căruia mica țară a înregistrat realizări extraordinare în arte dar și în politică, devenind – în ciuda faptului că era o țară mică – o importantă putere maritimă și apoi colonială. Monarhul acesta era Manuel I supranumit (nu întâmplător:) ”Norocosul”. Sub domnia lui, a descoperit Vasco de Gama drumul maritim spre India și s-au făcut primele cuceriri teritoriale – care aveau să dureze secole – pentru viitorul imperiu al Portugaliei, pe țărmul african și cel al Indiei. Însă cea mai râvnită cucerire portugheză a timpului a fost cea a Insulelor Molusce. Un arhipelag de aproape o mie de insule în mijlocul arhipelagului indonezian. În aceste insule era paradisul mirodeniilor, cel mai important loc de aprovizionare a prețioaselor delicatese care se găseau doar acolo din belșug. Cei mai importanți ”beneficiari” până la venirea portughezilor, au fost negustorii arabi ( chiar numele arhipelagului provine de la cuvântul ”Rege” în arabă ”Malik” – similar ebraicului ”Melek”:)
Regele Manuel I era preocupat de progresul țării sale, avea un acut sens al valorilor ,sprijinea pe cei care aveau idei novatoare și curajul de a le realiza. Poate e interesant de notat că în timp ce în țara vecină, Spania, se dezlănțuia cea mai vehementă prigoană împotriva evreilor care a culminat cu expulzarea lor în 1492, în Portugalia ei erau bineveniți și se bucurau de un climat politic permisiv și prietenos. Nu întâmplător căci numeroși evrei au avut contribuții esențiale la succesele micului regat devenit un mare și (cel mai:) longeviv imperiu. Astrolab-ul inventat de rabinul Abraham Zacuto (astronomul curții regale) care a contribuit hotărâtor la reușitele navigatorilor portughezi, este doar un exemplu. Dar ”idila” cu evreii a luat sfârșit odată cu căsătoria Regelui Manuel cu infanta Isabela de Aragon fiica suveranilor Spaniei. Căsătoria a avut o miză politică majoră : unirea prin ”uniune personală” a celor două regate. Condiția acceptului Curții Spaniole a fost expulzarea evreilor, inclusiv cei zeci de mii expulzați în anii anteriori din Spania, care și au găsit refugiu în Portugalia. Regele Manuel obligat de împrejurări a semnat Decretul de expulzare în anul 1496, dar în condiții care au ușurat soarta evreilor. Între cele două mari călătorii a lui Cristofor Columb în 1492 și a lui Vasco de Gama din 1497,s-a semnat Tratatul de la Tordesillas. Ca urmare portughezii nu puteau naviga spre Vest și spaniolii spre Est . Fernando Magellan, prin urmare nu putea să-și realizeze ”proiectul” de a înconjura lumea navigând spre Vest, decât dacă se îmbarca în fruntea unei flote spaniole. Ceea ce a și făcut în 1519 și într-un fel a și reușit. Din cele cinci nave cu care a plecat din Sevilla, (prin estuarul Guadalquivir), doar una s-a întors în Spania, după trei ani în care au navigat în premieră de a lungul coastei de est a Americii de Sud. Cu mica lui flotă de cinci vase, Magellan a descoperit strâmtoarea care a demonstrat nu doar că Pământul e rotund, dar și că toate oceanele ei sunt conectate.
Portughezul care a adus faimă Spaniei a murit bătându-se cu indigenii din Insulele Filipine. Amintirea lui este cinstită în toată lumea dar mai ales în Sudul Americii de Sud. Poate unul din cele mai frumoase omagii aduse memoriei lui Magellan este faptul că numele lui a fost atribuit unei specii de pinguini pe care el a descoperit-o în decursul călătoriei pe coasta sud-estică a necunoscutului continent al Americii de Sud.
Călătoria noastră pe ”uriașa” Prințesă Emerald, cu încă 3058 de turiști (plus noi zece:) din 40 de țări la care se adăugau cei 1300 de membri ai echipajului recrutat din 70 de țări, a început de la Buenos Aires în ziua de 1 martie, un bun prilej de a fi fost oferit doamnelor din echipa noastră drept atenție ”pe post” de Mărțișor:). În clasamentul oficial al țărilor din care călătorii erau originari, România era reprezentată doar de 6 persoane ( două cupluri din echipa noastră călătoreau cu pașapoartele altor țări, deși născuți în România) ocupând ”onorabilul” penultim loc. Nu era o surpriză prea mare:) Traseul ”cruise”-ului nostru era destul de asemănător cu drumul parcurs de flota lui Magellan cu 500 de ani în urmă. Prima oprire pe coasta argentiniană după un popas la Montevideo – capitala Uruguay-ului – a fost la Puerto Madryn un loc de care să fiu sincer nu mai auzisem pînă la pregătirea ”cruise”-ului. Pentru noi a fost o surpriză primul contact cu exoticul pământ al Patagoniei. Ne așteptam la o pustietate aridă și nelocuită, când colo am acostat într-un port modern al unui oraș de o sută de mii de locuitori. Aveam să aflăm că portul protejat de liniștitul Guelfo Nuevo deservește o zonă întreagă, provincia Chubut, cu o suprafață cam cât a României, în care locuiesc doar vreo 500 de mii de locuitor. Capitala provinciei este orașul Rawson cu 24000 de locuitori dar care are o universitate! Denumirile cu rezonanță engleză, provin de la primii coloniști ai regiunii Chubut, care au fost galezi. Pe la mijlocul secolului XIX o mișcare în Wales (Țara Galilor) a fost animată de Lewis Jones un ziarist galez cu scopul de a stabili o așezare în care coloniști galezi, oprimați de autoritatea britanică – pe care oricum o detestau – să-și poată păstra și dezvolta identitatea națională de limbă și cultură. Cu sprijinul unui politician și latifundiar galez, sir Love Jones Parry care deținea proprietăți întinse La Madryn în Țara Galilor, a obținut de la guvernul argentinian aprobarea pentru a coloniza o suprafață de peste 200 de kilometri patrați, în nordul Patagoniei. Primii coloniști 150 de Galezi, au debarcat în anul 1865 în locul în care se află azi frumosul oraș Puerto Madryn. Galezii au reușit să lege relații pașnice cu locuitorii indigeni din tribul Techuelche care i-au sprijinit în construirea de case, în irigarea pământurilor semiaride, în crearea unui mediu de viață care cu anii a devenit o viață civilizată. Evident galezii nu și-au păstrat identitatea exclusivă. Populația de jumătate de milion de locuitori din Patagonia de nord, este constituită din peste 60% sunt metiși, și mulți coloniști din diverse regiuni ale lumii, galezi originarii fiind doar în jur de 2% . Astăzi Puerto Madryn a devenit un loc de viligiatură pentru argentinieni care se pot bucura de frumoasele ei plaje, dar mai ales un centru turistic foarte frecventat. De aici am plecat și noi într-o plimbare de câțiva kilometri, să vedem câte ceva din ciudățeniile și atracțiile Patagoniei. ”Invenția” acestui nume a fost atribuit tot lui Magellan. Unii afirmă că ar fi derivat din denumirea de ”pata goa” care ar fi însemnat în portugheză ”picioare mari” și ar fi fost o ”etichetă” lipită cu exagerare locuitorilor indigeni.
Prima acostare în Patagonia
Cel mai interesant și mai valoros loc care se poate vizita pornind din Puerto Madryn este impresionanta colonie de pinguini care își are ”sediul” în Aria Protejată Punta Tombo. Sute de mii de pinguini Magellan își petrec aici sezonul de împerechere, femelele își depun cu ajutorul masculilor ouăle în locuri protejate, (cele mai multe în grop, vizuinei și labirinturi săpate de ei în pământ) și au grijă de puii nou născuți până când ajung să se îngrijească singuri.
Pinguinii Magellan se disting de orice altă specie de pinguini prin coloritul exclusiv alb-negru, cu o dungă discretă roz, pornind din dreptul ochilor de înălțime de circa 70 de centimetri. Pinguinii Magellan sunt migratori, pleacă spre zone mai calde (Peru, Brazilia ) înotând chiar foarte repede, deși în mod obișnuit nu depășesc 10-20 de kilometri pe oră. Însă cele mai frumoase clipe de viață – clipele ”iubirii” – le petrec în apropiere de zona lor preferată din sudul Argentinei până la Polul Sud. Locul lor cel mai frecventat este fără îndoială Punta Tombo. Se spune că uneori numărul lor ajunge să fie un milion. Mii și zeci de mii de vizitatori se înghesuie să privească această splendoare a naturii. Pentru ca să nu deranjeze pinguinii, vizitatorii au o potecă (cu parapet) lungă de vreo doi kilometri pe care se pot plimba prin rezervație, să facă poze, cu pinguinii căci fotografiatul (în fel și chip:) a devenit boala secolului. De-a lungul potecii, se pot citi diferite atenționări în spaniolă, traduse (în mod excepțional:) și în engleză pentru cazurile în care pinguini nimeresc din greșeală pe potecă. Ele se adresează vizitatorilor recomandându-le să se dea de o parte dacă le vine în față un pinguin!! Nu sunt un expert în ale pinguinilor, dar îmi sunt simpatice aceste făpturi care sunt bipede și alura lor seamănă izbitor cu cel al oamenilor. Am mai văzut colonii de pinguini și în sudul Africii la Capul Bunei Speranțe, dar nu m-au impresionat atât de mult ca aceștia de la Punta Tombo. În tinerețe am citit cu mare interes celebrul pamflet-fluviu a lui Anatole France despre o istorie ”pinguinizată” a omenirii. Mi s-a părut atunci sumbră și neverosimilă prezicerea lui despre viitorul omenirii devorată de propriul ei progres. Privind pașnicii pinguini de pe plaja de la Punta Tombo mi s-a părut o nedreptate să-i comparăm pe ei cu oamenii care ar fi în stare să-și pregătească apocalipsa. Pinguinii au mai crescut în ochii mei când am aflat despre statornicia lor în ”iubire” și împerechere. Adică sunt monogami! Dar pe urmă am mai aflat ceva de ”ultima oră”. George Murray Levick, un reputat zoolog și medic britanic, participant la tragica expediție al lui Robert Scott spre Polul Sud, a studiat și a descoperit că pinguinii au și comportamente sexuale neobișnuite ca agresivitatea și violul, împerecherea cu exemplare de același sex, adică un fel de comportament ”homosexual” Dovezile științifice au fost descoperite recent de către specialiștii de la British Museum:) Iată totuși cât sunt pinguinii de ”umani”! Parcă mi-au devenit mai puțin simpatici 🙂
Dacă doriţi…va urma😊)
Tiberiu Roth
4 aprilie 2018
8 Comments
O calatorie pe care putini au norocul s-o faca , chiar si o data in viata ! Foarte interesant si bine documentat acest jurnal de calatorie la care asteptam cu interes si continuarea .
Desigur astept continuarea expunerii acestei excursii atat de interesante, atat de documentate si atat de minunat descrise
Frumoasa relatare a expeditiei, cu incursiuni istorice foarte interesante si utile! O expeditie pregatita , cu documentare serioasa!
Asteptam continuarea povestii!
Frumoasa dar mai ales erudita relatare a expeditiei, Sper sacontinuati,
Deosebite si extrem de interesante relatarile expeditiei.
Asteptam urmatoarele capitole.
Da . Doresc .
Da!Doresc.
Mulțumesc pentru”dorință” Sper să vă placă relatările care vor urma !