Motto: Daţi-mi o Dacie, o salopetă şi o sârmă suficient de lungă

şi pot să fac înconjurul lumii.

(folclor urban)

Decembrie 2012. Suntem pe autostradă în Germania. Câteva zile până la Crăciun. Aglomeraţie. Depăşim şi suntem la rândul nostru depăşiţi.

În maşini bine încălzite, oamenii par indiferenţi, distanţi, grăbiţi, ireali. Feţele le sunt luminate, invariabil, de ecranul GPS-ului.

Copil crescut în anii ’70-’80, nu-mi pot reprima nici astăzi un uşor fior de plăcere: da, maşinile nu se mai strică în ziua de astăzi. Iar dacă, prin absurd, se întâmplă asta, trebuie doar să mergi până la cel mai apropiat Pannenplatz, să ridici telefonul portocaliu şi să spui Hilfe! Eşti reperat, remorcat, dus la căldură. Problema se rezolvă rapid, bani să ai.

Navigaţia îţi spune pe unde să mergi, maşina nu te mai lasă în drum, poţi să-ţi planifici viaţa şi vacanţa până în cele mai nici detalii.

Confortul şi siguranţa mă relaxează şi pe de altă parte mă fac să devin nostalgică. Ehehei, pe vremea mea …

Îmi aduc invariabil aminte de o vacanţă petrecută cu ai mei, prin ’81 sau ’82.

Am pornit de dimineaţă cu corturile spre Făgăraş. Patru adulţi, doi copii şi două Dacii. Una albă (a noastră) şi una vişinie (a unchiului).

Când ajungem aproape de Piteşti, Dacia vişinie începe să facă figuri. Frânele din spate se încălziseră în ultimul hal. Coborâm din maşini şi aruncăm pe janta cu probleme toată apa pe care o avem în bidonaşele de călătorie. Mi-aduc aminte perfect mirosul de metal încins şi vălătucii denşi de aburi. Pornim din nou, dar ne tot oprim să scoatem apă din fântâni şi să răcim roata.

Cu chiu, cu vai, ajungem până la marginea Piteştiului. Ne oprim în dreptul unui gard de scânduri vopsit în verde. Nu mai e chip să mergem mai departe. Trec ore multe, tata şi unchiul transpiră şi se chinuie să repare Dacia vişinie. Încet-încet, toţi bărbaţii din vecini vin să ajute cu un sfat, cu o părere, cu o şurubelniţă.

Nimic de făcut. E deja noapte şi e musai să aşteptăm până a doua zi când se deschide un Service sau un magazin de piese auto.

Nu mai ştiu cum s-a făcut, dar ne-am trezit în casa proprietarului gardului de scânduri lângă care ne opriserăm. Ştiu că s-a întins o masă mare în curte, s-a adus de mâncare, mama şi mătuşa au scos şi ele din portbagajele Daciilor carne în untură şi alte bunătăţi.

Îmi mai amintesc că a trebuit să dorm împreună cu ai mei pe un Recamier cu tapiţerie vişinie şi nu prea mi-a plăcut. Eram tare înghesuiţi.

În casă nu mirosea prea frumos. Frigiderul Fram al gazdelor se stricase şi până să prindă de veste, şi mâncarea din el a fost bună de aruncat.

Aveau şi un căţel pechinez care s-ar fi jucat cu mine. Copil crescut la bloc şi înfricoşată de moarte, i-am tras un picior destul de brutal. Nu pot să uit nici astăzi privirea mirată şi jignită pe care mi-a aruncat-o. Nu s-a mai apropiat de mine cât am rămas acolo, deşi, cuprinsă de ruşine, mai târziu am încercat să fac pace. Cu un os de găină.

Am petrecut şi dimineaţa următoare la familia din Piteşti. După prânz însă, Dacia vişinie a primit ferodouri noi şi am plecat mai departe, spre Făgăraş.

Cred că n-am ştiut niciodată cum îi cheamă pe oamenii care ne-au găzduit, la marginea Piteştiului. Din când în când mi-ar plăcea să ştie că le mulţumesc. Şi că mi-aduc aminte de ei de câte ori mă minunez că maşinile din ziua de azi nu te mai lasă în drum când ţi-e lumea mai dragă.