Hotărârea mea  e clară!

Las subiectul Coronei pe socoteala altora.

Cred că omul care ne citește mai are nevoie și de altceva.

Așa că…..

Voi începe cu începutul. Cu începutul. Ce șanse am ca teoria mea să nu stea în picioare?

Ca să fiu sincer, mari șanse!

Și cum ar putea fi altfel?!

În primul rând m-am hotărât să mă vâr într-un domeniu în care nu am nici cea mai superficială calificare. Nu-mi amintesc să fi citit vreodată ceva serios în acest imens subiect, nu că nu m-ar fi interesat, dar n-am avut niciodată timp pentru așa ceva, poate pentru că mi-am dat seama de la bun început că ar însemna să încerc marea cu degetul. Nu te apuci de o treabă dacă știi, din start,  că nu ai cum să ajungi nici măcar la periferia domeniului, darmite la miezul ei?!

Treptat, am ajuns la concluzia că în mod teoretic nu există nimeni pe lumea asta care să poată dovedi că e în posesia adevărului absolut în subiectul de care doresc să mă ocup pe parcurs. Pur și simplu, detaliile, amănuntele sunt atât de numeroase, încât am impresia că cel care a inventat cuvântul ”infinit” se referea exact la acest subiect.

Și am convingerea că toți cei care vor citi aceste rânduri nu vor putea decât să fie de acord cu mine.

Și după această introducere cu totul neobișnuită (cred eu), să trecem la subiect.

Iată teoria mea: eu susțin (bazat pe dramul de impertinență care mi-a mai rămas!) că în afara limbii române, nu mai există pe lume nici un alt mijloc de comunicare  lingvistic care să utilizeze un pronume intermediar, plasat între singular și plural!

Oare m-am făcut înțeles? Sigur că nu!!

Iată la ce mă refer.

Pentru cine încă nu știe, eu am copilărit în celebra urbe a Buhușului, despre care se spunea că acolo se afla o fabrică (mare, de postav, 5000 muncitori!) care poseda un oraș.

Limba pe care am învățat-o și-am vorbit-o din fragedă pruncie  era cea a locurilor, adică o românească cu elemente moldovenești, cuvinte care nu erau înțelese nicăieri în afara ”granițelor” acestei regiuni: leică, povidlă (sau magiun), cucuruz, cerdac, oleacă…

Dar mai era ceva, ceva care deosebea pe cei de acolo și care mă deosebea pe mine de cei pe care, de exemplu, i-am întâlnit la vârsta de 11 ani la București: eu mă nu adresam celor mai în vârstă, inclusiv părinților mei, cu ”tu”, ci cu ”mata”!

Iar ”mata” este, de fapt, o prescurtare a pronumelui ”dumneata”. Deci în limbajul meu (și bineînțeles nu numai al meu) există pe lângă ”tu”, și ”voi, și ”dumneavoastră”, un pronume care se plasează pe undeva între termenul familiar, cu care te adresezi oricăruia cu care ai legături personale, de familie sau de prietenie, și cel de politețe, care-ți permite contactul cu oricine cu care nu ai niciun fel de relații.

”Dumneata”, ”dumneaei”, ”dumitale” ”dumnealor”- iată instrumentele care permit celor de limbă română un contact nemijlocit cu cineva cu care nu ești în termeni foarte apropiați, dar în același timp nu se află postat pe vreun piedestal, la care nu ai acces decât adresându-i-te cu o formulă de politețe.

Nu, nu vreau să despic firul de păr în patru, și nici să redescopăr America.

Doar vreau să mărturisesc că până în ziua de azi, în toate celelalte limbi, (nu multe, doar vreo 3-4) în care deschid uneori la nevoie gura, îmi lipsește deseori această posibilitate de a stabili un contact cu cineva pe care mi l-aș dori mai aproape din punct de vedere sufletesc.

De fapt greșesc în mare măsură, cel puțin în ceea ce privește engleza și ebraica: făuritorii acestor două limbi au rezolvat problema o dată pentru totdeauna.

În engleză te adresezi cu ”you” și părintelui tău, dar și președintelui Statelor Unite sau reginei Angliei. În ebraică diferența e dublă și clară: prima intre plural și singular, a doua între feminin și masculin. În aceste două limbi nu există niciun mod de a adresa cuiva cu un pronume de politețe.

Dar cum e în franceză, italiană, rusă, sau germană?

Dacă relațiile sunt apropiate, atunci folosești singularul. Iar ca politețe, e pluralul.

Inutil a remarca faptul că folosirea pluralului ca un termen de respect e o soluție de-a dreptul hilară, pentru că interpretarea te duce la ideea că individul respectiv poate fi atenționat în mod politicos doar dacă i te adresezi ca și cum el/ea ar fi  mai mulți/multe (mie asta-mi sună a schizofrenie, fără discuție din cauza deformației profesionale!).  Caraghios, nu?

De-a lungul anilor m-am îndrăgostit (da, acesta e cuvântul!) de această formulare, această ”găselniță” a limbii române. Nu o dată ea m-a scos din încurcătură, pentru că mi-a oferit posibilitatea de a mă adresa cuiva cu un termen potrivit, fără a-l jigni cu un ”tu”, și fără a-l pune în încurcătură ridicându-l în rang în mod artificial.

Închipuiți-vă o situație în care un om în vârstă (să zicem ca mine) oprește un polițist pe stradă pentru a întreba o direcție. Dacă i te adresezi cu ”tu”, îl jignești, doar l-ai întâlnit pentru prima oară în viață. Dacă folosești termenul ”dumneavoastră” în cel mai bun caz îi va veni să-ți râdă-n nas, surprins de modul în care l-ai abordat. ”Oare poți dumneata să-mi arăți în ce direcție e strada cutare?”- iată formula care în ochii mei e cea mai potrivită în asemenea situații.

Oare şi alţi vorbitori de limba română simt ca mine? Oare și alții consideră această ”invenție” ca ceva care merită termenul de ”excepțional”?

Sau poate voi fi învinuit de lipsă de imaginație, alegerea subiectului acesta dovedind-fără discuție că celui care a scris aceste rânduri i-au secat izvoarele inspirației și se agață de o situație pe cât de clară, pe tot atât de anodină, banală, și plictisitoare, ca și cum cineva s-ar apuca acum să prezinte într-un eseu asemănător, de o mie de cuvinte,  superdiscutatul și supercomplicatul conflict israelo-arab?!

Speranța mea e că se va găsi cineva (unul sau doi sau trei) care să ridice mănușa și comenteze teoria mea cea care prezintă unicitatea limbii române în această privință.

Și acum să mă întorc la una din primele fraze scrise mai sus.

Fără îndoială, ”teoria” conține un important grad de impertinență! Pentru că nu poți vorbi de un amănunt unic, aparținând unei singure limbi, atunci când ești conștient că în lume se vorbesc mult mai multe limbi decât ai avut ocazia, în cursul unei întregi vieți, să auzi sau în care să citești măcar o propoziție.

Sunt perfect conștient de această posibilă învinuire.

Și nu degeaba: prietenul nostru comun, Dr Google, amintește faptul că în lumea de azi se vorbesc între 6909-7117 limbi!! Depinde cum  le numeri. Și când te gândești că după Biblie, până la turnul Babel, lumea vorbea doar o singură limbă.

În ziua de azi 90% din limbi sunt vorbite de mai puțin de 100.000 indivizi.

Prin urmare, e clar faptul că nimeni  pe lumea asta nu poate cerceta toate limbile care se vorbesc pe mapamond pentru a găsi un alt exemplu de pronume intermediar. Și la ce-ar sluji o asemenea cercetare? La nimic, pierdere de timp.

Mi-am adus aminte de celebra povestioară aparținând regretatului Mircea Crișan care susținea că un studiu științific extrem de important a demonstrat că folosind energia utilizată de toți bărbații din lume în timpul activității lor sexuale timp de un an se poate săpa o groapă cu diametrul de 30 metri, ajungând până în centrul pământului, iar cu energia consumată de femei în același scop se poate astupa groapa la loc!

Așa că nu-mi rămâne decât să închei cu regretul că omenirea nu e în stare să rezolve conflicte mai grave prin folosirea unei ”găselnițe” la fel de inteligentă și la fel de eficace.

Sper că dumneata (mata), cititorule, îmi vei da dreptate.

Gabriel Ben Meron