ROMANTISMUL

Secolul al XVIII-lea a purtat amprenta umanismului, a fost era clasicismului, a ordinii, a proporţiilor perfecte, a raţiunii şi a iluminismului. Romantismul este o revoltă contra acestui climat intelectual, este ansamblul curentelor artistice, în literatură, muzică şi artele plastice, care au început în a doua parte a secolului al XVIII-lea.

Era romantică este caracterizată de o aparentă dominare a sentimentului, a imaginaţiei faţă de formă, a simţului faţă de rațiune. În acest context a apărut și preferinţa spre mistic şi supranatural, nostalgia trecutului şi nu în ultimul rând întoarcerea spre natură. Caracteristic pentru muzica romantică este conjuncţia creaţiei muzicale cu literatura, artele frumoase, filozofia şi evenimentele actuale. Un alt aspect al romantismului este căutarea identităţii naţionale. Romantismul este curentul predominant al secolului al XIX-lea, dar elemente romantice se pot găsi în toate perioadele civilizației.

Câteva exemple de mari muzicieni şi artişti care s-au născut în ultimii ani ale secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea: Franz Schubert (1797), Heinrich Heine (1797), Eugène Delacroix (1798), Alexander Pushkin (1799), Victor Hugo (1802), Alexandre Dumas (1802), Hector Berlioz (1803), Mikhail Glinka (1804), George Sand (1804), Felix Mendelssohn (1809), Robert Schumann (1810), Frédéric Chopin (1810), Franz Liszt (1811), Giuseppe Verdi (1813), Richard Wagner (1813).  

Caspar David Friedrich (1774-1840), pictor și desenator, unul din cei mai importanți reprezentanți ai romantismului german timpuriu.

Der Wanderer über dem Nebelmeer (Călător peste marea norilor) – 1818.

DE LA RAIDING LA PARIS

Franz (Ferenc) Liszt s-a născut în 1811 la Doborján (Ungaria), azi Raiding (Austria).

Adam Liszt a fost în serviciul prinţului Nicolas Eszterházi. Palatul din Eisenstadt a fost vizitat de mulţi muzicieni celebri. Adam Liszt era un violoncelist amator talentat.

La cinci ani tatăl i-a dat primele lecţii de pian. El a fost atras de muzica bisericească şi de cea ţigănească. Era un copil religios, influenţat de tatăl lui, care în tinereţe a petrecut doi ani în ordinul Franciscan.

Franz a început să compună la opt ani şi primele lui apariţii ca pianist au fost la Sopron şi Pozsony (azi Bratislava). Tânărul pianist i-a impresionat pe magnaţii unguri, care au strâns bani pentru a-i sprijini educaţia muzicală. Tatăl l-a luat pe Franz la Viena, pentru a primi lecţii de pian de la Carl Czerny, un fost student al lui Beethoven. Băiatul a primit şi lecţii de compoziţie de la Antonio Salieri, directorul muzical al Curții Vieneze.

Franz Liszt a dat câteva concerte cu mare succes la Viena. Legenda spune că Beethoven a venit la concertul lui Liszt şi i-a dat un sărut de “consacrare” pe frunte. Este sigur că Liszt l-a întâlnit la Viena pe Beethoven. 

Adam Liszt plănuia un turneu de concerte la München, Paris și Londra. Familia a părăsit Viena în septembrie 1823. Primul popas a fost la Mūnchen, unde Franz a dat trei concerte. La două din ele a fost și familia regală. Au urmat concerte la Augsburg, Stuttgart, Strassburg, iar în 11 decembrie 1823 au ajuns la Paris.

LISZT LA PARIS

Familia a închiriat un apartament la Hotel d’Angleterre. Chiar peste drum era Maison Erard, unde se produceau vestitele piane cu același nume. Era și un salon unde se organizau concerte publice. Familia Erard a recunoscut imediat talentul tânărului Liszt şi l-a sprijinit din punct de vedere profesional.

Tatăl şi fiul s-au prezentat la Conservatoire de Paris, condus de Luigi Cherubini, un om cumpătat şi rigid. Cherubini i-a primit politicos, a citit scrisorile de recomandare (una de la Metternich), dar după regulament nu putea să primească străini, deci a refuzat, chiar dacă era el însuși străin. Porţile conservatorului au rămas închise pentru Liszt. Tatăl i-a găsit alți profesori: Antonin Reicha la teorie și Ferdinando Paer la compoziţie. Cu timpul s-a dovedit că refuzul conservatorului a fost un avantaj – geniul lui Liszt s-a dezvoltat liber, fără cătuşele conservatorului. 

Liszt s-a format intelectual și muzical în cei 12 ani petrecuți la Paris. El a fost inspirat de cultura franceză, a adoptat obiceiurile și şi-a însuşit limba, pe care o vorbea cu plăcere. Liszt a iubit Franţa toată viaţa. 

Liszt a dat multe concerte, dar cel mai mare succes l-a avut cel de la Théâtre Italien. Au asistat multe persoane distinse şi muzicieni de profesie. Liszt cânta pe un pian Erard.

În 1824-25 Liszt a compus opera Don Sanche, ou Le Château de l’amour. Premiera a fost la Salle Peletier, dirijată de Rodolphe Kreutzer şi cu celebrul tenor Adolf Nourrit. Astfel i s-au deschis adolescentului Liszt porţile spre lumea intelectuală şi artistică a Parisului.

Între 1824-1827 Liszt însoţit de tatăl său a făcut trei turnee Anglia. A cântat la Londra, la Argyll Room, sub egida Royal Society of Musicians și la New Theatre Royal Drury Lane. A concertat și la Manchester. A fost invitat chiar la Castelul Windsor, unde a cântat pentru regele George IV şi familia regală.

Tatăl a murit în 1827 la Boulogne. Întors la Paris, Liszt a închiriat o locuinţă împreună cu mama lui și a devenit un tânăr profesor de pian la modă. Tot stunci a întâlnit-o pe prima lui dragoste, Caroline de Saint-Cricq, care îi era elevă. Tatăl ei s-a opus acestei legături, după părerea lui un modest profesor de pian nu era o partidă destul de bună. Liszt a căzut în apatie şi nu a uitat niciodată această primă dragoste.

Anul 1830 a marcat un punct critic în dezvoltarea intelectuală și artistică a lui Liszt. Citea cu nesaț clasicii literaturii, de la Homer și Montaigne până la literatura contemporană: Sainte-Beuve, Rousseau, Chateaubriand, Lamennais, Lamartine, Victor Hugo… Frecventa cu plăcere teatrul și opera. Îl admira pe Victor Hugo, iar lupta lui Wilhelm Tell împotriva tiraniei şi opresiunii l-a umplut de admiraţie pentru opera lui Rossini.

Tot în 1830 a izbucnit Revoluţia din Iulie, care a marcat trecerea puterii de la monarhia constituţională a Bourbonilor cu regele Carol X, la Casa de Orleáns, cu regele Louis Philippe. Toată revoluţia a durat trei zile eroice. Victor Hugo o caracteriza ca o revoluţie oprită la jumătatea drumului, (ea a dus la revoluţia din 1848, când regele a fost nevoit să fugă în Anglia.)

Se spune că odată regele Louis Philippe cu suita lui a vizitat atelierul Erard. Liszt tocmai încerca un tip nou de pian. Regele i s-a adresat:

– Îţi amintești că ai cântat la mine când erai copil şi eu eram ducele de Orleans? Multe s-au schimbat de atunci.

– Da, înălţimea voastră, s-au schimbat, dar nu în bine, i-a răspuns Liszt.

Revoluţia a avut o influenţă catalizatoare asupra gândirii creative. Scriitori, muzicieni, reformatori sociali s-au îndreptat spre Paris. În 1832 Paris era şi oraşul emigranţilor. Refugiaţii opresiunii politice din mai multe ţări au găsit la Paris o societate tolerantă. Printre refugiaţii polonezi era poetul Mickiewicz, dramaturgul Slowacki şi Chopin.

Liszt s-a alăturat unui cerc de artişti şi literaţi romantici, numit Cénacle, după Cina cea de Taină a lui Leonardo da Vinci. Din acest cerc au făcut parte Honoré de Balzac, Victor Hugo, Alfred de Vigny, Alfred de Musset, George Sand, Eugène Delacroix, Charles Sainte-Beuve, Gérard de Nerval şi muzicienii Frédéric Chopin şi Hector Berlioz. Artiştii se întâlneau în saloanele la modă ale Parisului.

Parisul era şi centrul lumii pianiştilor virtuozi, precum Kalkbrenner, Herz, Hiller, Dreistock, Cramer şi Thalberg. Unii s-au specializat în anumite ramuri ale tehnicii pianistice. Dreistock s-a evidenţiat cu octavele, Kalkbrenner cu pasajele, Thalberg cu un truc care se auzea de parcă ar fi avut trei mâini. Thalberg era un adevărat artist, rival serios al tânărului Liszt. Pianiştii se întrecut în trei “arene”: Conservatoire, Salle Pleyel şi Salle Erard. Chopin prefera Salle Pleyel.

Opera a contribuit şi ea la succesul pianiştilor. Vedetele Malibran, Pasta, Nourrit, erau considerate un model de perfecţiune a melodiei (bel canto). Thalberg, Chopin şi Liszt iubeau opera, care a fost o inspirație pentru ei.

Violinistul virtuoz al epocii era Niccolò Paganini. Operele sale erau extrem de dificile și numai el era capabil să le execute. În 1831 Paganini a apărut pe scena Operei din Paris. Şcoala pianiştilor virtuozi din Paris nu a produs un astfel de fenomen.

Ascultându-l pe Paganini, care cânta ca un magician, Liszt a avut o revelaţie: acesta era modelul pe care dorea să-l urmeze! Dar “Paganini al pianului” se lăsa încă aşteptat. Liszt exersa nenumărate ore pe zi, o muncă de titan. Abia în 1838 a prezentat primele rezultate, cu Études d’éxécution transcendante d’après Paganini, cea mai cunoscută fiind No.3, La Campanella.

Hector Berlioz l-a cunoscut pe Liszt în anii de după Revoluţie. Liszt a fost invitat la premiera Simfoniei Fantastice la Salle de Conservatoire. Lucrarea l-a impresionat prin forţa, noutatea şi originalitatea ei. 

Imediat după sosirea lui la Paris, Chopin s-a întâlnit cu Liszt. Prietenia lor s-a consolidat după ce Chopin i-a dedicat lui Liszt 12 Études op.12. Chopin a fost entuziasmat de interpretarea lui Liszt, iar Liszt a fost și el fermecat, interpretând compoziţiile lui Chopin. 

În 1834 abatele Lamennais l-a învitat pe Liszt la Chênaie, unde au petrecut vara. Acolo Liszt și-a descoperit vocația de compozitor. Aici s-a născut Harmonies poétiques et religieuses, inspirat din Méditations poétiques a lui Lamartine. Tot aici Liszt a început să scrie despre situaţia artiştilor şi locul lor în societate.

În 1833 Liszt a cunoscut-o pe Contesa Marie d’Agoult, femeia care i-a schimbat soarta. La prima lor întâlnire, ea avea douăzeci şi opt de ani și doi copii. Trăia într-o căsnicie nefericită, cu un bărbat mult mai în vârstă ca ea. Cei doi s-au cunoscut într-un salon și s-au simțit imediat atrași unul spre celălalt. A doua zi Marie i-a trimis o invitaţie și Liszt a apărut în salonul ei. Relaţiile dintre ei s-au dezvoltat în furtunos. Îndrăgostiţii nu mai puteau rămâne la Paris. Pentru a evita scandalul au hotărât să fugă în Elveţia. Ei s-au întâlnit întâi la Basel, apoi s-au stabilit la Geneva.

Lang Lang: Franz Liszt – La Campanella

Sviatoslav Richter: Chopin – Étude Op. 10, No. 12 în do minor Studiul Revoluționar

Berlioz – Symphonie fantastique, partea a doua – vals.

BIBLIOGRAFIE

– Wikipedia

– Alan Walker: Franz Liszt, Volume I: The Virtuoso Years, 1811-1847 

– The New Grove: Dictionary of Music and Musicians

– The Early Romantic Era, edited by Alexander Ringer 

– Leon Platinga: Romantic Music, A history of Musical Style in Nineteenth Century Europe

– Alfred Einstein: Music in the Romantic Era 

– The Cambridge Companion to Liszt, edited by Kenneth Hamilton

– Percy A. Scholes: The Oxford Companion to Music 

– F. Grosz: Music and Musicians in the Romantic Era – Stamp Collection

Frederic și Eva Grosz

19.09.2020