De fapt, Renata Erich a fost prietena soțului meu și prin el am cunoscut-o și eu. Dacă îmi aduc bine aminte, era începutul anilor 80 când am auzit de ea și apoi am văzut-o pentru prima dată. Am mai spus-o cândva: prietenii soțului meu au devenit pe parcurs și prietenii mei; la fel s-a întâmplat și cu Renata. Teatrul evreiesc era vizitat adesea de ziariști străini interesați să afle despre evrei. Renata Erich era corespondent al postului de televiziune ARD. La prima ei vizită în România, ea s-a dus la TES și s-a adresat soțului meu, care era secretarul literar al teatrului. Eu am cunoscut-o mult mai târziu, când ea a venit pentru prima oară la noi acasă. S-a bucurat că știu și eu germana și pot participa la discuții. În prima seară a stat la noi până după miezul nopții, iar eu am participat, mai bine zis am ascultat discuțiile dintre ea și soțul meu. Când Renata a chemat mașina pe care o avea la dispoziție, i-am propus să doarmă la noi – abia atunci am aflat că nu era voie să adăpostești un străin peste noapte în casa ta. Eram atât de naivă!!

Vizitele Renatei în România s-au repetat și am reușit s-o cunosc mai bine. Nu și-a ascuns niciodată părerile politice, nici credința religioasă. Era catolică și avea o mare dragoste pentru oameni în general și pentru cei în suferință, săraci și oropsiți în special. Înțelegea bine limba idiș și avea aproape un cult pentru evrei și rromi, de multe ori chiar exagerat.

La început eram pentru ea numai soția lui Israil Bercovici, dar pe parcurs am devenit și prietena ei și atunci când soțul meu s-a îmbolnăvit, ea a căutat să ne ajute prin toate mijloacele, legale și ilegale. În cumplita iarnă a anului 1985, ne-a trimis prin ambasada Austriei un calorifer electric care atunci nu se găsea în București. Printr-una dintre fiicele ei, care lucra la Austrian Airlines, ne-a trimis 5 kg de carne de vită, care era o delicatesă în România. Astfel de exemple de prietenie au fost numeroase. Oricât aș fi de sensibilă și de suspicioasă, nu am simțit nicio urmă de antisemitism în comportamentul sau în cuvintele Renatei, nici pe vremea când soțul meu trăia, nici după aceea. Scrisoarea de condoleanță pe care mi-a trimis-o și pe care o am și acum e ca a unei rude foarte apropiate și îndurerate. Prietenia cu soțul meu a transferat-o asupra mea și în situația mea disperată a încercat să mă ajute cu tot ce putea. Nu aveam nevoie de ajutor material, dar vorba bună și dovezile ei de sinceritate m-au făcut să mă simt mai puțin singură.

După 1989 a inițiat strângerea de ajutoare pentru România și a venit chiar ea să le împartă cu ajutorul bisericii. Era oricând dispusă să sară în ajutorul celui care i-l cerea. Pe scurt, era un OM.

Renata Erich și familia ei erau catolici practicanți. Soțul ei lucra în domeniul bancar. Aveau cinci copii, doi băieți și trei fete. Aveau o casă la țară, unde se duceau la sfârșit de săptămână, dar locuiau în buricul frumosului oraș Viena, pe care l-am putut cunoaște tot datorită ei.

Renata era foarte preocupată de educația și buna stare a copiilor ei. Atunci când mai trăia soțul meu, se sfătuia cu el chiar și în privința educației copiilor, în special a mezinului, Jakob, care nu învăța bine și o îngrijora. Jakob și-a ales meseria de restaurator de mobilă, care s-a dovedit foarte bănoasă, și mai târziu a devenit un soț și un tată minunat. Fiul cel mare, Sebastian, are și el cinci copii și lucrează în domeniul bancar. Atât el, cât și sora lui, Vroni, au o situație financiară consolidată. Pe celelalte două fete nu le-am cunoscut, pentru că nu erau la Viena.

După 1989, Renata m-a invitat pentru o vizită la Viena. Bineînțeles am locuit la ea. M-a primit atât de frumos și mi-a pus la dispoziție toate posibilitățile de a cunoaște orașul, copiii și prietenii ei, încât mi-a oferit una din cele mai frumoase vacanțe pe care le țin minte. Vineri plecam cu ea la țară, și astfel am cunoscut și împrejurimile Vienei. Am încercat să-mi amintesc poveștile auzite în copilărie de la tatăl meu despre sejurul lui la Viena în tinerețe, cu un an înaintea Primul Război Mondial, când a lucrat acolo ca tinichigiu. El idealiza Viena și chiar în timpul deportării noastre în Transnistria povestea despre Friedenszeiten. Aveai ce vedea la Viena și am încercat să profit din plin. Și Renata, și soțul și copiii ei m-au ajutat și au încercat să-mi facă vizita agreabilă. Nu mai vorbesc de concerte, de spectacole de operă și de mici excursii. Dar Renata a invitat-o și pe fiica mea cu soțul pentru 2 săptămâni, de Crăciun și Anul Nou, punându-i la dispoziție nu numai casa ei, ci și posibilitatea de a participa la o serie de concerte, printre care și ultimul concert dirijat de Herbert von Karajan. Altă dată, când am venit în vizită cu trenul, Renata a venit să mă întâmpine cu mașina chiar la Bratislava.

În anii bătrâneții am rămas tot timpul în legătură telefonică cu Renata. Am știut când s-a pensionat și s-a dedicat cu trup și suflet ajutorării rromilor, mai ales copiilor și educației lor. Ea a continuat să mă invite și s-a oferit în repetate rânduri chiar să mă ia cu mașina, dar eu nu mai puteam pleca. Au trecut anii și peste Renata. I-a murit soțul, după o operație pe cord deschis. Era un om foarte de treabă și sunt sigură că și ea a fost marcată cumplit de acest deces. Copiii ei au insistat să nu mai conducă mașina, deoarece avuse un accident și plătise numeroase amenzi pentru parcări nepermise. Îmi spunea le telefon că lucrează acasă. N-am prea înțeles la ce lucrează, dar aceasta nu era important pentru prietenia noastră.

Vestea decesului ei, în 12 octombrie 2018, m-a surprins și m-a îndurerat. Fiul ei cel mare, Sebastian, mi-a transmis vestea cea tristă. De atunci, la fiecare Crăciun și An Nou el nu uită să mă felicite și să-mi trimită o fotografie a familiei sale. Știam că încă de la începutul anilor 90 Renata a părăsit serviciul de jurnalistă la ARD ca să se ocupe în mod organizat de copiii rromi. Dar exact ce a făcut am aflat abia după moartea ei, din internet, din anunțul făcut de Asociația Romano Center din Viena:

Asociația Romano Center anunță cu mare tristețe decesul Renatei Erich, membru de onoare, decedat la vârsta de 85 ani, în 12 octombrie 2018. Renata Erich a fost una dintre fondatorii asociației și multă vreme membru în conducere. În 2010 a primit medalia de aur a Primăriei din Viena pentru activitatea ei neobosită. Fosta jurnalistă, devenită activista combativă de la Romano Center, a luptat pentru educația și școlarizarea copiilor de rromi. A inițiat proiectul și a contribuit la realizarea lui. Activitatea ei a fost plină de greutăți. Marginalizarea copiilor rromi în societate și în școală a pus piedici mari acestei activități cu totul excepționale. Asociația Romano Center îi mulțumește Renatei Erich cu mare umilință.

Și eu îi mulțumesc Renatei pentru prietenia pe care mi-a dovedit-o și sunt onorată că am cunoscut-o. Era un om integru, o soție și o mamă bună, un om care și-a dăruit viața oamenilor.

De ce am scris acest articol abia acum, la trei ani după decesul Renatei? Mă uit în jur și constat că nu mai am prieteni în viață. Toți au dispărut, au plecat într-o lume mai bună (?) Vreau să sper că e adevărat.

Bucureşti, 13-06-2021

Mirjam Bercovici