Iubesc cu pasiune cărțile, le venerez, cititul e îndeletnicirea mea preferată de când am învățat cum se face. Primul roman pe care l-am citit, la nouă ani și jumătate, a fost Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain, într-o vară care-mi dăruia vacanța mare și plăcerea nestrămutată de a citi. Când am terminat cartea, am avut regretul puternic că povestea s-a sfârșit și îmi părea atât de rău că această carte nu mă așteaptă s-o citesc de acum înainte ci, iată, o epuizasem deja. Sigur că citisem deja alte cărți, mai cu seamă Poveștile nemuritoare cuprinse în volume care erau pe vremea aceea în mare vogă, dar primul roman și primul meu erou a fost Tom Sawyer. În vara aceea am primit bucuria de a citi ca pe un dar pe care nu l-am pierdut niciodată și mă rog să nici nu-l pierd, căci prea e prețios.

Cei care mă iubesc știu să-mi facă daruri de cărți, știu că nu vor greși și că succesul cadoului e asigurat. La un Crăciun, nu foarte demult, fiul meu s-a prezentat cu o cutie destul de mare, în care era seria întreagă a cărților cu Harry Potter, șapte volume legate elegant, pe care le-am citit la 56 de ani cu plăcere imensă, aflând de la vrăjitori mai multe despre lumea reală decât am făcut-o, poate, urmând sfaturile tuturor celor care s-au străduit să mă învețe câte ceva. Când reușești să găsești cadoul potrivit, bucuria darului oferit și primit se amplifică și clipa este de neuitat.

Regretul de a termina o carte care îmi place mult mă însoțește până azi, la fel ca regretul că n-o mai am de citit într-un viitor pe care știu că l-ar face mai senin. Țin minte perfect după-amiaza de vară când am terminat Aventurile lui Tom Sawyer. Stăteam sub nucul enorm din curtea noastră de pe strada principală, în casa cu patru apartamente, dintre care pe cel spre stradă îl ocupam noi, mama, bunica și cu mine. Mi-am petrecut veri multe sub nuc, cu o carte în mână și cu capul plin de vise și de iluzii. De multe dintre iluzii și himere am scăpat, altele s-au ciobit și nu le mai urmez, dar iubirea mea pentru cărți nu s-a ciobit deloc, dimpotrivă, a devenit mai strălucitoare.

În aceeași curte locuia o croitoreasă foarte pricepută, Böske néni (tanti Böske, diminutiv de la Erzsébet), care lucra bine și extraordinar de repede și avea multe cliente în orășelul nostru. Ea îmi făcea, deși era mereu foarte ocupată, hăinuțe pentru păpușa mea cu bucle blonde și cu ochi albaștri pe care o chema Cristina și care clipea din pleoapele ei de păpușă. Cristina primea rochițe din resturile de material recuperate de pe la doamnele care își făceau la ea fel de fel de toalete. O dată a primit și un capoțel roșu cu buline albe care se lega la gât cu o fundă.

Croitoreasa era supranumită ”Böske néni unu”, fiindcă în alt apartament din curtea comună locuia și ”Böske néni doi”, o doamnă care avea tot timpul în casă vreo 15 pisici pe care le adora, deși niciuna dintre vecine nu o prea înțelegeau… Era mare fumătoare, avea tot timpul o țigară aprinsă între degete și făcea plăpumi de satin, la comandă, pe o masă enormă, construită special în holul ei de intrare. Mă mir cum de nu a aprins toată șandramaua cu țigările ei și cu atenția îndreptată mai mult către mâțe. Vorbind cu aceste doamne am învățat ungurește și apoi, desigur, vorbind cu copiii la școală, colegii mei de clasă. Mai era și tanti Ági, dar ea nu era chiar așa de prietenoasă, provenea de undeva din Secuime și uneori petrecea câteva luni la rude, iar când se întorcea nu mai înțelegeam deloc ce spune.

Iubesc până în ziua de azi nucul, îl voi iubi întotdeauna, e arborele meu favorit. Amintindu-mi de Böske néni unu și doi e ca și când, la fel ca acum 45 de ani, mi-aș ridica privirea de pe pagina cărții și aș vedea-o pe una din ele prin curte. Mă întreba ceva sau poate nu, schimbam două trei vorbe și apoi cititul continua și nucul mă îmbrățișa din nou cu umbra lui și cu aroma amăruie, taninoasă a frunzelor sale.

Am o relație cu cărțile, trebuie să am tot timpul câteva în așteptare. Asta mă face să mă simt în siguranță, să am ce să citesc încă un număr de săptămâni înainte. Anxietatea mea privind lipsa cărților are, am aflat, chiar și un nume, abibliofobia. Nici nu contează cum se numește, oricum ea este foarte reală, credeți-mă. Urmăresc când un autor iubit scoate ceva nou, oriunde se află, și apoi aștept traducerea și apariția, sau chiar o devansez, dacă e posibil, și comand cartea, mulțumind unuia din puținele avantaje ale globalizării. În relația mea de o viață cu cărțile, de două sau trei ori m-am supărat pe ele rău, fiindcă m-au lăsat fără cuvinte în situații în care trebuia să fac față neobrăzării. M-am gândit ”Cum se poate una ca asta? Am citit mii de cărți și acum nu găsesc câteva cuvinte ca să fac față unei agresiuni verbale?”, de parcă asta ținea de cărți și nu de blocajul meu constant în fața răutății. Ne-am împăcat desigur, m-au iertat… Ele știu cât le iubesc. Odată, într-o librărie, aveam în brațe o grămadă destul de mare de cărți și fata de la casă mi-a spus că pot să le las liniștită la ea până mai aleg altele, dar n-am putut, i-am răspuns ”vreau să le mai țin puțin în brațe”.

Nu am avut niciodată o carte preferată. Mi se pare incorect față de tot restul și față de cele pe care urmează să le citesc. Cartea preferată poate fi următoarea, cumva ca în iubire, ca atunci când declarăm, (ceea ce eu n-am făcut niciodată) ”n-am să mai iubesc pe nimeni ca pe tine”… Păi cum ai putea să știi asta?

Am recitit de multe ori cărți, pe unele de mai multe ori chiar, exact așa cum revezi filme. Nu știu dacă recitirea lor le face pe unele preferate altora, cred mai degrabă că este dorul de a reintra în timpul și spațiul cărții și de a te reîntâlni cu persoanje pe care le-ai adorat. Poate că o carte care nu merită recitită nu ar fi meritat să fie citită nici prima oară.

Atunci când citesc nu văd semne negre tipărite pe o pagină albă, văd filmul acțiunii derulându-se în mintea mea. Am avut o discuție cu o bună prietenă despre felul în care simțim fiecare atunci când citim. Eu i-am spus că acțiunea se derulează în locurile descrise în carte, pe care mi le imaginez, văd oamenii, îmbrăcămintea lor, toată ambianța și scenele aievea și sunt și eu pe acolo, pitită bine, ca să nu deranjez. Prietena mea mi-a spus că la ea orice acțiune, din orice epocă se derulează în casa părintească dintr-un oraș transilvan, o casă care nici măcar nu mai există, dar în care și-a petrecut copilăria și începutul adolescenței. Discuția s-a extins și i-am întrebat pe copiii noștri același lucru. Al meu a spus că la el acțiunea cărții se derulează ca în descrierile imaginate de scriitor, prin locuri și timpuri diverse, iar fiul prietenei mele a răspuns cu nonșalanță: ”Păi cum unde? La noi acasă, bineînțeles!”

Citind paginile cărții, descifrez parcă un cod care îmi permite să văd, în mintea mea, invizibilul. Hârtia ascunde invizibilul, dar este gata să-l releve și încă în mod particular fiecărui cititor. Până la urmă, cartea este un soi de unealtă magică. Ea ține captivă povestea și o dezvăluie fiecăruia în mod diferit.

De-a lungul timpului, dacă e să mercantilizăm, am dat pe cărți prețul unei mașini bune. În niciun caz nu aș fi preferat mașina. Mulți ani am împrumutat cărți de la biblioteca orașului meu, erau vremurile când nici nu prea găseai de cumpărat. Mama avea pile la librărie. Fiind educatoare, îl avusese ca elev pe copilul librarului și se crease o legătură, rămasă peste ani, în care librarul îi punea mamei deoparte cărțile noi care apăreau. Ea alegea ceea ce ne puteam permite și ce ne interesa, având astfel micile noastre bucurii o dată la câteva luni. Era același sistem al anilor 80, când măcelarul îți mai dădea câte o bucată de carne pe sub mână sau, la Alimentara, dacă aveai cunoștințe, primeai niște ulei sau zahăr în plus față de rație. Hrana pentru minte ca și cea pentru trup era greu de obținut.

Azi, uneori când intru în librărie și găsesc o carte care mă interesează dar nu pot s-o iau chiar atunci, îi șoptesc ”mă întorc după tine și te iau acasă, nu te las…” Nu am putut niciodată să nu termin o carte, mi se pare total nedrept față de scriitorul care a ales cu grijă fiecare cuvânt de pe pagină pentru mine, unul din cititorii lui.

Cea mai dragă mie definiție a cărții a fost făcută de prozatorul romantic german Jean Paul (Johann Paul Friedrich Richter) ”cărțile sunt scrisori mai lungi scrise unor prieteni necunoscuți”. Am simțit asta de multe ori, că eu sunt unul din cei cărora un scriitor i s-a adresat printr-o scrisoare mai lungă, de vreme ce m-a făcut să râd sau m-a făcut să plâng, să mă tem sau să mă bucur și, de atâtea ori, să mă regăsesc.

Hemingway spunea că e ușor să scrii, trebuie doar să te așezi în fața foii albe de hârtie și să-ți verși sângele pe ea. Care cititor adevărat ar putea ignora asta?

Anca Laslo