Mi-aș fi putut întitula articolul și Singurătatea alergătorului de cursă lungă, după nuvela din 1957 a scriitorului britanic Alan Sillitoe, respectiv ecranizarea ei. Nu numai că Nicușor Dan, primarul general al Capitalei, este un alergător de cursă lungă singur, dar i se potrivește ceea ce a declarat Sillitoe despre scrierea ei: „Deşi Singuratatea alergătorului de cursă lungă este despre un tânăr închis la școala de corecție, la fel de bine ar putea fi despre un scriitor și despre reacția lui în fața presiunii societății și a mass-mediei. Întotdeauna e ceva care te împinge să spui: N-am nevoie de lingușelile voastre, de recompensele voastre.”

Întotdeauna l-am simpatizat pe Nicușor Dan și ceea ce și-a propus să facă, mai ales în prima parte a carierei sale, când voia să salveze monumentele istorice ale Bucureștiului, puținele care mai erau, de ofensiva dezvoltatorilor setoși și fără scrupule. În parte a reușit, iar eu l-am votat când a candidat pentru postul de primar general al Capitalei și, mai târziu, pentru a intra în parlament împreună cu mișcarea sa, Uniunea Salvați Bucureștiul, devenită apoi Uniunea Salvați România. Totuși, mi-am dat seama că felul în care dorea să abordeze viața politică, imaginând un partid fără ideologie care să susțină propunerile altor formațiuni politice care se potriveau gândirii lui, nu va avea șanse de succes. Colegii lui de partid nu l-au aprobat, au apărut mai multe conflicte. În 2017 abordarea lui Nicușor Dan cu privire la familia tradițională a fost diferită față de cea a majorității conducerii partidului, drept care și-a dat demisia, cu toate că el reușise să creeze un partid modern, proeuropean. USR şi-a continuat evoluția ca partid, dar nu mai este ceea ce și-a imaginat creatorul său, iar epigonii lui nu mai doresc să aibă de-a face cu el.

Nicușor Dan a crezut că programul său, lansat încă în perioada Uniunii Salvați Bucureștiul, va obține un sprijin larg al bucureștenilor, ceea ce a determinat Partidul Liberal să-l folosească drept pion în alegerile pentru funcția de primar general al Capitalei, opunându-l Gabrielei Firea, fost primar și candidat PSD.

De menționat că Firea a fost o prezență deosebit de vocală în fața publicului, deși nu a făcut aproape nimic pentru îmbunătățirea situației din București, atât ca infrastructură, cât și în privința marii probleme: restructurarea sistemului de încălzire centralizată care înghițea fără folos banii locuitorilor Capitalei.

Nicușor Dan a câștigat alegerile, dar victoria a fost parțială, deoarece primarului general îi lipsea sprijinul majorității consilierilor, fără de care niciun fel de program nu se poate pune în aplicare. Cei care cunosc cum merg treburile la primărie afirmă că, în condițiile împărțirii puterii între consilieri, primarul trebuie să dea dovadă de capacitate de manevră, de dialog, de convingere și de multă diplomație, calități de care se pare că Nicușor Dan, poate că prin structura sa psihică, nu dispune.

Între timp, liberalii, intrați în conflict cu USR, doreau o înțelegere cu social-democrații, drept care l-au abandonat la rândul lor pe Nicușor Dan. Actualul guvern de coaliție nu are niciun interes să-l susțină. PSD dorește să demonstreze că primarul general nu este în stare să conducă Bucureștiul, liberalii nu vor să se certe cu social-democrații, iar USR l-a părăsit demult. Iată cum se conturează singurătatea acestui alergător de cursă lungă. Lipsa susținerii s-a văzut clar în refuzul recent al guvernului de a sprijini financiar bugetul Bucureștiului, respectiv de a aloca sumele necesare continuării subvențiilor pentru încălzirea centralizată, al cărei preț s-a dublat. Opțiunea primarului general este fie să renunțe la investițiile necesare refacerii sistemului de încălzire, adică schimbarea conductelor deteriorate, fie să-i lase pe bucureșteni în frig.

Marile handicapuri ale lui Nicușor Dan, pe lângă cele amintite, sunt lipsa abilităților de comunicare, a carismei și – cred eu – o doză de naivitate. Se vorbește despre existența unor mafii, unor grupuri de interese la Primăria Capitalei, cărora primarul general cu greu le face față. Faptul că locuitorii Capitalei suferă de frig nu i se poate reproșa actualului primar general care a moștenit un sistem deteriorat de decenii, numai că el nu le-a explicat în mod convingător bucureștenilor situația, sau dacă a făcut-o, a fost prea târziu. La ora actuală o mare parte a locuitorilor Capitalei îl fac pe Nicușor Dan răspunzător pentru această situație, îi reproșează că nu s-a ținut de promisiuni, unele făcute fără a cunoaște realitatea. Spre satisfacția guvernului, a partidelor politice, furia populației s-a îndreptat și se îndreaptă împotriva primarului general, căruia i s-a cerut demisia, și nu împotriva celor care nu vor să-l sprijine, ci dimpotrivă, îl subminează.

Și de ce să nu recunoaștem că oamenii, în pofida unor explicații, suportă cu greu condițiile în care trebuie să trăiască, mulți dintre ei comparându-le cu frigul din blocuri din perioada Ceaușescu.

De fapt, nu este o manevră exclusiv românească. Premierul Ungariei, Viktor Orbán, a aplicat aceeași tactică în cazul primăriei și primarului general al Budapestei, Gergely Karàcsony. Membru al unui partid de opoziție, acesta a reușit să câștige ultimele alegeri locale şi de-atunci guvernul Fidesz, profitând și de pandemia de coronavirus, a luat o serie de măsuri care au lipsit capitala de resurse importante. Scopul urmărit era același ca la noi: furia locuitorilor Capitalei să se îndrepte împotriva administrației și primarului general și nu împotriva marilor probleme de care este răspunzătoare coaliția.

În decembrie 1999, lucrând la secția de politică externă a unei publicații centrale din București, răspundeam și de ministerul de Externe. Atunci, aproape în fiecare săptămână, ministrul organiza câte o conferință de presă. În perioada la care mă refer, funcția era deținută de Andrei Pleșu. El nu făcea parte din niciun partid, dar fusese propus de Partidul Democrat. A participa la conferințele de presă ale lui Pleșu era o plăcere, nu numai datorită analizelor făcute, ci și felului în care prezenta lucrurile. În ultima sa conferință de presă, Andrei Pleșu ne-a comunicat că și-a prezentat demisia. Nu am să uit niciodată justificarea lui: „Am crezut că pot să-mi îndeplinesc atribuțiile fără să fiu membrul vreunui partid politic. Mi-am dat seama că nu se poate. Trebuie să ai în spate un partid care să te sprijine” a spus el. (Mai târziu am aflat că Partidul Democrat își dăduse demisia din coaliția de guvernământ și, cu toate că nu era membru de partid, Pleșu s-a simțit obligat să plece și el.)

Am spus că nu voi uita aceste cuvinte, fiindcă situația lui Nicușor Dan se aseamănă mult cu cea a lui Pleșu. Nu are în spate pe nimeni, nicio forță politică, și fără acest atribut proiectele lui, oricât de bune s-ar dovedi, se năruiesc. Dacă s-ar întâmpla să-şi dea demisia, inamicii lui ar jubila. Ar fi însă o victorie a la Pyrrhus, deoarece toată lumea ar pierde, în primul rând bucureștenii.

Eva Galambos