De multă vreme nu mai sunt o împătimită a cronicariatului muzical. L-am exersat cu pasiune nişte ani, atunci când, cele două rubrici săptămânale de la radio şi revistele de cultură la care publicam îmi impuneau o prezenţă continuă în sălile de concert – de regulă ale capitalei. După pragul anilor ‘80, când condiţiile s-au înăsprit de aşa natură încât interpreţii erau siliţi să cânte cu mănuşi tăiate în dreptul buricelor degetelor, când instrumentele se dezacordau de la frigul din sală, când clapele pianului “frigeau” de îngheţate ce erau, iar pe scenă numărul radiatoarelor electrice îl concura pe cel al pupitrelor, când publicul uitase să mai frecventeze “garderoba” încălzindu-se doar la aplauze sau suflându-şi în palme – abia atunci m-am declarat învinsă; am pus jos pana cronicarului pe care acum o ridic de plăcere, din când în când, doar cu ocazia vreunui eveniment ce se detaşează dintre atâtea oferte…

            Am probat recent acest sentiment, căruia i s-a adăugat şi unda de duioşie a unui binevenit remember: Iancu Ţucărman – omul a cărui pasiune a fost dintotdeauna muzica şi căutarea frumuseţii ei în sufletul tinerilor care, odată ajunşi la porţile măiestriei, merită investiţia capitalului sentimental, merită căutarea şi găsirea de Mecena care să le dubleze propria muncă şi efortul susţinut în şlefuirea talentului. Iancu – numit cu aceeaşi duioşie pe numele mic de toţi cei care l-au cunoscut sau i-au fost în preajmă decenii la rând – ştia cum să o facă.

Graţie flerului său neasemuit şi, desigur, bucuriei de a se împărtăşi din energia armoniei sunetelor – a fost unic în peisajul nostru cultural! – numărul celor care au beneficiat de o justă şi binevenită apreciere, urmată de perfecţionarea la mari academii sau conservatoare din străinătate, studiind cu reputaţi maeştri, s-a înmulţit an de an.

La rândul lor, anii despre care vorbesc au fost mulţi, numărându-se cu deceniile în această viaţă pe care, un supravieţuitor al Holocaustului, la rândul lui trăitor cât veacul – şi-a pus-o în slujba unei veritabile constelaţii de tinere generaţii afirmate pe scenele lumii!

Am scris despre unii dintre aceştia; altora le-am fost profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (UNMB) şi le-am urmărit îndeaproape cariera. Pe alţii i-am prezentat în recitaluri sau concerte, de fiecare dată cu aceeaşi bucurie de a mă putea alătura mângâietoarei şi luminoasei prezenţe a lui Iancu Ţucărman.

Aşa a fost şi recent, în cadrul “Stagiunii de marţi seara” de la Sala Mică a Ateneului Român (coproducător Radio România Muzical), când am avut şi surpriza unei seri muzicale magnifice şi a unei neaşteptate întâlniri cu amintirile (nu doar ale mele) despre Iancu Ţucărman. Afişul anunţa recitalul oferit de un Trio constituit acum un an şi îndrumat îndeaproape, cu aprigă ştiinţă în ale stilisticii muzicale de unul dintre muzicienii noştri de elită: prof. univ. dr. Verona Maier; cei trei sunt colegi de generaţie, absolvenţi de învăţământ superior, masteranzi sau încă studenţi la ora la care i-am ascultat şi i-am aplaudat (7 iunie a.c.): un Trio emanând – pe lângă tinereţe şi entuziasm – disponibilitate la dialog şi, mai presus de toate, bucuria de a-şi împărtăşi trăirile: între ei şi cu publicul lor. Iar publicul, divers ca generaţii, era preponderent format din tineri, cei mai mulţi la vârsta celor aflaţi pe podiumul scenic. Ca atare, a ştiut să răspundă acestei chemări şi prin număr (sala era plină la refuz!) şi prin aplauzele şi ovaţiile entuziaste cu care şi-a răsplătit interpreţii intraţi deja pe lista preferinţelor.

            Când am ales recitalul, am făcut-o în cunoştinţă de cauză; m-a atras oferta de program (fronda manifestă contra limitărilor circumstanţiale, dar şi încăpăţânata cultivare a valorilor unei “şcoli”):  Serghei Rahmaninov – Trio elegiac nr. 1 în sol minor şi Piotr Ilici Ceaikovski – Trio cu pian în la minor op. 50, lucrări celebre (parţial chiar cu note comune!) din repertoriul destinat celor trei instrumente: pianul, vioara şi violoncelul. Nu mai ascultasem de  mult aceste partituri; îmi era dor de o infuzie de romantism şi, iată – da, o recunosc aici, eram chiar curioasă să văd câtă nevoie are tineretul de astăzi de “doza” de romantism oferită cu generozitate. Iar răspunsul nu a întârziat să vină, ba chiar pot spune că l-am primit în mod neaşteptat: cu asupra de măsură.

Cunoşteam şi câte ceva despre fiecare dintre cei trei care au urcat pe podiumul de concert; au la activ multe zeci de premii naţionale şi internaţionale, câştigate, confirmate şi reconfirmate an de an, la diferite vârste şi culoare repertoriale. Laurii îi recomandau din plin iar certa maturitate dobândită în ciuda vârstei a întărit “colţurile aurite” ale invitaţiilor lansate cu această ocazie.   

Andra Mărgineanu, formată la clasa de pian a prof. univ. dr. Vlad Dimulescu este deja absolventă a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti şi, după cum se vede, iubeşte muzica de cameră, fior insuflat de profesoara ei, Verona Maier. Excelează şi în cariera solistică prin concertele susţinute cu reputate orchestre, în ţară sau în turneele susţinute în Turcia şi Spania. Actualmente este înscrisă la studii doctorale sub îndrumarea prof. univ. dr. Dana Borşan, cunoscuta pianistă concertistă şi cadru didactic cultivând excelenţa.

Colegul ei încă din liceu, violonistul Aron Cavassi a absolvit Universitatea de Arte din Berlin (UDK), clasa prof.  Marianne Boettcher şi îşi definitivează masteratul la Bucureşti, sub conducerea prof. univ. dr. Gabriel Croitoru – violinist “nepereche”, “măiestrindu-şi” discipolii…..Aron are avantajul formării sale în sânul unei distinse familii de valoroşi muzicieni: compozitoarea şi dirijoarea Carmen Cârneci şi violoncelistul Dan Cavassi; este un demn continuator de solidă şi complexă tradiţie culturală iar angajamentul său pe această linie îi onorează misiunea de a face cunoscută îngemănarea şcolilor de artă solistică instrumentală europene în importantele centre muzicale din România, Germania, Austria, Franţa, Italia, Elveţia.

Încă student al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti la clasa dr. Răzvan Suma (reputat solist şi director artistic la recent încheiatul CellEAST Festival 2022), Soma Dávid-Kasco s-a înscris pe aceeaşi linie a confirmării şi impunerii talentului său în valoroase înfruntări internaţionale; experienţa ca solist, ca şi cea de muzician dăruit cameralului şi-a câştigat-o pe podiumuri concertistice.

Recitalul celor trei a fost un regal: impetuozitate romantică, plinătate sonoră şi susur abia ghicit, cuceritoare disponibilitate de a restitui nota pan-elegiacă a sufletului slav în confesiune…..dialog conducând la imagini vii, uneori umoristice, alteori de salon, descriptive, pitoreşti sau acut dramatice. Nu au lipsit nici strălucirea virtuoză, nici notele profund dureroase dar reţinute, nici o anume demnnitate a rostirii instrumentale.

Dincolo de ştiinţa acceptării şi mânuirii rigorilor stilistice, am perceput modul în care, permanent, cu grijă la echilibrul sonor, şi-au construit acel unic instrument camelornic care este “trioul cu pian”, un “instrument” în care, în funcţie de stare, timbrurile se aliază ori se despart, concertează solistic sau se pliază osmotic iar uneori  (din scriitura componistică: octavele coardelor) – permit detaşarea unui al patrulea timbru: cel al unei viole “în căutarea instrumentistului”, cerându-şi dreptul de a participa (dincolo de sunetele manifeste) la virtuala conversaţie cu învolburări, retrageri, tristeţi de pădure şi dor de stepă, de necuprins…..

Alchimia timbrurilor a fost la ea acasă în acest binevenit recital romantic în care ascensiunile dinamice sau fiorul tragic au decis ca repetările să devină temei de variaţie, exersând disponibilitatea în favoarea diversităţii coloristice prin pas solistic, “în doi”, “în trei”…..

Caleidoscopic şi dens ca stări (citeşte trăiri), recitalul acestui inedit Trio în care “unu-plus-unu-plus-unu” poate fi egal, uneori, şi cu “patru” ne demonstrează perfecta asimilare a lecţiei bucuriei de “a da şi a prelua replica”, de a plonja în abis sau de a se ridica spiritual.

Revin la amintirile mele şi evoc, încă o dată, figura lui Iancu Ţucărman care, în mod sigur, ar fi vibrat în energia sălii, concertul fiind martor al confirmării unora dintre fericitele sale alegeri. Doamna Maria Popa (As Culturală Ţucărman Popa), continuatoare şi păstrătoare a fermentului reprezentat de acţiunile benefice culturii române ale acestui hăruit şi neobosit căutător de talente, a fost în sală şi s-a alăturat felicitărilor la scenă deschisă primite de interpreţi, de părinţii lor, de rudele, prietenii şi colegii acestora.

Tinerii au fost, cu adevărat, la înăţime; altfel spus – în temeiul  a ceea ce ne-a fost oferit, de la toţi şi de la fiecare în parte – ştim că s-a depăşit, de mult, pragul promisiunilor; avem certitudini şi avem, în continuare, mari aşteptări care…..suntem siguri, nu vor întârzia să ne surprindă…..pe coarde de pian, de vioară, de violoncel şi, toate împreună, pe coarda cea mai ascunsă a sufletului fiecăruia dintre noi.

Şi, pentru că tot vorbeam despre tineri şi de dăruirea lor întru măiestrie, să notăm în agenda noastră un alt eveniment din viitorul imediat: în luna iulie, la Câmpina, are loc o nouă ediţie – a V-a! – a Festivalului de Arte; dintre propunerile cursurilor săptămânale sunteţi invitaţi să vă alegeţi orice vă interesează, cu menţiunea că, între 11 şi 16 iulie, cei care susţin masterclass violonistic şi pianistic vor fi Aron Cavassi, absolvent al Universităţii de Arte din Berlin şi pianista Eliza Puchianu, absolventă a Conservatorului din Boston.  

Carmen Stoianov