Soţia mea, o cunoscută psihiatră, îmi spune:

– Ai intrat în domeniul meu.

– Nu, acesta nu e un articol de psihiatrie, ci un articol de istoria medicinii – îi răspund eu.

Căutând în biblioteca medicală a părintelui meu, am găsit trei cărţi importante şi de interes pentru dezvoltarea medicinii, la sfȃrşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului trecut.

Prima carte, Psychopathia sexualis, este scrisă de medicul psihiatru Richard von Krafft-Ebing (1840-1902).

Această carte de bază este cea dintȃi care tratează problemele de patologie sexuală – deviaţii de la normalul sexualităţii.

Cartea (pe care am citit-o în versiunea maghiară) descrie o cazuistică bogată.  Originalul german are şi părţi scrise în limba latină. M-am întrebat de ce şi am aflat că astfel se încerca să se descurajeze profanii care încercau să studieze această carte adresată medicilor psihiatri şi magistraţilor. Spre norocul meu, doamna Aretia Halip, profesoara mea de latină de la Liceul George Coşbuc din Cluj, m-a învăţat latina destul de bine.

Autorul defineşte deviaţiile, prin comparaţie cu ceea ce considera normal în sexualitate. Clasificarea acestor deviaţii o face bazându-se pe cazurile reale observate la pacienţii pe care i-a tratat în clinica lui sau în spitalele de neuro-psihiatrie unde a profesat.

Richard von Krafft-Ebing a utilizat primul termenul de sadism (numele vine de la nuvelele Marchizului de Sade) şi a introdus termenul de masochism (de la numele scriitorului Leopold von Sacher-Masoch).

În nuvela lui Sacher-Masoch, personajul principal cere să fie biciuit de o frumoasă femeie care îl respinge în mod agresiv, spre “satisfacţia” personajului.

Ceea ce-l aduce pe Krafft-Ebing mai aproape de modernitate este că el a introdus pentru prima oară termenii de homosexualitate, heterosexualitate şi necrofilie. Termenul de lesbiană nu se cunoştea în acele vremuri: el a apărut mult mai tȃrziu, în secolul XX.

În plus autorul cărţii poate fi considerat şi întemeietorul Psihiatriei judiciare, astăzi una dintre cele mai importante ramuri ale psihiatriei.

Autorul a declarat că a scris această lucrare pentru a fi de ajutor judecătorilor şi avocaţilor în procesele legate de problemele amintite mai sus.

Trebuie subliniat că von Krafft-Ebing, care era un catolic fervent, a considerat că toate relaţiile sexuale care nu au drept scop perpetuarea speciei sunt parţial sau total anormale. Desigur, azi, luând în considerare evoluţia sexologiei, psihiatriei şi psihologiei, această teorie nu mai stă în picioare.

La sfȃrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, spitalele psihiatrice din Europa erau încă într-o stare jalnică şi în multe din spitalele periferice respectul pentru demnitatea bolnavului psihic era ignorat cu desăvârşire. Din această cauză Krafft-Ebing a hotărȃt să se ocupe intens de educaţia medicală din universităţile germane şi austriece, devenind şi consilier psihiatric în tribunalele din aceste ţări.

Cea de a doua carte, din cele trei propuse pentru acest articol, este Köperperbau und character (Constituţia corporală şi caracterul), avându-l ca autor pe Ernst Kretschmer.

Kretschmer a fost un psihiatru, judecător, psihoterapeut şi teolog german. A fost şi preşedintele Institutului German de Studiu al psihologiei şi psihiatriei, post din care a fost îndepărtat după venirea la putere a naziştilor, pe motiv că ar fi avut un ascendent evreu.

În această perioadă dificilă a fost ajutat de psihiatrul elveţian Carl Jung care l-a angajat la institutul pe care îl conducea.

Contribuţia ştiinţifică a lui Kretschmer se referă la legătura dintre constituţia corporală a omului – tipologia umană – şi patologia acesteia, inclusiv patologia psihiatrică.

Ernst Kretschmer a impărţit tipurile umane în patru grupe: leptosomatic, picnic, atletic şi displazic

Kretschmer şi-a adus contribuţia şi la diagnosticul diferenţial dintre schizofrenie şi boala bipolară – maniaco-depresivă, teorie pe care a dezvoltat-o între 1915-1921.

Cea de a treia carte prezentată în acest articol este scrisă de un medic mai puţin cunoscut ca ceilalți doi.

Adolf Braun, medic şcolar din Aachen, a scris o carte intitulată Krankheit und Tod im Schicksal Bedeutender Menschen (Boală şi Moarte în destinul oamenilor importanţi), apărută la Stuttgart în 1940.

Cartea este printre primele care sistematizează bolile şi celebrităţile care au murit de o anumită patologie, prezentând bolile şi personalităţile care au suferit de aceste boli. Capitolele principale sunt: Apoplexia; Bolile acute; Tuberculoza; Sifilisul; Marile pandemii.

În urma acestui studiu al lui Braun au apărut şi altecărți pe aceeași temă, ca de exemplu cartea Isabelei Bricard (în limba franceză) Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii, apărută la Paris în 1995.

Subiectul m-a preocupat şi mă preocupă în continuare. Am adunat cȃteva sute de nume de personalităţi din toate domeniile artei, politicii, ştiinţelor, dreptului şi altele şi am făcut invers decȃt în cartea lui Braun. Am luat pe domenii personalităţile şi am căutat de ce boli au murit.

Este clar că în secolul al XIX-lea şi în secolele anterioare, oamenii mureau de TBC, sifilis, boli infecțioase (din cauza lipsei de antibiotice), iar azi majoritatea cauzelor de deces sunt bolile cardio-vasculare, cancerul şi accidentele de tot felul. Lista mea cuprinde şi personalităţi care au murit prin sinucidere, sau au fost executate prin mijloace diverse: decapitare, ghilotinare, împuşcare, spȃnzurare, scaun electric sau otrăvire.

Sper că în viitor, singur sau cu un colaborator, voi publica o broşură cu acest subiect, care cred că e de interes pentru public.

Johanan Vass