– Poftim fularul dumitale!

M-am uitat la omul care mi-a ridicat fularul căzut pe jos. Era un om bine făcut, înalt, cu ochi albaștri, zâmbitori. Stăteam unul lângă altul, cocoțați pe niște scaune înalte, la un bar din New Bedford, Massachusetts.

– Mulțumesc mult, i-am spus. Ce fel de bere ai comandat? – l-am întrebat în continuare, dorind să intru în vorbă cu el.

– Samuel Adams Seasonal, mi-a răspuns. Dumneata ce bei?

– Bere pilsen cehească, i-am răspuns.

– De unde ești? – m-a întrebat. Ai un accent puternic pe care nu-l cunosc.

– Din Israel, i-am răspuns.

– Tocmai iarna ți-ai găsit să vii în America? – m-a întrebat omul cu ochii albaștri.

Pe scurt i-am satisfăcut curiozitatea.

– Faci sport? – l-am întrebat, văzându-l înalt și zdravăn.

– Am făcut destul sport la viața mea, mi-a răspuns noul meu cunoscut. Am fost jucător de hochei pe gheață în tinerețe, am continuat cu arte marțiale care îmi erau necesare pentru munca mea.

Pe piept avea o insignă de poliție și un fluier. Am rămas uimit de descoperirea mea. Omul cu care vorbeam, nu tocmai la prima tinerețe, era polițist. Văzându-mi nedumerirea, mi-a spus:

– Am lucrat la poliția din Boston până când m-am pensionat, acum douăzeci și cinci de ani, mi-a spus Thomas, omul ordinii. Acum sunt voluntar la poliția din New Bedford.

– Dar câți ani ai?? – am îndrăznit să-l întreb.

– Nouăzeci și zece zile, mi-a răspuns.

Arăta mult mai tânăr, nu i-aș fi dat mai mult de șaptezeci.

– Voi, medicii, nu cunoașteți viața noastră, a polițiștilor, decât din filme, mi-a spus.

I-am povestit de întâlnirile mele cu cei de la secția de circulație a poliției de acasă, pe vremea în care făceam gărzi pe unitățile de terapie intensivă mobilă.

– Mai mult decât atât, am fost o vreme voluntar al poliției israeliene, patrulând împreună cu cei de profesie în cartierele orașului meu.

– Un medic voluntar de poliție? – s-a mirat polițistul cu ochii albaștri.

– Într-o țară cu atâtea probleme, cetățenii care pot trebuie să pună și ei umărul, i-am răspuns.

– Și cât timp ai servit în poliție? – m-a întrebat Thomas.

I-am povestit că am fost voluntar la poliție timp de vreo doi ani. În ultima perioadă m-au trimis la poligonul municipal, pentru a acorda ajutor medical eventualilor răniți, dar după scurt timp m-am retras din voluntariat.

– Dumneata unde îți desfășori activitatea de voluntar? – l-am întrebat pe Thomas.

– La circulație, tot acolo unde am lucrat și când eram activ, mi-a răspuns.

– Și familia? – am continuat cu întrebările.

– Soția mea e colegă cu dumneata, doar că ea e medic neurolog, cei doi fii ai noștri sunt ofițeri de poliție, iar fiica noastră e medic pediatru.

– Se pare că în familia dumitale meseriile se moștenesc de la părinți, i-am spus.

– Oho, n-o să mă crezi, dar și tatăl meu a fost tot polițist, a spus Thomas.

O femeie cu părul alb, elegantă, a intrat în bar și s-a dus direct la Thomas.

– Soția mea Nancy, mi-a prezentat-o el, după care i-a povestit dintr-o răsuflare despre mine.

– Hai că ne așteaptă nepoții, i-a spus soțului ei.

Și întorcându-se spre mine, a continuat:

– Să fie pace la voi și poliția să aibă mai puțin de lucru.

Apoi l-a luat de braț pe polițistul cu ochii albaștri și au ieșit împreună din bar.

Andrei Schwartz

11/01/2023