Îmi aduc aminte, era într-o zi de sâmbătă, în 1974. Puțin înainte de încheierea orelor, elevul de serviciu năvălește intempestiv în clasă.
– Vă rog să-mi permiteți să citesc o circulară.
Profesorul încuviințează din cap.
– Mâine, duminică dimineața, toți elevii vor fi prezenți în curtea școlii pentru a desfășura o activitate sportivă. Absenții vor fi pedepsiți cu asprime.
A doua zi, dimineața, suntem la școală. Ni se dă o minge, dar nu încăpem cu toții pe terenul de fotbal. Cei care nu ne-am calificat suntem trimiși pe parcela din spate. Acolo suntem aliniați și puși să sărim la groapa cu nisip. O dată și încă o dată. Și încă o dată. Nu vedem rostul acestei activități. Duminică dimineața eram obișnuiți să vedem Daktari la televizor, nu să țopăim în jurul unei gropi. Nu pricepem de ce ne-au chemat la școală așa, netam-nesam, în acea duminică de aprilie. Până ce unul din activiștii școlii ne explică:
– Pentru ca să nu mergeți la biserică!!
Eu unul sunt și mai surprins. Oricum nu aș fi mers la biserică, poate la sinagogă. De fapt nici acolo nu mergeam, pentru că mă cam speria figura severă a domului rabin. Dar ceilalți? Oare ei merg la biserică pe ascuns? Noi, copiii, nici nu discutăm între noi aceste subiecte, nu știm care merge și care nu. Avem alte preocupări. Suntem îndemnați să continuăm să sărim la groapă. A 11-a oară. A 20-a oară. Numai să nu mergem la biserică.
Nu-mi amintesc cine a câștigat Cupa Săritorului în Lungime Ateist. Dar la prânz țin minte că ne-au adunat cu toții în careu. Tovarășa de la pionieri ne-a spus că scopul acestei adunări a fost să luptăm împotriva obscurantismului religios. Acțiunea a fost încheiată cu succes. L-am sabotat pe Isus. Înviase fără noi.
Atunci m-am gândit că școala și biserica sunt lucruri opuse, nu pot coexista. Școala e un lucru înălțător, nu ca biserica. Se pare că biserica e un loc primejdios, dacă am fost nevoiți să facem atâtea salturi ca să o evităm. Astăzi însă știu că lucrurile sunt ceva mai complicate. Biserica poate fi primejdioasă, dar poate fi și înălțătoare. Depinde doar de ce se află în sufletul omului care o umple. Ca și în cazul școlii, de altfel…
George Uri Schimmerling
8 Comments
Era ceva obișnuit vremurilor de atunci. Formatarea sau re-formatarea cetățeanului român-verde-ateu.
A funcționat mai cu abitir duplicitatea istoric proverbială: ”dă-i Cezarului ce-i a Cezarului…etc”
Acu, tindem spre revers. N-au oamenii liniște…
Probabil ca am trait intr-o perioada mult mai liberala, nimeni, niciodata nu m-a obligat sa fac sau sa nu fac ceva, doar la facultate am fost trimisi la practica itnre anul I si II, la vie unde se curatau lastarii. Langa locuinta mea, cea din copilarie (Cotroceni), sau urmatoarea (Batistei ) au existat biserici. Priveam luminitele in seara invierii, nu am avut curiozitatea de a participa si nici nu raspundeam atunci cand se intampla – rar de tot ce-i drept – ca cineva sa mi se adreseze cu Cristos a Inviat. Cu toate acestea, biserica Elefterie, de langa casa in care m-am nascut si unde am locuit pana la 9 ani, am vizitat-o adeseori, cascand gura la evenimentele de duminica, fie ca erau botezuri sau nunti.
Cred ca viata la Bucuresti inclusiv sarbatoarea de Inviere, se desfasura, cel putin aparent intr-o forma mult mai putin opresanta.
O prietenă de-a mea era profesoară şi activistă pe linie de pionieri la Miercurea Ciuc, capitala secuimii catolice (cine nu a auzit de Pelerinajul de la Şumuleu Ciuc?). Îmi povestea necăjită că în fiecare an de Paşti şi de Crăciun era obligată să organizeze activităţi cu pionierii. Se străduia să facă programe cât mai scurte şi mai interesante, atractive pentru copii, dar părinţii, bunicii şi preoţii nu o puteau suferi şi o învinuiau că-i împiedică pe copii să se ducă la serviciul divin deşi nici ea nu avea încotro… Şi ea ar fi preferat să fie la biserică de sărbători, dar nu se putea.
Acum te face să râzi…dar atunci era enervant.
In oraselul meu tin minte ca se organizau actiuni de curatare a parcurilor in Duminica de Pasti- munca patriotica. Pe noi copiii nu ne afecta asta prea mult, ne distram. Abia mult mai tarziu, ca adult am inteles…mistificarea.
E o ideie minunată, așa ar trebuii sa fie și la noi, in Israel, acuma, sunt două tabere, una vrea sa sustină dictatura Curtii Supreme , cealalta grupare este contra. In loc, ca cele doua tabere sa facă debandată in Tel Aviv sau Jerusalim, mai bine ar juca fotbal, concurs de săritura in lungime la groapa cu nisip, la noi la Cluj pe vremuri, era și concurs de tras funia de doua echipe.
Varianta scolii mele a fost mai interesantă: era noaptea de Înviere di s-a organizat o reuniune, adică muzica , dans. Ne-am dus, bineînțeles, era obligatoriu. Dar eram curioasa și la ce se întâmpla in biserica. După reuniune le-am propus prietenelor mele sa trecem și pe biserica. Dar prietena mea, evreica cu parinti ștabi nu a fost de acord. Așa am rămasă cu o lacuna….
A fost și la noi așa ceva, dar din câte îmi amintesc, a fost un caz izolat. Poate că în Aradul anilor 1960 atmosfera era mai relaxată, sau poate că Învierea cădea de obicei în timpul vacanței, când nimeni nu putea fi obligat să vină la școală.