Este știut că majoritatea populației Germaniei a colaborat cu regimul nazist. Cât despre “soluția finală”, mulți aveau sentimente ambivalente, considerând că o parte din evrei erau oameni de treabă și trebuiau cruțați. Oare cum am apărea noi în ochii lumii, dacă am declara că unii arabi sunt de treabă, dar restul… Este clar că orice german care asculta discursurile lui Hitler, Himmler sau Goebbels cunoștea intenția naziștilor de a extermina evreimea europeană. Și, într-adevăr, două treimi din evreimea europeană au fost nimicite.
Mai puțin se știe despre germanii care s-au împotrivit și chiar au salvat evrei, periclitându-și propria viață. Printre ei au fost chiar membri al partidului național-socialist ca Oscar Schindler, despre care nu voi scrie aici.
Ziarul britanic The Guardian a scris despre un mic muzeu din Berlin, ridicat în cinstea germanilor care au încercat să se împotrivească regimului și au salvat evrei pe vremea tiraniei naziste. Este vorba de Gedenkstätte Stille Helden / Silent Heroes Memorial (Centrul Memorial al Eroilor Tăcuți) (3).
Din cei 550.000 de evrei care trăiau în Germania, după război au rămas doar 15.000. Se cunosc numai cca. 20.000 de germani care au ajutat evrei să scape de urgia nazistă. Muzeul prezintă 250 dintre ei, care, cu riscul vieții, au salvat în jur de 6.000 de evrei. Motivele lor erau multiple. Unii aveau prieteni evrei, alții o făceau din milă, din convingeri anti-naziste, sau condamnau crimele de orice fel din motive religioase.
Mă întreb de ce se cheamă aceștia “eroi tăcuți” – oare din discreție sau modestie? Sau mai degrabă pentru că după război Germania mișuna încă de naziști și cei care îi ajutaseră pe evrei nu erau bine văzuți? Manifestările antisemite ale unor foști naziști au continuat și după război. O colegă mi-a povestit că a fost la München în anii 1980 și când a întrebat un bătrân într-o germană stâlcită, mai degrabă idiș, cum să ajungă la stadionul olimpic, bătrânul a ocărât-o Schmutzige Jüdin (evreică murdară).
Naziști care au salvat evrei
O bună parte dintre naziști, mai ales membrii SS, erau antisemiți notorii și criminali. Dar nu toți. Un exemplu este povestea unui prieten al meu. În timpul deportării evreilor transilvăneni, bunicul și tatăl lui au fost duși la gară pentru a fi deportați. Bunicul a avut inspirația și curajul să meargă la un ofițer SS și să-i arate certificatul care atesta că fusese decorat în timpul Primului Război Mondial. Ofițerul i-a cruțat pe amândoi și nu au fost deportați.
Donata și Eberhard Helmrich
Comandantul lagărului de muncă forțată din Drohobycz, Galiția, maiorul Wehrmacht Eberhard Helmrich a luat sub protecția sa câteva sute de evrei și i-a folosit ca muncitori într-o fermă agricolă. Nu numai că i-a salvat astfel de deportare, dar le-a dat și posibilitatea de a obține alimente. Evreii și-au ascuns și copiii în lagăr, deși era interzis. Soția lui Helmrich, Donata, l-a convins să procure acte false pentru șase tinere evreice, atestând că ele sunt ucrainence. Astfel tinerele au fost angajate la Berlin să îngrijească copiii unor femei germane care lucrau. Familia Helmrich a salvat aproximativ 300 de evrei. În 1965, Eberhard a fost printre primii cărora li s-a conferit titlul de “Drept între popoare” de Institutul Yad Vashem din Ierusalim.(6) Donata a fost decorată postum.
Georg Ferdinand Duckwitz
Duckwitz era atașat militar la ambasada Germaniei din Danemarca ocupată. În 1943 el i-a avertizat pe danezi de planul iminent de deportare și exterminare a celor 7.800 de evrei danezi. Apoi a negociat cu guvernul Suediei neutre să-i primească pe evreii refugiați din Danemarca. Rezistența daneză a reușit să salveze 95% din evreii danezi, transportându-i în vaporașe și șalupe de pescari în țara vecină, Suedia. Se pare că regele Danemarcei, Christian al X-lea a sprijinit financiar acțiunea. În 1971, Duckwitz a fost onorat cu titlul de “Drept între popoare”. După război, el a servit ca ambasador al Germaniei Federale în Danemarca și India și apoi ca Secretar de Stat al Germaniei Federale.(5)
Filmul artistic Miracle at Midnight (Miracol în miez de noapte) are ca tematică acțiunea eroică a danezilor care i-au salvat pe evrei.
https://archive.org/details/MiracleAtMidnight1998-90Mins
Alți 425 de evrei danezi au fost eliberați de la Theresienstadt de crucea roșie suedeză, condusă de contele Folke Bernadotte, astfel că în final 99% din evreimea daneză a scapăt cu viață.(6)
Wilhelm Adalbert Hosenfeld
Hosenfeld a fost învățător într-un sat din Hessen, Germania. Era catolic foarte credincios. În 1935 a devenit membru al partidului nazist, iar în timpul războiului a fost căpitan în armata germană. După exterminarea evreilor din ghetoul din Varșovia, el scria în jurnalul său: Ce animale! Cu exterminarea în masă a evreilor am pierdut acest război. Am atras asupra noastră un blestem etern și ne-am acoperit de rușine. Toți suntem vinovați și nu avem niciun drept la compasiune sau iertare.(7)
Servind în Polonia, el a reușit să salveze polonezi și evrei, printre care și pe cunoscutul pianist și compozitor evreu-polonez Władysław Szpilman. Salvarea acestuia din ruinele Varșoviei a fost imortalizată în filmul artistic The Pianist produs în 2002. Din păcate, Hosenfeld a fost luat prizonier de sovietici și a murit în captivitate în 1952. În 2008, el a fost recunoscut postum ca “Drept între popoare”.
Hans Georg Calmeyer
Calmeyer a fost directorul Administrației Interne în Olanda ocupată de naziști. Ca responsabil cu “problema rasială”, el a acceptat documente false ale evreilor care atestau că aceștia au avut părinți sau bunici creștini. (8, 9) Prin această faptă eroică, Calmeyer a salvat de la deportare peste 3000 de evrei, chiar mai mulți ca Schindler, și în 1992 a fost numit postum “Drept între popoare”. Mai târziu, unii supraviețuitori ai Holocaustului i-au contestat meritele, susținând că ei au fost deportați de Calmeyer.
Klaus Hornig
Studii despre Holocaust arată că soldații germani care au refuzat să execute evrei sau prizonieri de război au fost pedepsiți, dar nu au plătit cu viața lor. Așadar ar fi fost posibil să refuze ordinul, dar aproape nimeni nu a făcut-o de frică, dar mai ales dintr-o ură ancestrală, sau din fanatism nazist.(10)
Unul dintre cei care a îndrăznit să se opună a fost Klaus Hornig, locotenent într-un batalion de poliție german staționat în Polonia ocupată. Când compania lui a primit ordinul să execute 780 de prizonieri de război, printre care și evrei, el a refuzat din motive de conștiință. Fiind jurist, el a invocat paragraful 47 după care comandantul care ordonă o acțiune ilegală se face vinovat de o crimă de război, dar și subalternul care cu bună știință execută ordinul devine părtaș la crimă.(11) Hornig a fost anchetat, dat afară din armata germană și deportat la lagărul Buchenwald, cot la cot cu evreii, dar el a supraviețuit războiului.
Karl Plagge
Karl Plagge era inginer. A aderat la partidul nazist în 1931, dar l-a părăsit din nou în 1939, din cauza refuzului său de a propaga rasismul. În timpul războiului a fost ofițer în armata germană. Până în 1943, Plagge a dat de lucru bărbaților din ghetoul din Vilnius. După lichidarea ghetoului, el a înființat un lagăr de muncă unde a folosit muncitori evrei, sub pretextul că abilitățile lor deosebite erau vitale pentru efortul de război al Germaniei. Le-a protejat și soțiile și copiii, spunând că evreii lucrează mai eficient știind că familiile lor sunt în viață. În 1944, când SS-ul a inițiat o acțiune de lichidare a evreilor, Plagge a reușit să ascundă 200 dintre ei până la venirea armatei sovietice.
Dintre cei 100.000 de evrei din Vilnius, au supraviețuit numai 2.000, mulți dintre ei numai datorită lui Karl Plagge. La procesele de după război, evreii pe care i-a salvat au depus mărturie în favoarea lui și el a fost declarat nevinovat. În anul 2005, Plagge a fost recunoscut postum ca “Drept între popoare”. Toată viața Plagge a trăit cu remușcări, pentru că a salvat doar două sute de evrei și cu o pată pe conștiință pentru faptele rușinoase comise de propriul său popor.(12)
Helmut Kleinicke
“Când aveam doar 16 ani, Kleinicke m-a apucat de braț și m-a scos din rândul celor care urmau să fie transportați la Auschwitz”, a declarat în 2020 Josef Konigsberg despre nazistul care i-a salvat viața.
Kleinicke a fost recunoscut ca salvator a sute de evrei și a primit titlul de “Drept între popoare” abia la peste patruzeci de ani după moarte. În timpul vieții el nu a povestit despre faptele lui, nu a răspuns scrisorilor unor supraviețuitori pe care i-a salvat. Nici măcar fiica sa, Jutta Scheffzek, nu știa aproape nimic. Ea a aflat abia în 2017, când televiziunea israeliană a difuzat un reportaj cu mărturiile celor salvați de Kleinicke și a invitat-o să participe și să-i cunoască. De atunci ea a început să cerceteze faptele eroice ale tatălui ei.
Kleinicke a aderat la partidul nazist în 1933. În timpul războiului a fost șeful construcțiilor din Chrzanów. Fiind la numai 20 de kilometri de Auschwitz, a cerut muncitori evrei care să lucreze pe șantierele lui. Muncitorii „lui” aveau condiții mai bune, nu permitea ca ei să fie deportați la Auschwitz, pe cei slăbiți sau bolnavi îi ascundea în subsolul casei lui, pe mulți chiar i-a ajutat să fugă. Cu timpul agenții SS au observat că mulți evrei care lucrau la Kleinicke „dispăreau” și drept pedeapsă, în 1943, el a fost trimis pe front. Nu se știe exact câți evrei a salvat Kleinicke. Unul dintre ei i-a încredințat colecția sa de timbre. Colecția a fost restituită în 2017 de către Jutta, fiica lui Kleinicke.(13)
Se pare că principalii responsabili pentru crimele din timpul Holocaustului, germanii, cel puțin cei născuți după război, recunosc crimele predecesorilor lor, au remușcări și încearcă să învețe din trecutul țării lor. Acest lucru se întâmplă atât la nivel național, la școală și în media, dar și la nivel individual. Mulți tineri germani participă la marșul anual Auschwitz-Birkenau, unii chiar vin să muncească benevol în Israel. Acest lucru nu este neapărat valabil și în alte țări, unde colaboratorii naziștilor au contribuit și ei la crimele împotriva poporului evreu.
Să nu uităm niciodată ororile Holocaustului, dar nici pe acei eroi, care periclitându-și viața, au salvat mii de evrei.
Bibliografie
1. https://www.richardjevans.com/lectures/ordinary-germans-final-solution/
2. https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/final-solution-overview
3. https://www.theguardian.com/world/2008/nov/02/nazi-jew-hitler-schindler-holocaust
5. https://en.wikipedia.org/wiki/Georg_Ferdinand_Duckwitz
6. https://en.wikipedia.org/wiki/Rescue_of_the_Danish_Jews
7. https://www.yadvashem.org/righteous/stories/hosenfeld.html
8. https://en.wikipedia.org/wiki/Hans_Georg_Calmeyer
12. https://en.m.wikipedia.org/wiki/Karl_Plagge
Tiberiu Ezri
21 Comments
O tema foarte bine aleasa si tratată, un subiect aproape necunoscut mie :nazişti in acte, care cu bună ştiință au salvat evrei de la pierire sigură.
Am citit insa acum câțiva ani o carte,
” Underground in Berlin” , 1940- 45, amintiri ale Mariei Jalowich Simon,o poveste extraordinară de supraviețuire a unei tinere femei in Berlinul celui de- al 3- lea Reich..
După război, Maria Simon si- a ales ca rezidență Berlinul de Est si nu a împărtăṣit niciodata experiența trăită de ea in acei ani de prigoană.
Abia spre sfârşitul vieții, unul din fiii ei i- au înregistrat cofesiunile, si astfel a apărut această carte uluitoare, ” istoria Mariei dupa 50 de ani de tăcere”
Publicata dupa trecerea Mariei in neființă, versiunea americana a apărut in 2014.
” Berliner Zeitung” recenzează Memoriile Mariei astfel:
” Nu este o carte despre protagonişti nobili, sau despre eroi rămaṣi in umbră.
Nu este o istorie despre oamenii neînfricați din Rezistență.
Este o pivestire care ne duce in adâncurile ıntunecoase ale Berlinului, unde mărşăvia si abnegația, mizeria si generozitatea unor suflete mari se invecinează de aproape,.
Este o istorie nebună, dincolo de radarul cuvintelor mari si a nuanțelor luminoase din pictură”
Peste 1000 de evrei au fost salvaţi in Berlin. De către nazişti, comunişti, democrați, oameni de bine , interesati. sau îndrăgostiți.
Din carte rezulta ca evrei care oficial au putut rămãne in Germania lui Hitler , şi- au ajutat conaționalii năpąstuiți, cu riscul pierderii libertății si a vieții
Ca si in interesantul articol al D- lui Dr Ezri,i lumea Mariei Jalowich Simon este năucitoare şi complexă.
Va multumesc doamna Lewin pentru interesanta informatie.
Paradoxal, dar majoritatea germanilor care au salvat evrei de la moarte au fost tocmai.cei care au subminatt sistemul nazist lucrand din interiorul lui.. Numai aderentii la partidul nazist puteau avea acces la un numar mare de evrei pe care sa-i salveze. Aceasta afirmatie nu cauta sa diminueze cu nimic contributia la lupta contra fascimilui a celor de dinafara sistemului,, cum ar fi Thomas Mann, dar arma lui era scrisul, el neavand acces la lagarele d exterminare sau la deportari si deci nefiind in stare sa participe fizic la actiunea de salvare.
Articolul reuseste sa schiteze excelent portretele acestor ‘nazisti de omenie’ si pozele clare ajuta ca ei sa nu ramanasa sa numai niste abstractiuni.
Multumesc!
Datorită acestui material bine documentat al Dr. Tiberiu Ezri ajung la concluzia fastă că poporul evreu merită în plus toată cinstirea noastră, nu doar fiindcă și-a construit o țară prosperă din nimic, n-a uitat tot imensul rău care i s-a făcut dar n-a uitat nici Binele – de oriunde ar fi venit. O altă lecție ce se desprinde din scrierea d-lui Tiberiu Ezri este cea a nesupunerii civice chiar militare față de comânduiri aberante. Fie și cu prețul unor riscuri imense, nesupunerea la îndemnuri criminale este posibilă. Și a fost. Felicitări, Dle Ezri pentru aceste învățăminte!
Multumesc!
In toata grozavia petrecuta in acei ani au mai existat, iata, cateva raze firave de lumina a conditiei de om posesor de constiinta. Un articol foarte interesant si binevenit!
Multumesc!
Încă o dovadă că nu ar trebui să judecăm în bloc nicio naţie. Cineva îmi scria pe email că e imposibil de alăturat cuvântul “nazist” de sintagma “de omenie”. Cei care au salvat evrei, cred eu, nu erau nazişti sau nu mai erau nazişti în momentul în care au făcut aceste fapte de omenie.
Erau nazişti pe hârtie dar nu ideologic.
Si eu m-am gândit la asocierea destul de stranie a celor doua cuvinte.
UN ARTICOL DEOSEBIT DE DOCUMENTAT.DESI CA GENERATIA A DOUA A HOLOCAUSTULUI AM CONFERENTIAT DESPRE ACEASTA PROBLEMA AM GASIT IN ARTICOLUL DOCTORULUI EZRI MULTE INFORMATII CARE NU LE-AM STIUT.FELICITARI.
Va multumesc Dr. Vass.
Yeshayahu Leibowitz îl citează pe Voltaire care într-o prefață a Istoriei lui Charles al XII-lea spune că “Istoria nu e decât o acumulare de nebunii, crime și dezastre.” Dar ce lipsește din citatul lui Voltaire – spune Leibowitz – este că “Istoria este de asemenea cronica luptei omului împotriva acestor atrocități. În fiecare generație s-au ridica oameni sau grupri de oameni care s-au împotrivit atrocităților. Acest lucru dă SENS Istoriei.”
Eu amintesc și scriitori germani care au luptat prin scris împotriva regimului nazist. Între ei au fost Hans Fallada, Thomas Mann și Klaus Mann, fiul lui, și au avut de suferit.
Felicitări, Tibi, pentru articol!!!
Multumesc Evi
Pe vremuri, cand nevoit fiind sa fiu in Germania, nu mă puteam abține din a mă întreba de fiecare dată când vedeam pe stradă un bătrân: câți evrei a omorît?
Dar niciodată nu m-am intrebat dacă printre cei intalniti au fost si nemți care au aslvat evrei.
Multumesc, Tibi
GbM
Multumesc Gabi.
Si de asta data, Tibi aduci date documentate despre un subiect care cantareste geu si care probabil nu se va incehia niciodata. Cu atat mai mult in zilele noastre cand ura fata de evrei/israelieni pare sa reinvie pe multe meridiane. Nu-i vorba ca nici israelienii – religiosii in primul rand – nu au o comportare care sa “ajute” in constientizarea universala a crimelor care s-au facut impotriva evreilor.
A lua o actiune potrivnica regimului si orientarii statului in care traiesti, pana la a impotrivire, riscand viata si situatia personale, familiala, este un gest a carui importanta e greu de a fi apreciata. Nu sunt multi care ar face-o, nici atunci, nici acum si practic NICIODATA.
Constiinta nu prea functioneaza in situatii de presiune, frica, amenintare.
De aceea respectul fata de acesti oameni este deosebit.
Dar, spre deosebire de ale locuri din lume, in Germania de dupa razboi s-a incercat precum mentionezi si in articol o adevarata propaganda de explicatii si acuzatii impotriva generatiilor de nazisti si nu numai a celor care hotarau, dar si a executantilor.
Propaganda a fost facuta pe multe cai accesibile publicului.
Un studiu documentat, care sa explice aderarea atat de “usoara” a unui popor intreg (sau procentual mare) la ideologia hitlerista ar fi interesant, psihologie, sociologie, desigur economie.
Starea economica precara a multor state de pe glob, explica cred unele dintre manifestarile anti-semite care exista si astazi printre populatiile globului.
Multumesc Veronica.
De acord!
Articolul este binevenit, pentru că aduce o rază de lumină într-o realitate foarte sumbră. Nu trebuie să-i uităm pe cei care au suferit și au pierit, dar nici pe cei care îndrăznit să-i ajute. Dacă studiile istorice arată că cei prinși nu au plătit cu viața, ei nu știau acest lucru în momentul în care au acționat și din punctul lor de vedere, ei și-au riscat viața ca să-și ajute semenii – ceea ce dovedește încă o dată că orice judecată „en bloc” este falsă!