În urmă cu douăzeci, ba chiar douăzeci și cinci de ani, aveam într-un cătun din Munții Pădurea Craiului o cabană mititică, o casă de vacanță din lemn pe care o frecventam la sfârșit de săptămână pe timpul verii și unde petreceam vacanțe de câte o săptămână, de obicei în luna august. Ni se alăturau familii de prieteni cu copiii lor, de multe ori veniți din alte orașe, acesta fiind prilejul anual de a ne revedea și de a ne reconecta. Asta a ținut până când copiii noștri au fost suficient de mici ca aceste ieșiri să le facă plăcere; mai apoi, devenind adolescenți au preferat să viziteze cabana împreună cu ”găștile” lor de prieteni, noi părinții devenind dintr-o dată nefolositori, ba chiar dăunători. Glumesc desigur!

Cabana noastră nu era mare, dar avea tot ceea ce era necesar, chiar și o băiță cvasi-improvizată dar funcțională și utilă, dar mai presus de toate avea o priveliște de poveste și un amplasament excelent, într-o poiană, aproape de o pădure de foioase plină de ciuperci, mure și tufe de zmeur, dintre care adesea ieșeau plimbându-se grațios căprioare sau câte un cerb. Primăvara găseam frunzele suculente de leurdă, apoi își făceau apariția frăguțele și toată vara ne îndestulam cu fructele pădurii. Aveam vecini care locuiau în case îndepărtate, la kilometri distanță, de unde ne vizitau zilnic și ne aduceau lapte călduț, proaspăt muls, sau ciuperci pe care le culegea una dintre fetițe care era mare specialistă. Niciodată nu ne-au luat vreun ban, gesturile lor erau considerate firești între vecini.

Mare plăcere ne făcea întotdeauna răgazul de a petrece timp împreună cu prietenii povestind ore în șir pe terasa cabanei, de unde vedeam întreaga poiană plină de flori. Terasa era acoperită și ferită, astfel încât până și când ploua liniștit puteam sta înfofoliți în pături, privind și ascultând ploaia care înviora vegetația dimprejur. Desigur că serile senine erau dăruite focurilor de tabără înălțate în apropiere, pentru care copiii adunau din timp lemne cât mai uscate. Aerul tare de munte, extraordinar de curat, ne toropea în primele zile ale șederii noastre, când dormeam cu toții ore lungi în liniștea spartă doar arareori de câte un ”Iuhuuuu” cu care vecina noastră cea mai apropiată, tanti Fira (Zamfira) ne vestea că se apropie. Nu venea niciodată cu mâna goală, avea mereu în șorț câteva ouă proaspete sau o bucată de brânză. Eu îi aduceam de la Oradea cafea solubilă că tare îi plăcea – nex cum îi zicea ea – și o aprovizionam cu ciocolată. Era văduvă, locuia singură în căsuța ei vopsită albastru, ascunsă printre tufe înflorite de nalbă și meri pădureți și toată ziua se plimba pe dealuri păscând cele două văcuțe pe care le avea.

Am petrecut astfel multe veri când în oraș căldura devenea sufocantă, iar aici, la munte, în cătunul cu frumosul nume Zece Hotare renășteam parcă după cele câteva zile de adevărată încărcare a bateriilor pe care orașul ni le secătuia.

Nu am uitat niciodată, deși asta s-a petrecut demult, o întâmplare care mi-a încălzit sufletul la vremea respectivă și încă îmi dă speranțe că omenirea nu e chiar pierdută. Aoleu ce mai vorbe mari spun!

Am ajuns la cabană într-un sfârșit de săptămână văratic, după o perioadă când vremea fusese ploioasă. Ca de obicei, ne despachetam proviziile și deschideam obloanele și geamurile ca să aerisim încăperile când, pe terasă, între scândurile podelei, am zărit o bucată de hârtie. Pus cu grijă ca să nu se ude, dar și ca să-l găsim, era un bilet scris cu creionul pe o bucată de foaie cu pătrățele, ruptă îngrijit și îndoită de mai multe ori. Un grup de băieți excursioniști fuseseră ajunși de furtună prin locurile celor Zece Hotare și se adăpostiseră pe terasa cabanei noastre, lucru pentru care ne mulțumeau dorind să aflăm prin biletul lor cât de mult bine le-am făcut și cât s-au bucurat de terasa căbănuței noastre. N-am fi aflat niciodată de popasul oferit de noi indirect, dar gestul tinerilor de a ne mulțumi pentru adăpostul care pentru ei fusese salutar m-a impresionat mult. Băieții puseseră în câteva cuvinte simple sentimentele lor frumoase, iar recunoștința lor atât de sinceră este pentru mine de neuitat. Veți spune că au făcut un gest firesc, doar că, tot mai mult, firescul și bunul simț au o nuanță falimentară.

Odată cu creșterea copiilor și preferințele lor pentru altfel de vacanțe, ne-am dus tot mai rar la cabană. Până la urmă am vândut-o împreună cu fermecătoarea poiană și noul proprietar a demolat-o, înlocuind-o cu o vilă. Tanti Fira s-a prăpădit și totul s-a schimbat. Dar asta e în firea lucrurilor. Totuși, cabana mică de lemn de brad mai există intactă în amintirile noastre și probabil ale unor oameni care pot povesti la un alt foc de tabără cum, în tinerețe, într-o excursie cu furtuni neașteptate, au găsit adăpost pe terasa unei căbănuțe în cătunul Zece Hotare din Munții Pădurea Craiului.

Anca Laslo