Pe undeva e scris că vinul scoate secretele din sufletul omului. Dar sunt și secrete pe care doar psihologul sau psihiatrul pot să le obțină de la cineva care în general nu se prea deschide celor din jur – dacă nu e vorba de o conjunctură deosebită, ca cea de mai jos.

Ora 23.00 în camera mea de hotel, după o zi lungă la congres și un dineu cu vin aproape non buvabil. Calitatea băuturii nu m-a deranjat, pentru că puneam bază pe ce mai rămase în sticla mea de vin din cameră, aleasă și cumpărată la duty free. Doar că ce mai rămăsese înăuntru era 100% aer.

Am hotărât să cobor la barul hotelului și să-mi fac ”plinul” de 200 ml vin 12-14%, ca în fiecare seară. Barul era gol, dar la un capăt al tejghelei se afla unul din oaspeții congresului, american din California, bun cunoscut, să-i zicem N.L. M-am apropiat și ne-am salutat călduros. Ne cunoșteam demult, de când îmi petrecusem un scurt sabatic în secția ATI în care lucra pe atunci ca tânăr și promițător specialist. De atunci ne întâlneam aproape în fiecare an la congrese și simpozioane internaționale și profitam de ocazie pentru a ne povesti ultimele știri privitor la carieră și la familie.

– Știi că am trei nepoți, i-am spus după ce am ciocnit paharele, eu cu vin, el cu whisky, și în plus am vizitat două țări arabe unde până acum un an-doi un israelian nu putea ajunge. Și tu…

– Mai bine întreabă-mă ce fac eu aici, acum, singur, în barul ăsta.

– Uite că te întreb: ce faci aici?

– Acum o oră am primit pe mail știrea că am fost numit full professor la universitatea mea și am decis că evenimentul merită un pahar, chiar dacă eram singur, și asta până mă întorc acasă…

M-am mirat de știre. Omul meu se îndrepta bine spre cea de a șaptea decadă și această promovare îmi părea tardivă.

N.L. parcă îmi citea gândurile:

– A venit de-ajuns de târziu, dar mă bucur, pentru că titlul cel nou îmi dă posibilitatea să-mi continui munca de cercetare în laboratoarele universități și după ce voi părăsi activitatea clinică…

– Perfect, felicitări, dar de ce așa de târziu?

Răspunsul la întrebare cerea o nouă doză de alcool… După al doilea pahar de whisky urmă o explicație pe cât de scurtă, pe atât de neașteptată:

– Din cauza femeilor pe care nu le-am iubit!

– Dragă prietene, fraza asta se cere extinsă, așa-i?

– Da, dar cu condiția să nu-mi ceri amănunte sau nume. În cazul ăsta sunt dispus să te țin aici încă vreo jumătate de oră, de acord?

Știam din întâlniri anterioare că prietenul meu fusese căsătorit de două ori, avea doi băieți, câte unul din fiecare căsătorie, de două ori divorțat, și se afla în compania unei prietene cu vreo 10 ani mai tânără ca el.

Pe vremea când ne aflam amândoi la acel spital universitar californian, i se cam dusese vestea că era foarte bine pregătit pentru a face curte domnișoarelor și doamnelor și că rata succesului în această direcție putea fi un motiv de invidie pentru colegi și prieteni.

De aceea explicația de mai sus nu-și prea avea rostul. Viața m-a învățat că dacă e vorba de necazuri pricinuite de reprezentantele sexului denumit în mod greșit ”slab”, ele își au originea din relații, nu din inexistența lor, așa că am simțit o nevoie acerbă de a primi explicații:

– De acord, de-acum înainte sunt mut, te ascult, chiar fără reumplerea paharului meu de vin… Let’s do it!

De la bar ne-am mutat la o măsuță din apropiere și amicul meu nu se-a lăsat mult așteptat:

– Cum se spune în lumea noastră, s-o luăm didactic. Ei bine, eu o s-o iau cronologic. Dar întâi o scurtă introducere. Precum știi, și-mi închipui că ai simțit și pe pielea ta, obstacole în carieră se întâlnesc la tot pasul. Ele provin din invidie, din lipsa de interes a șefului sau din multe alte motive, foarte rar din răutate și cu atât mai rar – cred eu – din răutatea femeilor din administrația universitară. Ele pot ajuta pe cei care răspund criteriilor lor, obiective sau subiective. Dar eu în ultimii douăzeci de ani – continuă el să alterneze vorba cu ingurgitarea unei mici cantități de whisky – am avut ghinionul să mă lovesc de nu mai puțin de cinci femei care, chiar fără să se cunoască între ele, au făcut tot ce au putut ca să-mi întârzie promovarea.

– Motivul? Nu le-ai curtat, le-ai curtat ”prea tare”, sau le-ai dezamăgit?

– N-ai să crezi: nimic din toate astea! Atitudinea mea față de fiecare dintre ele a fost întotdeauna corectă, camaraderească, jovială, nimic deosebit, mai ales pe plan senzual…

– Și atunci?!

– N-am nici cea mai mică idee și dacă ai să auzi detaliile, sunt convins că nici tu nu vei găsi nicio explicație plauzibilă.

– OK, deci să începem cu primul ”caz”.

– Prima ”eroină”, o doctoriță ușor frustrată – zic eu – din cauza obezității și a vieții personale nereușite, îmi fusese părtașă la un proiect educativ în specialitatea noastră, pentru care avusesem nevoie de ajutorul financiar al administrației universității. La un moment dat, după câțiva ani, am fost anunțat că s-au terminat fondurile și proiectul trebuie oprit. M-am resemnat, mi-am zis că așa e în viață, nimic nu e veșnic, până când am aflat că proiectului MEU i se schimbase numele și continua sub jurisdicția celei pe care o luasem ca parteneră de la bun început…

– Și cum a împiedicat povestea asta avansarea ta academică?

– Îți răspund pe loc, explicația mea e valabilă pentru toate celelalte cazuri, cum le numești tu. La noi, avansarea academică se bazează printre multe altele pe inovații, proiecte originale, organizare de cursuri noi, simpozioane, congrese, pe invitații ca lector la diverse manifestații științifice de calitate, etc. După cum știi, nu ajunge să fii medic bun și nici măcar să publici, e nevoie să fii cunoscut și apreciat și în afara secției și a facultății tale.

– Am înțeles, trecem la cazul 2.

– Doamna din subiectul nr. 2 era o doctoriță mult mai tânără decât mine, care îmi ceruse sprijinul pentru a-și construi un CV care s-o ducă cât de departe în carieră. Nu era căsătorită, dar avea cu cine să-și petreacă timpul liber. Am acceptat, pentru că ce făceam pentru ea mă ajuta de fapt și pe mine – fiecare ”faptă bună” (o recomandare, o participare la un curs organizat de ea, un capitol de carte scris împreună) se adăuga și la CV-ul meu. Doar că, la un moment dat, doamna în cauză a început să distribuie păreri despre modul cum știu eu să fac față pretențiilor academice, justificând faptul că după ce ajunsese în stadiul de avansare dorit, încetase să mai vadă în mine un partener, mă ignora și chiar mă ponegrea, așa, pe la spate, fără a lăsa urme vizibile…

– Și cine e eroina următoarei povești?

– Exact opusul celorlalte două! Extrem de reușită, din toate punctele de vedere, o carieră impresionantă, merite recunoscute de toți, drept pentru care atribuțiile ei cuprind o mulțime de sarcini organizatorice pe tărâm științific. Ei bine, toți cei din secție fac parte din ”regimentul” ei de conferențiari, promotori de idei de congrese, participanți la workshop-uri, toți în afară de mine. Și dacă o întâlnești (dar n-ai cum, pentru că nu știi cine e!) poți s-o întrebi care e motivul…

– Poate ar fi vrut să te aibă mai aproape de ea, în adevăratul sens al cuvântului, și tu nu te-ai oferit?

– Dragul meu, se pare că tipa nu are nevoie de cuceriri suplimentare, și nu din categoria mea. Ochii ei sunt îndreptați mult mai sus…

– Clar, acum numărul 4.

– Numărul 4 seamănă foarte mult cu numărul 1, doar că aici e vorba de un proiect de cercetare comun, de fapt inițiativa ei, în care eu m-am implicat la rugămintea ei. Mai mult, la rugămințile acestei doamne doctor am dat sfoară-n țară, și chiar în străinătate, cum că avem un proiect în care ”se merită” a investi. Mi-am pus numele în joc, ca după un timp oarecare să aflu că proiectul fusese oferit unui grup de cercetători din afara departamentului nostru, iar eu fusesem ”scos de pe listă” fără măcar a fi anunțat.

– Am senzația că reușitele / frumoasele / inteligentele tale colege te-au tras, fiecare la rândul ei, pe linie moartă…

– Probabil că ai dreptate, dar să nu crezi că e o tagmă profesională bine organizată (ceea ce m-ar duce la concluzia că sunt un paranoic demn de a primi tratamentul de rigoare), pentru că povestea numărul 5 nu se referă la o doctoriță, ci la o funcționară din redacția unei publicații la care eu ocup până în ziua de azi o poziție importantă pe care ea o subminează în permanență. Poate o cunoști, dar te rog să nu difuzezi nimănui cele ce urmează… Mai mult nu pot spune, mă tem că subiectul va fi ca secretul lui Polichinelle… Îți ajunge pentru seara asta?

– Da, fără îndoială. Și te felicit pentru noua titulatură, chiar dacă ți se pare că ea a venit mai târziu decât meritai… Dar cum se spune la voi, nothing is more successful than the success! Deci felicitări și… la mai mare!

Vinul îl terminasem de mult, whisky-ul dispăruse și el din paharul amicului. Era mult după miezul nopții când ne-am despărțit, fiecare spre camera sa, mulțumiți că niciunul din noi nu avea de ținut o conferință a doua zi dimineață, deci puteam lua mai târziu micul dejun.

Camera sa era la un etaj mai jos decât a mea. Când s-a deschis ușa liftului, el a mai aruncat o vorbă:

– Și nu uita, totul din cauza femeilor pe care nu le-am curtat sau iubit…

Nu i-am rămas dator:

– Nu au fost și bărbați care ți-au pus bețe-n roate?

Răspunsul a venit, apoi ușa liftului s-a închis:

– Nici pe ei nu i-am iubit și nu i-am curtat!!!

Gabriel Ben Meron