Otilia s-a dovedit o un copil deosebit de isteţ, fiind admisă la şcoală la cinci ani. Învăţa foarte bine, a luat bacalaureatul cu success şi s-a dus la Budapesta la Facultatea de filozofie. Şi-a dat doctoratul la vestitul profesor de estetică, dr. Beothy Zsolt, devenind prima evreică ardeleancă, doctor în filozofie. Aceasta se întâmpla în 1919, când Ardealul era deja parte a României.

În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, familia Samuel Szmuk din Szolnok avea trei băieţi şi două fete. La naşterea celui de al treilea băiat mama a murit, iar tatăl s-a recăsătorit şi a mai avut încă trei fete şi un fiu. Cei doi băieţi şi cele două fete din prima căsătorie şi-au întemeiat familii şi au plecat. Un singur băiat, cel mai mic, a rămas acasă.

Primul copil din cea de a doua căsătorie era o fetiţă, Otilia. Familia s-a mutat în Ardeal, la Gheorgheni. Otilia s-a dovedit o un copil deosebit de isteţ, fiind admisă la şcoală la cinci ani. Învăţa foarte bine, a luat bacalaureatul cu success şi s-a dus la Budapesta la Facultatea de filozofie. Şi-a dat doctoratul la vestitul profesor de estetică, dr. Beothy Zsolt, devenind prima evreică ardeleancă, doctor în filozofie. Aceasta se întâmpla în 1919, când Ardealul era deja parte a României.

Şi tot atunci s-a mai petrecut ceva frumos în viaţa Otiliei. S-a îndrăgostit de un tânăr inteligent şi cult, doctor în drept. Numai că părinţii ei au aflat că acesta era bolnăvicios… Cum să fie de acord familia ca mândria lor să facă o asemenea căsătorie ?! I-au încredinţat fiului mai mare – ultimul copil din prima căsătorie (care avea să fie tatăl meu) – sarcina s-o aducă acasă. Ajunşi cu bine la Gheorgheni, Otilia le-a declarat părinţilor că va încerca să-l uite pe alesul ei, dar dacă în cinci ani nu va reuşi, se va întoarce la el, la Budapesta şi se vor căsători.. Volens-nolens familia a fost de acord şi Otilia a plecat la Cluj unde tocmai se înfiinţase liceul evreiesc. Tânăra a fost invitată să predea filozofie şi literatură universală. (În anii de după cel de-al doilea război mondial, fiind studentă la Universitatea din Cluj, numeroşi foşti elevi ai acelui liceu mă întrebau dacă eram rudă cu fosta lor profesoară).

După cinci ani, familia Szmuk primea o scrisoare de la Otilia care îi înştiinţa că termenul de aşteptare se scursese, ea nu l-a uitat pe jurist şi avea să plece la el. Şi plecată a fost. S-au căsătorit. Între timp, soţul ei s-a accidentat grav şi a rămas ţintuit într-un fotoliu cu rotile.. A preluat comerţul angros cu vinuri al tatălui său. Ca să-i fie de ajutor, Otilia, cu doctoratul ei în filozofie , s-a specializat în vinurile ungureşti. Au trăit într-o înţelegere perfectă. Soţul ei rezolva corespondenţa, contabilitatea, trata cu furnizorii. Pe peretele din dreapta biroului avea o fotografie cu dedicaţie şi masca mortuară a lui Ady Endre. Era un foarte bun cunoscător al poetului. Îi datorez cunoaşterea şi înţelegerea mesajului lui Ady Endre, pe atunci omis din programa şcolară… Cum să fie pe placul regimului retrograd un militant pentru înţelegerea între popoarele care făcuseră parte din fostul imperiu….

Mătuşa şi unchiul reciteau Război şi pace de Tolstoi la fiecare opt ani şi discutau

amănunţit conţinutul, ideile, mesajul.

Datorită lor am ajuns să frecventez cel mai bun liceu ne-confesional de fete din Budapesta, situat pe bulevardul Andrassy , şi asta în vremea în care se instituise numerus clausus. De fapt înscrierea mea in acel liceu o datoram interventiei profesoarei de franceză, dr. Arató Amália, deţinătoarea titlului de cel mai bun pedagog maghiar… care fusese colegă de facultate cu mătuşa mea.

La 19 martie 1944 a venit ocupaţia germană cu măsurile antievreieşti de rigoare, iar mătuşa se zbătea eroic pentru a face rost de mâncare familiei – avea grijă şi de socrii ei – o mare problemă în plin război -, pentru întreţinerea în ordine perfectă a locuinţei de patru camere cu parchet la care îi eram de mare ajutor (ce bine avea să-mi prindă acel exerciţiu în lunile ulterioare în calitatea mea de angajată la curăţenie în hotelul Hungaria !). Mătuşa nu se plângea – aflase de deportări, inclusiv a propriei sale mame – păstra o atitudine de calm, încerca să întreţină o atmosferă de normalitate în jurul nostru – nu era deloc uşor. Era demnă, sigură pe ea, o adevărată doamnă.

În toamna lui 1944, în condiţiile terorii dezlănţuite de extrema dreaptă maghiară – adepţii “crucii cu săgeţi” – a reuşit să-şi salveze soţul, mutându-se cu acte primite de la o familie binevoitoare pe nume Sándori din Gheorgheni, la o verişoară, căsătorită cu un creştin. Mi-a procurat şi mie actele datorită cărora am supravieţuit.

Pe socrii ei i-a plasat într-un bloc aflat sub protecţie elveţiană. Din păcate acel bloc a fost evacuat , evreii fiind duşi în ghetou.. Pe bătrân l-am descoperit , împreună cu mătuşa, într-o pivniţă, după intrarea ruşilor. L-am cărat pe un cărucior acasă. Nu ne putea spune unde se afla bătrâna care pierise undeva în pivniţa aceea, atât de întunecată încât n-aveam cum s-o căutăm. Bietul bătrân a fost culcat, spălat, hrănit cu ce mai aveam. Într-o zi i-a făcut semn mătuşii să îngenuncheze alături de dormeza lui. A binecuvântat-o. A fost un moment impresionant. Prin cuvintele în ebraică ale unei rugăciuni, nimic mai mult, i-a dat de înţeles nurorii sale cât a preţuit-o pentru imensa ei luptă dusă în scopul salvării fiului său, a lui. Şi poate şi pentru cele două decenii de trai linişitit, echilibrat, demn pe care l-au dus împreună…

După război, s-a prăpădit socrul, apoi soţul ei. Mătuşa a lucrat câţiva ani la radio până nu a devenit incompatibilă, având în vedere trecutul ei de soţie de angrosist de vinuri, apoi la o secţie a Societăţii pentru răspândirea culturii, până nu a secerat-o o boală necruţătoare