Număr vizualizări 26 ori
A doua zi după marea finală, s-au scris multe despre Eurovision 2026, în special despre cei care au câștigat. Dar eu vreau să scriu tocmai despre ceilalți, despre cei ce au pierdut. Iar aceștia nu au fost cei din coada clasamentului, ci cei care nici măcar nu au apărut în clasament – cele cinci țări care au decis să boicoteze ediția din acest an din pricina Israelului.
Am luat acest lucru și ca pe un afront personal, pentru că nu am fost niciodată un adept al boicoturilor. Am cumpărat Cola palestiniană chiar și atunci când nu știam exact ce conține și nici măcar nu era mai ieftină decât cea israeliană, dar voiam să simt ce simte un om din Ramallah sau Jenin atunci când își bea Cola. Un om curios e un om mai bun, spunea prietenul meu Amos Oz și eu cred profund în aceste cuvinte.
Nu am susținut niciodată boicoturile economice, sportive sau artistice. Simt o profundă compasiune pentru acel judocan iranian căruia Federația din țara sa i-a interzis să participe la competiție, pentru că zeița ghinionului îl plasase tocmai în grupă cu un israelian. Niciodată nu m-a interesat care e culoarea politică a vreunui scriitor. M-a interesat doar calitatea cernelii din stilou. Îi ascult și pe acei cântăreți cu care mă aflu pe meridiane politice opuse, pentru că eu cred că în artă nu este loc pentru prejudecăți.
În seara de sâmbătă, 16 mai, Consiliile de Administrație al Radioteleviziunii spaniole, olandeze, irlandeze, slovene și islandeze au procedat precum Comitetul Olimpic Iranian. Ei au justificat boicotul ca fiind un protest împotriva politicii Israelului din Gaza. Din câte știu eu, niciun membru al guvernului nu a fost reprezentat pe scenă și orice legătură între ei și muzică este absolut întâmplătoare.
Si totuși, câteva vorbe despre învingători.
Am constatat că cele mai multe voturi din partea publicului le-au primit trei țări, dintre care două sunt reprezentantele Noii Europe. M-am bucurat mult pentru Dara și Bulgaria. M-am bucurat și mai mult pentru Alexandra și România. Și da, m-am bucurat enorm pentru Noam și Israel. Asta dovedește că tinerii europeni, cei pe care noi, aici, suntem tentați să-i considerăm superficiali, înțeleg, totuși, deosebirea între guvernul lui Netanyahu și statul Israel. Guvernul lui Netanyahu este – din fericire – vremelnic, dar statul va dăinui mult timp după ce el nu va mai fi. La fel și muzica de calitate.
Pot să vă placă ori să nu vă placă melodiile de la Eurovision. Poate să vă placă sau să nu vă placă show-ul pus în scenă timp de patru ore. Dar, în cele din urmă, pentru mine și, probabil, pentru mulți alții, spiritul european a câștigat. Europa, căreia mulți îi cântau deja prohodul, a dovedit că ea este prezentă în spirit și în sunet, chiar dacă sunetul era cam prea tare în difuzoarele televizorului din salon, iar spiritul era acoperit de cam prea multă pudră. Concursul Eurovision 2026 a dovedit că deși Europa a împlinit 70 de ani – adică o vârstă la care ar putea ieși la pensie – ea este încă mai vie și mai prezentă ca oricând.
În noaptea concursului Eurovision, Europa mea a primit douze points.
George Uri Schimmerling
