Număr vizualizări 719 ori
A doua zi după marea finală, s-au scris multe despre Eurovision 2026, în special despre cei care au câștigat. Dar eu vreau să scriu tocmai despre ceilalți, despre cei care au pierdut. Iar aceștia nu au fost cei din coada clasamentului, ci cei care nici măcar nu au apărut în clasament – cele cinci țări care au decis să boicoteze ediția din acest an din pricina Israelului.
Am luat acest lucru și ca pe un afront personal, pentru că nu am fost niciodată un adept al boicoturilor. Am cumpărat Cola palestiniană chiar și atunci când nu știam exact ce conține și nici măcar nu era mai ieftină decât cea israeliană, dar voiam să simt ce simte un om din Ramallah sau Jenin atunci când își bea Cola. Un om curios e un om mai bun, spunea prietenul meu Amos Oz, și eu cred profund în aceste cuvinte.
Nu am susținut niciodată boicoturile economice, sportive sau artistice. Simt o profundă compasiune pentru acel judocan iranian căruia Federația din țara sa i-a interzis să participe la competiție, pentru că zeița ghinionului îl plasase tocmai în grupă cu un israelian. Niciodată nu m-a interesat care e culoarea politică a vreunui scriitor. M-a interesat doar calitatea cernelii din stilou. Îi ascult și pe acei cântăreți cu care mă aflu pe meridiane politice opuse, pentru că eu cred că în artă nu este loc pentru prejudecăți.
În seara de sâmbătă, 16 mai, Consiliile de Administrație al Radioteleviziunii spaniole, olandeze, irlandeze, slovene și islandeze au procedat precum Comitetul Olimpic Iranian. Ei au justificat boicotul ca fiind un protest împotriva politicii Israelului în Gaza. Din câte știu eu, niciun membru al guvernului nu a fost reprezentat pe scenă și orice legătură între ei și muzică este absolut întâmplătoare.
Si totuși, câteva vorbe despre învingători.
Am constatat că cele mai multe voturi din partea publicului le-au primit trei țări, dintre care două sunt reprezentantele Noii Europe. M-am bucurat mult pentru Dara și Bulgaria. M-am bucurat și mai mult pentru Alexandra și România. Și da, m-am bucurat enorm pentru Noam și Israel. Asta dovedește că tinerii europeni, cei pe care noi, aici, suntem tentați să-i considerăm superficiali, înțeleg, totuși, deosebirea între guvernul lui Netanyahu și statul Israel. Guvernul lui Netanyahu este – din fericire – vremelnic, dar statul va dăinui mult timp după ce el nu va mai fi. La fel și muzica de calitate.
Pot să vă placă ori să nu vă placă melodiile de la Eurovision. Poate să vă placă sau să nu vă placă show-ul pus în scenă timp de patru ore. Dar, în cele din urmă, pentru mine și, probabil, pentru mulți alții, spiritul european a câștigat. Europa, căreia mulți îi cântau deja prohodul, a dovedit că ea este prezentă în spirit și în sunet, chiar dacă sunetul era cam prea tare în difuzoarele televizorului din salon, iar spiritul era acoperit de cam prea multă pudră. Concursul Eurovision 2026 a dovedit că deși Europa a împlinit 70 de ani – adică o vârstă la care ar putea ieși la pensie – ea este încă mai vie și mai prezentă ca oricând.
În noaptea concursului Eurovision, Europa mea a primit douze points.
George Uri Schimmerling
13 Comments
Felicitari pentru articol.
Din pacate politica se amesteca in arta si mai ales in sport, timp de decenii.
Apreciez optimismul articolului.
In lumea artistilor se spune: nu apari, nu existi!!!
GbM
Boicoturile – ca fenomen economic, sportiv sau cultural – fac parte dintr-o lunga lista de simptome, care atesta ca, in ciuda esecurilor suferite, lumea nu prea invata din istorie…sau, ca atitudinile adoptate de ochii lumii sunt mai importante decat rezultatele actiunii per se..
În sfârșit o știre bună pentru Israel. Guvernul anti-israelian al Sloveniei a fost schimbat cu unul pro-israelian.
https://www.timesofisrael.com/slovenia-changes-path-as-pro-israel-trump-admiring-former-pm-janez-jansa-retakes-helm/
“That’s one small step for man, ……
Un articol plin de oprimism, bunavoință și un dram de naivitate caracteristică unui om încrezător, pacifist și bun la suflet.
Cele trei comentarii le găsesc foarte realiste și binevenite.
În articolul pe care l-am publicat la Baabel m-am exprimat împotriva boicotului sportivilor ruși și bieloruși, cărora de fapt după ani lungi de antrenamennt li s-a distrus cariera sportivă fără să obțină niciun rezultat pe plan internațional.
https://baabel.ro/2024/08/politica-și-corupție-în-olimp/
Deși motivul aparent al boicotului Israelului este războiul din Gaza există și alte cauze specifice fiecărei țări. Premierul Spaniei boicotează Israelul în toate domeniile. Ultima lui acțiune “constructivă” este de a convinge EU să boicoteze Israelul economic.
Irlanda ne boicotează demult, poate fiindcă fostul susținător al grupărilor teroriste irlandeze, partidul Sinn Fein a reușit să-și bage codița în politica guvernului irlandez. Să nu uităm și analogia pe care o fac irlandezii între Irlanda de Nord și Iudea și Samaria, pe care ei le consideră teritorii ocupate.
Olanda are la ora actuală un guvern cu înclinații spre stânga, deși o parte a poporului susține Israelul.
Singurele care ne boicotează numai din cauza războiul din Gaza sunt Islanda și Slovenia, două țări cu zero realizări la Eurovision. Lumea muzicală nu a pierdut prea mult prin absența lor. Chiar Spania a câștigat doar de două ori în anii 1960 față de mica țară Israel de patru ori, ultima dată în 2018.
De menționat, că în ciuda boicotului, Olanda și Islanda au televizat competiția.
În ultimul timp, Norvegia, cea care a inițiat boicotul academic împotriva Israelului, care a eșuat s-a mai moderat în critica ei împotriva Israelului.
Dar a existat și un boicot tacit. La fel ca anul trecut,: multe țări “de elită” Norvegia, Suedia, Marea Britanie ne-au dat zero puncte. La Eurovision, există de ani de zile ceea ce eu numesc “nepotismul muzical”: La toate competițiile Grecia și Cipru își dau reciproc 12 puncte, la fel țările Scandinavice și țările Baltice, ceea ce scade din obiectivitatea competiției.
Boicoturile îndepărtează și nu apropie popoarele.
Cu toate acestea scrise, optimismul și sinceritatea lui George în tot ce scrie sunt contagioase!
Poate că ideea iniţială ca cei boicotaţi să se simtă lezaţi şi să-şi îmbunătăţească “comportamentul” era bună, dar rezultatele nu au fost cele scontate. Ţin minte când apusenii şi răsăritenii s-au boicotat reciproc la olimpiadele de la Moscova (1980) şi Los Angeles (1984), motiv pentru care ceilalţi (inclusiv România care nu a respectat boicotul) au obţinut rezultatele cele mai bune din istoria lor, datorită absenţei celor mai buni sportivi din URSS şi RDG, respectiv din SUA şi RFG. În ultimii ani se boicotează sistematic Rusia, atât la olimpiadele de vară, unde ar avea un cuvânt de spus, şi la cele de iarnă şi campionatele de patinaj artistic, unde se ştie că avea supremaţie. Ca să nu mai spun de evenimentele culturale. Aceste boicoturi NU AU DAT NICIUN REZULTAT, conflictul armat continuă, dar s-a frânt cariera multor sportivi şi artişti care, după ani şi ani de muncă asiduuă, şi-au pierdut şansele pentru că timpul nu aşteaptă. Dar se perseverează cu boicotul.
Acesta ar fi un subiect în sine. Boicotul e doar un semn de intoleranță, fără argumente și fără leac.
Toată povestea cu boicoturile mi se pare puerilă, la nivel de „cu tine nu mă mai joc”. Până la urmă, cei care au ales să nu participe la Eurovision s-au boicotat pe ei înșiși.
Semnez și eu sunt abdolut de aceeași părere.
Spiritual, inteligent, generos, optimist si plin de caldura, articolul tau, Gyuri Schimerling.
Douze points ti se cuvin cu prisosinta si tie !
Așa este.Foarte bine adus din condei.
De acord cu Veronica!