Despre moșteniri și ziare

Adorno scria în Kulturkritik und Gesellschaft (1951) că după Auschwitz, a mai scrie poezie este un act barbar. După 7 octombrie 2023, mie mi s-a părut că nu voi mai putea scrie deloc. Că a scrie despre orice altceva, ar fi o impietate. Port în mine o poezie pe care nu o pot așterne pe hârtie cine știe până când. Dar a nu mai scrie deloc ar fi un semn de resemnare și de acceptare a sorții (evreiești). Ar însemna să plec capul în fața antisemitismului care redevine la ordinea zilei, care, cum se spune, e din nou acceptat în saloane – adică în media, pe străzi. Aceasta este scuza (pretextul) sub care voi scrie totuși cele ce urmează. 

Moștenirea transgenerațională a traumei este obiectul multor cercetări, dar și a multor scrieri personale. Nu înțeleg pentru ce trebuie demonstrată ca fiind reală. Știm bine că dimpotrivă, și alte trăiri, nu numai cele traumatice, se transmit peste generații. Cel puțin empiric, din experiențele de zi cu zi devenim conștienți de aceasta. Astfel, pasiunile străbunicilor pot deveni sau continua să fie și pasiunile strănepoților. Sunt moștenite? Un exemplu viu pentru mine este cum fiul meu, care nu l-a cunoscut pe bunicul cel budist, cel care nu putea omorî nici măcar o muscă și despre care eu nu i-am povestit, îi calcă întru totul pe urme.

Bunicii trăiau în Banat, într-un oraș mare, într-o casă burgheză, într-un apartament foarte generos cu cameră pentru angajata casei, cu o cămară răcoroasă în care puteai dansa sau face roata țiganului de încăpătoare ce era, unde se afla un cântar adevărat de piață pentru cântărirea cartofilor de diferite soiuri, din care se cumpărau câte cincizeci de kilograme și pe care eram și eu așezată la sosire la bunici și la plecare, pentru a putea raporta mamei cât de bine fusesem îngrijită și hrănită… Pe rafturile șpaizului (cum se numea cămara) se înșirau toate bunătățile lumii, puse pentru iarnă de bunica cea harnică și gospodină exemplară. Pe o masă în colț erau puse prăjiturile și torturile acoperite cu șervete brodate și scrobite. În alt colț se afla un răcitor cu gheaţă. Acesta se folosea doar vara și pentru a-l păstra rece, se cumpăra gheață de la omul care o aducea cu o căruță de la fabrică. Era un nene impunător, cu cizme uriașe și sorț negru de cauciuc, care cu un fel de harpon trăgea blocuri din căruță și le tăia în porții. Apoi gheața era adusă în găleți la etaj și pusă în dulapul acela miraculos – până când, nu mai țin minte când, s-a cumpărat primul frigider.

Bunicii erau deschiși la inovații. La ei ascultam un radio Blaupunkt cu un ochi magic cu care se puteau prinde și posturi străine. Eram fascinată de acel ochi verzui care își schimba cercurile concentrice în funcție de claritatea cu care prindeai un post. (Mai târziu a apărut un radio cu tranzistori trimis de vreo rudă de la capătul celălalt al pământului.) Tot la bunici a apărut primul televizor al familiei! La ei puteai vedea și posturi din Iugoslavia și din Ungaria. Transmisiile sportive erau pasiunea bunicului. La început meciurile de fotbal le ascultam la radio cu legendarul Szepesi György, mai târziu le vedeam la televizor comentate de Vitrai Tamás. Pasiunea pentru sport s-a transmis și strănepoților.

Dar cea mai intelectuală pasiune, în afara cărților din biblioteca ce acoperea un imens și mai ales extrem de înalt perete al sufrageriei, era cititul presei. Bunicul era abonat la cinci cotidiane, cel puțin două hebdomadare și la reviste lunare de literatură și știință. Citea ziarul local Drapelul Roșu, Szabad szó, Scânteia, Előre și ziarul sârbesc Borba. Bunica era veșnic nemulțumită de cantitatea prea mare de hârtie care venea zilnic. Iar bunicul venea de la redacție sau de pe drumuri, se spăla pe mâini îndelung, obsesiv, și se punea pe citit. După citirea ziarelor, se spăla iarăși temeinic pe mâini și se așeza la masa din bucătăria mare pentru a mânca cele gătite de soție, pe care o lăuda neobosit, zi de zi, pentru arta ei culinară. Cred că astfel încerca să o împace cu „necazurile” pe care i le făcea cu pasiunile lui.

Inițial, apartamentul fusese locuit doar de ei. După schimbarea de regim și naționalizare a trebuit să se retragă în două camere din cele patru. Dar una din ele, fiind de fapt sufrageria originală, era o cameră de trecere, plină de mobila și de obiectele lor. Cred că nu au considerat nicio secundă că nu li s-ar fi cuvenit. Aici era și un imens birou empire, care nu mai era folosit pentru scris ci devenise sanctuarul, depozitul pasiunii bunicului… acela de cititor de ziare. Astfel că, în copilăria mea, stivele de ziare colecționate de el ajungeau la înălțimi, pentru mine, amețitoare – totul în ideea că va mai citi cândva ceva din ele…

Și aici am ajuns din nou la teoria transgenerațională. E prima dată că vorbesc despre acest subiect. Nu am amintit de asta niciodată în familia pe care mi-am făcut-o și totuși fiul meu cel mare NU este capabil să arunce nimic tipărit. Există și în el o evlavie față de scris. Și la mine acasă și în casa lui adună ziarele. E drept că întâi le răsfoiește și pune deoparte ce nu a reușit încă să citească și plănuiește s-o facă mai târziu. Diferența este că nu mai avem camere de trecere cu înălțimi de patru metri și birouri nefolosite… Spațiul pe planetă e tot mai strâmt și astăzi apar și ziare digitale, precum cel pentru care scriu. Și ironia sorții face ca el, băiatul meu cel mare, colecționarul, să lucreze și el tocmai pentru un astfel de ziar imaterial. Cu toate acestea, suntem abonați cu încăpățânare la hârtie și o păstrăm cu mare respect. Cine știe când vom mai apuca să citim ceva important, poate vreo veste bună despre starea planetei și a locuitorilor săi? Mă întreb ce s-o fi ales de stivele de ziare ale bunicului? Familia s-a răspândit în cele patru colțuri ale lumii.

Vera Medrea

Undeva pe glob, patru luni după 7 octombrie 2023

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

12 Comments

  • Vera+Medrea commented on February 12, 2024 Reply

    Mulțumesc tuturor pentru timpul dedicat cititului dar și pentru că și-au luat timp pentru comentariile încurajatoare. Mă bucur că pentru unii rândurile mele sunt o încurajare sau inspirație, ba chiar o alinare. Cred, că acesta este rolul scrisului.

  • Elena Stoican commented on February 10, 2024 Reply

    Doamnă Vera Medrea, frumoasă evocarea făcută bunicului! Și da, pasiunile și hobbyurile trec de la o generație la alta și sunt ca trenurile; nu opresc în toate gările de pe traseu. În asta constă tot farmecul lor.

    • Vera+Medrea commented on February 12, 2024 Reply

      Mulțumesc

  • Anca Laslo commented on February 9, 2024 Reply

    Minunat povestiți, mai vrem!

  • Andrea Ghiţă commented on February 8, 2024 Reply

    Mi-a plăcut mult articolul nu numai pentru evocarea sensibilă abunicilor şi a casei lor. M-a pus pe gânduri moştenirea peste generaţii a unor obiceiuri şi temeri, a unor înclinaţii pe care nu le deprinzi prin imitaţie ci printr-o legătură pe care eu nu mi-o pot expica. Tata mi-a spus că avea o mătuşă ( care a murit la Auschwitz, deci eu nu am cunoscut-o) care se împiedica şi cădea la fel de des ca mine şi îi era teamă – la fel ca mie – să iasă pe lunecuş. Bănuiesc că şi simţul umorului ( la fel ca lipsa lui) se moşteneşte din generaţie în generaţie, la fel ca prudenţa exagerată ( am exemple în familie).

  • mircea medrea commented on February 8, 2024 Reply

    Emotionant. Alte amintiri din Timisoara. Bravo!

  • Mari Roth commented on February 8, 2024 Reply

    Profit de scrisul tău care mă imboldește să deschid sertarul cu notițe a lui tata. Mai avea tare multe de scris, gata pregătite. iar tu, Vera, să nu dai satisfacție barbarilor, oprindu-te din scris. Eseul tău e aproape poezie.

    • Vera+Medrea commented on February 12, 2024 Reply

      Mulțumesc Mari. Poate găsești o vocație în a-i ingriji moștenirea. Altfel îi învii memoria, amintirea.

  • tiberiu ezri commented on February 8, 2024 Reply

    Pentru mine ca și pentru mulți alții, cititul și mai ales scrisul este un tratament psihologic, mai ales acum în aceste vremuri sumbre și stresante în care nu putem preveni nici măcar viitorul apropiat.
    Deci compuneți poezii și scrieți cât mai mult!

  • Daniel Lowy commented on February 8, 2024 Reply

    Frumoasă evocare, plină de farmec și pătrunsă de parfumurile timpului de altădată. Îmi amintesc de bunicul tău extrem de cult, pedagog înnăscut, care a reușit să ne explice, când eram la vârstă preșcolară, noțiunea de relativitate. Am cunoscut-o și pe bunica, cu minte ageră și mereu elegantă. Ea a dat o replică memorabilă vorbei de duh cum că și bătrânețea ar avea frumusețea sa și avantaje sale. “Să-mi dea cineva doar un singur exemplu!” – cerea bunica.
    Cât despre cuvântul scris ori tipărit, mă confrunt și eu de luni de zile cu moștenirea de manuscrise rămase de la tata și într-o măsură mult mai limitată și de la mama. Sortez scrisori, cărți poștale, fotografii și documente de familie,decupări din ziare și periodice. Poate voi scrie și eu cândva despre povara respectului pentru cuvântul scris și tipărit.

    • Vera+Medrea commented on February 12, 2024 Reply

      Dany, tu ești copilul timpurilor de acum, accepți digitalizarea. E o urmare ferească a lipsei de spațiu cu care ne zbatem. Bunica avea o altă vorbă de duh mult mai spirituală și rautacioasă în același timp despre oamenii nesuferiți sau răi. Spunea că ar trebui îngropați cu bicarbonat că să nu-i verse pământul. Mulțumesc pentru comentariu.

  • Eva+Grosz commented on February 8, 2024 Reply

    Frumoasa ta scriere a provocat în mine un sentiment de nostalgie a vremurilor bunicilor , părinților, a dragostei pentru citit , a diferitelor limbi vorbite și citite , a camerelor largi , mai târziu puține și încărcate de toate……sau poate nostalgie a propriei copilării, care pentru unii era fericită ,pentru alții mai puțin.
    St. Zweig scria că fiecare umbră este copilul luminii . Oamenii vor mai avea parte de lumină.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *