Stimați cititori, permiteți-mi vă rog un mic preambul. 

Influențat de asiduitatea mătușii mele, Dr. Mirjam Bercovici care, încă și acum, la venerabila vârstă de 100 de ani, colaborează cu regularitate la această revistă, și într-o anumită măsură de articolul ei recent despre mine, mi-e greu să mai resist. 

Vă propun și eu acum o reminiscență personală, despre tatăl meu, Gustav Segal, decedat cu ani în urmă. Într-un alt articol recent, “Patru verișoare cu același nume”, Mirjam, scriind despre mama mea, Miriam Segal, verișoara ei dreaptă, fără să-l numească, a abordat în parte subiectul suferințelor lui: lagăr în timpul Marelui Război, șase ani de ocnă sub regimul comunist, în minele de aur din Transilvania. Cei șase ani formativi ai mei, între cinci și unsprezece. Revenit, în sfârșit, puțin înainte de Bar-Mitzvah mea.  

Așa se face că, într-un moment de pură inspirație literară, binevenită diversiune temporară de la avocatură, am scris despre tatăl meu nu o relatare faptică a unor întâmplări din viața sa, așa cum textele apar normal în această revistă, ci o povestioară pur imaginară, bazată totuși pe anumite realități, piesă pe care sper să o citiți aici mai departe. 

De unde un amănunt folositor: ajuns la vârsta recrutării, tatăl lui – Periț Segal, “tata-mare”, eroul meu din copilărie – i-a cumpărat un cal, la ei la Botoşani, ca să poată face armata la cavalerie… 

         Veți vedea. Dar să nu uitați: este totuși, deși inspirată din viața tatălui meu, o creație imaginară. 

Deci: 

Iluzia, bipolară. Sau nu. 

(N.B.: Originalul în limba engleză a obținut Mențiune onorabilă în “42nd New Millennium Award for Fiction Competition”, Knoxville, Tennessee, USA, Noiembrie 2016.) 

A fost o iluzie. 

Am știut-o atunci și o știu acum. El nu a fost niciodată acolo. El m-a întrebat, “Cum e tata?” dar nu am deschis ochii, căci știam că nu era nimeni acolo și nu am răspuns. N-am avut nicidecum vreo îndoială, nicio iotă de șovăială. Simplu, am știut. “L-ai văzut în ultimul timp?” El a întrebat. “Tata a murit,” am spus, deși eram convins că El știa și nu era acolo. “L-ai vizitat adeseori înainte de-a murit?” El a continuat stăruitor. “Nu atât de des precât ar fi trebuit. L-am văzut în fiecare zi.” Am spus adevărul. Ar fi trebuit să-l vizitez o singură dată și să nu mai părăsesc camera lui de spital. Ar fi trebuit să dorm în scaunul ăla de lângă patul lui din prima zi când l-au adus acolo până în ultima sa zi. Ar fi trebuit să mă fi legat în lanț de el. Pentru toate ultimele șaptesprezece zile și nopți ale sale, ar fi trebuit să stau acolo. “Nu ai fost un fiu rău.” El nu a spus “Ai fost un fiu bun.” Aveam ochii larg deschiși, dar îi țineam închiși. Gâtul îmi era uscat. Umezeala o simțeam în altă parte. Dar mi-am reținut lacrimile. “Tu nu ai fi putut ajuta cu nimic,” El adaugă. “Ai o soție și copii și un câine și o pisică și o pasăre.” Adevărat. N-aș fi putut să ajut cu nimic. Fiul meu a găsit pasărea într-un tufiș nu departe de aleea asta pietruită și acum face și ea parte din familie. O ținem închisă într-o colivie. Ea nu poate să zboare. 

Eu nu pot să văd. 

Eu știu ce face El. Eu sunt gol. El ia pătura asta de pe mine și o stoarce prin spălătura Lui celestă în timp ce o împroașcă cu o doză de confort ca să o înmoaie și apoi o usucă înainte de a mă lasă să o port din nou. Nu pot să fac nimic dacă după aceea am o conștiință care miroase bine. Până ce El o descompune, din nou. 

“El a făcut totul pentru tine, nu-i așa, în timp ce trăia?” 

“Da, a făcut.” El îmi întoarce spatele, dar prezența Lui mă face onest. Probabil că din cauza asta am nevoie de El. 

“Și prietenii tăi?” 

“Ce, ce-i cu prietenii mei?” 

“Eu am întrebat primul,” El spune, și de fapt El nu are sens. Dar eu nu pot să-i spun asta Lui. Mai degrabă n-aș vorbi despre prietenii mei, asta-i tot. Simplu pus, e un subiect prea perfid. 

“Ce reprezintă ei în ecuație?” El insistă. 

Știu eu ce vrea să spună El. În timp ce tatăl meu era pe moarte, am reușit să-i văd și pe ei. Și să lucrez. Și să dorm. Și să mănânc. Și să beau. Și altele. Aș prefera să nu trebuiască să discut acum de toate astea. 

“Nu am prieteni,” aleg să raspund, căci El mi-a dat liber arbitru. 

“Ți-am dat și etică. După așa un criteriu, liberul arbitru nu îți dă dreptul să minți,” El mă străpunge. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu pot să-mi ascund gândurile de El. 

“Nu am fost niciodată bun la matematică.” 

“Știu asta,” El îmi dă beneficiul dubiului. Cu mărinimia nemuritorilor, El schimbă subiectul.

“L-ai iubit pe tatăl tău?” 

“Da.” 

“L-ai iubit?” 

“Da, l-am iubit.” 

“Tu l-ai iubit?” 

“Da, da, da, l-am iubit.” 

“Care a fost ultima lui dorință?” 

“Să scrie o mică poveste despre ceva ce i s-a întâmplat odată. Voia să o citească într-o bună zi nepoților săi.” 

“A făcut-o?” 

“Nu.” 

“De ce?” 

“Nu i s-a permis. Boala nu i-a permis.” El a fost răspunzător de boala lui. 

“Am permis oamenilor să meargă în Lună. Le permit să se ducă să caute alte planete.” 

“Nu i-ai permis tatălui meu să trăiască și să-și termine munca,” azvârle liberul meu arbitru, cu o temeritate de țap. 

“Bine, atunci va trebui să o faci tu pentru el.” 

“Dar el e mort.” 

“Nu, nu este. Atâta timp cât tu ești în viață, el va trăi pentru totdeauna.” 

Da, bineînțeles. Trebuie ca eu să scriu povestea. Nimeni nu o știe în afară de mine. Și dacă El nu mi-ar fi adus aminte de ea, nimeni nu ar fi aflat-o. Eu sunt unicul strajnic al acestui mic crâmpei din memoria tatălui meu și totul depinde de mine. 

Și așa încep să scriu. Tot continui bătând, bat, bat, bat la mașina asta veche de scris pe care mi-a lăsat-o tatăl meu și povestea lui prinde contur. 

Este numai una din multele povești ale acestei lumi triste, incomplete și zdrențuite. Ca și multe, multe altele, s-a întâmplat în nișele trecutului și în locuri îndepărtate. Un război s-a iscat, când mulți îl considerau încă o artă, și bunicul meu i-a cumpărat un cal tânăr ca să plece cu cavaleria. Era numai un cal, dar avea o inimă de leu și spiritul vântului. Toți ofițerii aveau ochii pe el și de asemenea colonelul regimentului. Dar nu puteau face nimic, decât dacă tatăl meu ar fi pierit. Și calul știa. În toiul bătăliei, când tatăl meu căzu rănit la pământ, calul a îngenunchiat și l-a împins ușurel cu botul. Buimac încă, tatăl meu a încălecat din nou în șea dar apoi pierdu conștiința. Calul a rătăcit zile întregi în spatele liniilor inamice, prin păduri cernite de disperare și drumuri întortocheate care purtau în ele duhoarea timpurilor și l-a dus pe tatăl meu acasă. Dar acolo nu mai era nimeni. Oameni cu suflete înăsprite îi luaseră părinții și el nu i-a mai văzut niciodată. Calul a zăbovit o vreme în fața casei pustii, până ce corpul tatălui meu s-a prăbușit la pământ. Atunci el a pornit înspre casa cea mai apropiată și a început să-și necheze durerea la ceruri. Când vecinii au ieșit afară, ei nu au recunoscut de la început acest giulgiu nelumesc al tânărului armăsar pe care ei l-au știut odată, căci drumul său lung îl acoperise cu straturi de colb și coama îi era încâlcită și tocită nedeslușit, nu plutitoare și strălucitoare ca aceea a unui leu. Dar când calul s-a întors tropăind înspre locul unde zăcea tatăl meu, ei l-au urmărit instinctiv. L-au găsit și l-au luat la ei. Până când el s-a însănătoșit, îngrijit de ei, războiul nu mai era decât un apocalips cicălitor, dar trecut. Și calul i-a rămas cel mai bun prieten până ce s-a prăpădit, cu ani mai târziu. 

Este o poveste nu de fericire sau bucurie, dar una care trebuie să fie spusă. Lucrez la detaliile ei cu zelul unui veritabil truditor, precum tatăl meu ar fi lucrat, urmez cronologia ei cu precizia trăită de tatăl meu, exult și sufăr prin întâmplările ei cu simțământ, cu simțăminte, aceleași pe care mi le închipui că tatăl meu le-ar fi avut atunci când el le-a trăit. Povestea pâlpâie ca o lumânare care caută oxigen în întuneric ca numai să-și someze mai aproape sfârșitul, dar eu ard torța unui făurar. Trudesc, șovăi, sunt un car zdruncinat ca de furia ciurului unui miner al nisipului auritor, în timp ce boii săluiesc peste pământ neumblat dar sfințit, eu sunt carul, eu sunt boii. Și dintr-odată – așa precum nu se poate ca boii să nu ajungă la capătul făgașului – lumânarea se stinge.  

Mă duc să citesc povestea soției mele, numai că ea este prea ocupată să pregătească cina copiilor. Le cer lor să mă asculte, dar ei își continuă joaca. Mă apropii atunci de câine. El stă dintrodată la atenție sprijinit de labele de dinainte. Dar cum încep, el își înclină capul, ridică o labă ca să se scarpine la ureche, și asta mă indispune. Mă încumet să văd pisica, dar ea e prea obeză. Îi este greu să iasă de sub pat și obosesc așteptând-o. Încerc să o citesc păsării, dar ea tot ciripește în note ascuțite și nu pot să-mi aud vocea. Și în momente ca acestea mă întreb dacă nu o să vină o zi în care nu o să mai pot răbda. O să deschid atunci colivia și pasărea o să zboare din ea și pisica o să se rostogolească după ea afară și câinele o să o ia la goană după pisică și copiii o să alerge după câine și nevasta mea o să fugă după copii. Atunci voi închide ușa după ei toți și voi vedea din nou. 

Dar nu este o pasăre rea. Niciunul din ei nu e rău. 

În loc de asta mă duc și încep să cizelez povestea tatălui meu pe banca din alee, ca să o vadă toată lumea când va veni vremea. Aceasta îmi este penitența. Eu cizelez și cizelez și cizelez, așa cum trebuie să o fac – înainte de propriul meu sfârșit – și pe urmă fac pauză. 

Atunci aud o toacă, cineva bătând toaca pe lângă unde sunt așezat eu, un toc, toc, toc, toc, toc, toc, toc insistent și deschid ochii. Acolo trece un bătrân care sondează susținătorii șlefuiți ai următorilor săi pași cu bastonul său alb. Privesc până ce îl pierd din vedere și așa precum trece și dispare în întunecime el nu spune un cuvânt. Și știu că El nu a fost acolo. 

Sau a fost. 

Sergiu Segal