Titlul acestui articol e greu de înțeles. Diazepam este calmantul clasic al anilor 1960-70. Mai multe explicații vor urma pe parcurs.

În viața mea lungă am avut mulți prieteni, mai buni sau mai puțin buni, dar toți au însemnat ceva pentru mine. Pe Coca S. am cunoscut-o la Botoșani, din liceu, dar nu i-am dat atenție, deoarece era mai mică decât mine, cu toate că ea îmi căuta prietenia și mă aștepta aproape zilnic ca să mergem împreună la școală. Nu cred că în timpul deportării m-am gândit vreodată la ea. Când am revenit la Botoșani și m-am dezmeticit, am auzit că a terminat liceul evreiesc și chiar s-a măritat cu secretarul liceului, o persoană cu mult mai în vârstă ca ea, și împreună s-au mutat la București.

Foarte mulți ani nu am știut nimic despre ea, până când, într-o zi, plimbându-mi copilul cu căruciorul pe o stradă din vecinătatea locuinței noastre, am întâlnit-o pe Coca. Ea închiriase o cameră în apropiere și își plimba și ea băiețelul. Și așa ne-am regăsit și ne-am împrietenit. Amândouă căutam să ne vedem mai des și să depănăm amintiri din liceu. Din păcate, eu nu prea aveam timp, pentru că lucram, dar cultivam această prietenie.

Au trecut mulți ani, copiii noștri au crescut și s-au împrietenit și ei. Între timp Coca s-a mutat într-o locuință mai bună, dar tot în vecinătate, așa că prietenia noastră nu a avut de suferit. De fapt, eu eram cea care o vizita cam odată pe săptămână, ea nu venea la mine aproape deloc. Am aflat că avea multe prietene, avea și un cerc cu care se întâlnea săptămânal și juca cărți, ba chiar se mira că nu fac și eu la fel.

Coca era o gospodină exemplară, o soție și o mamă foarte bună. Soțul ei era lucra la Comunitatea evreiască și era adesea plecat din București. De fapt, ea era adevăratul cap al familiei și se descurca foarte bine atât în treburile gospodărești, cât și în cele legate de autorități. La un moment dat am aflat că a lucrat timp de câteva luni ca soră medicală la o școală. Când băiatul lor a mai crescut, Coca s-a hotărât să se angajeze din nou. Eu am sfătuit-o să profite de faptul că a lucrat ca soră, să dea un examen și să obțină o diplomă care să-i permită să lucreze la un spital. Chiar a fost angajată la spitalul de copii al sectorului III, dar cu condiția să dea un examen pe câteva subiecte. Dar ei nu-i plăcea să învețe. Eu am ajutat-o, i-am explicat subiectele de care avea nevoie și le-am pregătit clar și concis, astfel că ea a luat cu brio examenul, devenind una dintre cele mai apreciate surori din spital. Avea multă răbdare și iubea copiii. Ca dovadă a aprecierii de care se bucura, la un moment i s-a încredințat un post la camera de gardă, un loc deosebit pentru orice spital. După ce spitalul s-a desființat, Coca nu a mai lucrat, dar nu a refuzat niciodată pe nimeni are o ruga să-i facă injecții, la orice oră din zi și din noapte, retribuită cu sume modeste. Se spunea că are o mână foarte ușoară.

Eram prietene de multă vreme. Eu continuam să merg la ea la o dată pe săptămână, dar ea nu mă vizita niciodată. Știam amândouă că soțul meu nu o prea agreează, dar eu cultivam această prietenie. De ce? Cu timpul mi-am dat seama că aveam nevoie de ea ca de un drog, de aici și titlul articolului. Pentru mine era un fel de „diazepam”. Ea vorbea tot timpul, mă ținea la curent cu evenimentele din lumea evreiască din Botoșani (pe atunci mai erau evrei la Botoșani) și din comunitatea bucureșteană, iar eu tăceam și ascultam. Soțul meu, deși era secretarul literar al TES, nu mi-a povestit niciodată ce se întâmplă în teatru și în micul cerc de evrei în care trăia și probabil că eu aveam nevoie de asta. Și prietena mea Coca îmi îndeplinea tocmai această dorință.

Au trecut anii, copiii noștri au crescut, soțul ei și al meu a murit. Noi am rămas prietene, chiar dacă mica noastră lume evreiască nu mai exista. Și în viața noastră personală s-au schimbat multe. Fiica mea a murit, fiul ei a emigrat în SUA și amândouă ne-am trezit foarte singure. Eu am ales să muncesc în continuare și din această cauză prietenia noastră a avut de suferit. Eu nu mai aveam nevoie de o prietenă „diazepam” și nici ea nu mai era vorbăreață. A fost nevoită să se interneze la Căminul Rosen și după câteva luni s-a stins. Și ea și soțul ei sunt înmormântați la același cimitir unde e și soțul meu. Păcat cu nu am fotografia lor, dar parcă îi văd pe amândoi, tineri și frumoși, mergând la plimbare pe strada Mântuleasa cu fiul lor care se numără și el printre cititorii revistei Baabel.

Mirjam Bercovici