Niciun alt cancelar al Germaniei nu a avut în discursuri o perspectivă atât de sumbră a viitorului ca Angela Merkel la sfârșitul mandatului ei. Pentru eleva lui Helmut Kohl, un fiu al revoluțiilor din 1989 în Europa de Est, aceasta viziune s-a datorat experienței ei de viață în dictatura comunistă. „Noi, germanii din răsărit, am fost martorii unui sistem care s-a dezintegrat,” declara doamna Merkel. Cu alte cuvinte, nimic nu este veșnic.

O altă declarație mă apropie sentimental de Angela Merkel: ”M-am născut după cel de-al Doilea Război Mondial și am crescut în RDG. Pentru mine Franța era o țară îndepărtată în care voiam să călătoresc, dar nu era posibil”. Eu, cel puțin, am avut un surogat: „Micul Paris”, Bucureștiul cu Cișmigiu în loc de Jardin des Tuileries, Parcul Băneasa ca Bois du Boulogne, Arcul de Triumf și Champs Elisées în varianta Șoseaua Kiseleff.  

Prima mea călătorie la Paris nu a fost marcată de vreun obiectiv turistic, ci de un drum cu un taxi, luat la întâmplare, în Place de la République. Auzindu-ne vorbind românește, taximetristul a exclamat entuziasmat: „București, România,” apoi pe nerăsuflate: „Ionesco, Cioran, Eliade…” Taximetristul italo-francez fusese șoferul lui Eugen Ionesco (1909-1994), martorul Crăciunurilor românești petrecute de dramaturg cu renumiții prietenii din anii studenției la București, cu cântecele și atmosfera religioasă bizantină. Mircea Eliade a declarat patetic: „Dacă există o fericire pe pământ, apoi aceasta este prietenia”. Profesor la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade (1907-1986) a fost  cel mai renumit cercetător al istoriei religiilor, admirat pentru proza fantastică inspirată din teme sacre religioase, pentru fantasticul bazat pe mitologia românească și universală. Emil Cioran (1911-1995), eternul student bursier parizian, care a refuzat toate premiile literare, a fost cel mai remarcat eseist al pesimismului și deziluziei dintre filosofii existențialiști francezi. Eugen Ionesco, cel mai important dramaturg francez de după război, a fost deschizător de drum în teatrul absurdului.

Vă veți întreba de ce mă întorc în timp la Paris, de ce am ales această temă după alegerile pentru Parlamentul European. Poate ar fi trebuit să-mi intitulez rândurile, parafrazând stilul din ziarele dinainte de 1989: „Contribuția românească la victoria Marinei Le Pen în Franța și la propășirea dreptei franceze”.

Partidul Front National (FN) a fost înființat în 1972 de Jean-Marie Le Pen, reprezentând ideologia Nouvelle Droite. Aceasta doctrină a apărut în jurul filozofului și publicistului Alain de Benoist (n.1943) ca răspuns la mișcările studențești din 1968 și a influenței ideologiei de stânga în Europa de Vest. Locul de naștere al partidului a fost Neuilly-sur-Seine, orășelul idilic de lângă Paris cu cel mai mare venit pe cap de locuitor din Franța. Coincidență sau nu, locul unde a fost exilată și concitadina mea, Zizi Lambrino, a fost menționat de Monica Lovinescu în memoriile sale: existența cenaclului literar românesc din Neuilly, unde „Eliade era, în lunile lui pariziene, în centrul febrei noastre, ca paznic fidel al iluziilor noastre, în timp ce Emil Cioran, cu „oroare de ridicol” evita aceste întâlniri”.

Alain de Benoist a reușit să atragă intelectualitatea franceză și în 1970 a fondat GRECE (Groupement de recherche et d’études pour la civilisation européenne), pentru a pune bazele unei noi ideologii de dreapta în Europa, o „modernizare” a neofascismului. Din anii 1970 Mircea Eliade a devenit membru de onoare al grupului și mulți dintre simpatizanții sau membrii GRECE au contribuit la formarea partidului FN. Alain de Benoist a fost premiat de Academia Franceză pentru cartea Vu de droite. Întâlnirile și conversațiile dintre Mircea Eliade și ideologul „noii drepte franceze” din 1973 până în 1984 au fost publicate în volumul Mituri originare și ritmuri cosmice, Conversații 1973-1984. Filosoful român era portretizat ca un intelectual rasat, refugiat dintr-o țară comunistă care a trăit 50 de ani în exil, între SUA și Franța, o soartă împărtășită cu alți români ai generației sale. Mark Weitzman, în articolul One Knows the Tree by the Fruit that it Bears: Mircea Eliade’s Influence on Current Far-Right Ideology (Religions, 2020) considera că publicațiile despre religie ale filosofului român, autorul cărții de căpătâi pentru orice cercetător, Sacrul și profanul (scris între 1933-1940), cu un trecut extrem de controversat și problematic, au fost o sursă spirituală pentru noua ideologie de dreapta. Noua dreaptă politică s-a despărțit de antisemitism și a reinterpretat spiritul național.

Cu timpul, Alain de Benoist a devenit un critic și sceptic al evoluției FN, datorită cultului personalității și a vocabularului folosit de Jean-Marie Le Pen, cel care în 2002 a ajuns împreună cu Jaques Chirac în ultimul tur de scrutin la alegerile prezidențiale. Din 2011, conducerea FN a fost preluată de fiica sa, Marine Le Pen. Ea s-a distanțat lingvistic de tatăl său, pe care l-a exclus din partid – în loc de „amestecul de națiuni” s-a vorbit de „pluralismul etnic”, iar „naționalismul” a devenit „identitatea culturală”. Alain Benoist și-a manifestat clar admirația și susținerea pentru noul lider politic care a găsit un nou nume pentru vechiul partid: Rassemblement National. 

Între 1927 și 1940, viața intelectuală din „Micul Paris” gravita în jurul filosofului Nae Ionescu (1890-1940) care fascina cu retorica mistică-religioasă, profund anti marxistă, naționalistă și antisemită. În jurul ideologului mișcării studențești Arhanghelul Mihail și a Gărzii de Fier se aflau, paradoxal, intelectuali brilianți: Mircea Eliade, Emil Cioran, Haig Acterian, Mircea Vulcănescu, cele mai frumoase femei din București, Maruca Cantacuzino și Cella Delavrancea, dar și oameni simpli, fascinați de ideea reînnoirii României într-un stat fascist. În 1934, prietenul lui Eliade, Mihail Sebastian (Josif Hechter, 1907-1945), a publicat romanul De două mii de ani și l-a rugat pe profesorul său, Nae Ionescu, să scrie prefața. Însă acesta a publicat în ziarul Cuvântul o recenzie antisemită. Mihail Sebastian a încercat să mențină prietenia cu Eliade până în 1936. Un an mai târziu, Eliade a scris Meditation on the Burning Cathedral, iar Mihail Sebastian a comentat în jurnalul său: „naivitate catastrofală”. În 1938 Mircea Eliade a fost arestat pentru câteva luni, apoi, după moartea liderului fascist Corneliu Zelea Codreanu, el și-a întrerupt activitatea publicistică. La câteva luni după eliberarea din cea de a treia arestare, cu sănătatea șubrezită, Nae Ionescu a murit în elogiile discipolilor săi, fiind îngrijit de Cella Delavrancea. Din anul 1940, Eliade a condus serviciului de propagandă de la ambasada română din Londra. În 1943, Mihail Sebastian a comentat în jurnalul sau: „Mircea a vrut acest război, l-a așteptat, l-a dorit, încă mai crede în el, dar acum este la Lisabona.” (Eliade a părăsit Londra odată cu intrarea englezilor în război.)

După război, Mircea Eliade s-a stabilit la Paris, iar din 1956, vreme de treizeci de ani a fost profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. Acolo, cel mai apropiat coleg i-a fost Saul Bellow (1915-2005), dintr-o familie de emigranți evrei din St. Petersburg, laureatul Premiului Nobel pentru literatură (1976). Romancierul american a călătorii în Europa în 1948-1950 și, văzând orașe în ruină, foamete și refugiați, a scris: „Eastern Europe told me a lot about my family-myself, what I saw beetween Auschwitz and Jerusalem made a change în me.” (To Jerusalem and Back: a Personal Account). Cercetările lui Bellow privind rolul intelectualității la dezastrul și ororile războiului l-au făcut să fie singura voce disonantă din scrisoarea semnată de scriitorii americani în frunte cu William Faulkner privind reabilitarea lui Ezra Pound, care nu s-a dezis niciodată de fascism. Profitând de tăcerea autorităților române, pentru care Holocaustul era tabu, Eliade a închis capitolul românesc din viața lui, trăind în aura celui mai renumit cercetător al istoriei religiilor. Pentru Bellow, Eliade era un coleg remarcabil, poliglot și extrem de erudit, un scriitor renumit din România interbelică, liderul generației sale de scriitori și filosofi, care se bucura de succes editorial deosebit. Relațiile dintre cei doi au fost foarte apropiate. A patra soție a lui Saul Bellow, Alexandra Bagdasar (n.1935), o reputată matematiciană, era din București, fiica lui Dumitru Bagdasar, cel care a pus bazele neurochirurgiei românești și a Floricăi Bagdasar, psihiatră, prima femeie ministru din România (1946-1948). Saul Bellow și soția sa, Alexandra, au venit la București în iarna 1977. Ea primise permisiunea de a-și vedea mama pe moarte, după un accident vascular cerebral. În câteva luni petrecute la București, unde a locuit lângă Foișorul de foc, fiind vecin cu Cella Delavrancea, Saul Bellow a schițat anii grei de comunism în cartea The Dean’s December (Iarna decanului). Aproape un deceniu mai târziu, la moartea lui Eliade, Saul Bellow a fost cel care i-a ținut discursul funerar. 

Zvonurile care asociau numele lui Eliade cu fascismul interbelic au început să circule în mediul universitar american din 1988, când discipolul său, Mac Linscott Ricketts care pregătea o carte în memoria lui, The Romanian Roots, 1907-1945, a descoperit în arhivele din București articolele lui Eliade din presa românească fascistă, entuziasmul maestrului pentru spiritul revoluționar fascist din Europa și „mesianismul românesc”. A urmat apoi, în Franța, Cioran, Eliade, Ionesco, L’oubli du fascisme, de Alexandra Laignel-Lavastine care încearcă să descifreze enigma acestei prietenii, știind că Ionesco a fost un fervent antifascist. Povestirea The Terror of History: On Saul Bellow and Mircea Eliade (2018, Philip O’Ceallaigh) duce mai departe polemica asupra personalității lui Mircea Eliade și a prieteniei lui cu Saul Bellow.

Bellow evita discuțiile publice despre Eliade, dar în anul 2000, în timp ce scria ultimul său roman, Ravelstein, a citit Jurnalul lui Mihail Sebastian. Cu această frescă a mediului universitar din Chicago, marele romancier american încheie un capitol din viața sa, portretizându-l subtil și dur pe Eliade în figura academicianului Radu Grielescu: un bărbat sclipitor, galant și seducător, care felicita de ziua de naștere, era prezent la toate aniversările, dar care scrisese cândva… Aici Bellow a citat poate cea mai murdară propoziție scrisă de Eliade în tinerețe.

Trecând peste un tabu al ideologiilor de dreapta, în care rolul femeii era văzut doar în familie, la alegerile parlamentare din 9 iunie, partidele de dreapta și centru dreapta sunt reprezentate de femei: Dolors Montserrat, Marine Le Pen, Ursula von der Leyen, Alice Weidel și Giorgia Meloni. Angela Merkel a lăsat în Uniunea Europeana mitul de „regină a Germaniei”, rămânând vedeta într-un serial care a durat 16 ani și având ca parteneri de scenă politică patru președinți și șapte prim-miniștri francezi, precum și cinci prim-miniștri englezi. „Politica este ceea ce este posibil” – a sintetizat sec Angela Merkel în 2019, liniștind spiritele din spectrul politic după negocierile legate de Glasgow Climate Pact 2030. 

Va rămâne politica europeană în mijlocul spectrului politic? Și unde este acest „mijloc” în societatea europeană actuală? 

Simona Fuchs