Dezastrul a început într-o după-amiază ploioasă de septembrie. Un dispozitiv monstruos, numit forceps, m-a apucat de cap și m-a smuls fără milă din refugiul meu confortabil și plăcut încălzit, aducându-mă „la lumina zilei”, cum îi place acestor măcelari neîndemânatici să spună. Lumina zilei, ha? A fost violență, forță brută, nimic altceva.

Dragi colegi de suferință, victime ale nașterii neașteptate și nedorite, vă prezint aici, așa cum ați dorit, autobiografia mea. Dar permiteți-mi să clarific un lucru de la început: mă voi limita la singura perioadă demnă de menționat – timpul dinaintea „intervenției”. Tot ce a urmat e mai bine dat uitării. Dar acele câteva luni… ei bine, ele au fost fericire pură: răsfăț non-stop într-un centru de wellness cu pensiune completă – un paradis cum nu s-a mai văzut.

Totul a început modest: Eu, minuscul și amorf ca o bobiță, pluteam fără țintă până am găsit o cută primitoare a mucoasei uterine, care părea să mă aștepte. Primul meu gând? „Aici îmi place, aici mă așez!” Și am avut perfectă dreptate: de îndată ce m-am stabilit, am primit un confort de locuit de primă clasă, mâncare à la carte și o senzație de liniște deplină – așa se trăiește! Aici am putut să cresc și să mă dezvolt fără griji. E adevărat, m-am îngrășat rapid câteva grame, dar cine m-ar putea învinui, când aveam parte de o asemenea ospitalitate? Pe scurt: „bucătăria mamei la superlativ”. Lipsa de spațiu care avea să urmeze mi se părea pe atunci la fel de îndepărtată ca următoarea ovulație.

La început era ca într-un centru balnear: apă caldă, aprovizionare constantă cu tot ce-mi dorea inimioara abia formată și muzică ambientală perfectă – o bătaie ritmică de undeva de sus… „bum-bum, bum-bum”! Liniștitor. Aș fi putut trăi așa o veșnicie! Din păcate, la un moment dat au început să apară semne amenințătoare că mica mea Nirvana nu va dura mult.

Am ignorat aceste semne rele cât pe cât s-a putut. În schimb, m-am bucurat de micile plăceri ale vieții: mângâieri blânde și uneori mici lovituri prietenoase din afara învelișului meu protector. Îmi sprijineam fața de curbura delicată a placentei și dădeam din piciorușe. Cel mai distractiv era însă cordonul ombilical, spiraliform și plăcut elastic, cu care mă jucam fără încetare. Din când în când îl prindeam între degete și îl strângeam ușor – nici prea mult, nici prea puțin, exact cât să-mi provoc scurte stări de euforie, urmate de o senzație plăcută de ușurare. În fața ochilor mei se desfășurau spectacole de culori și forme fascinante care mă compensau cu prisosință pentru întunericul omniprezent. Aceste stări de transă erau punctul culminant al rutinei mele zilnice, iar plictiseala nu și-a găsit niciodată locul. Așa am devenit un utilizator frecvent al privării de oxigen – un adevărat dependent de hipoxemie tranzientă.

Însă, treptat, sunetele din lumea exterioară au început să pătrundă până la mine. Erau fragmente de conversații, uneori însoțite de sunete enervante de stomac sau alte zgomote mai joase, să le spunem… organice. În mare parte, era vorba despre discuții între gazda mea și cineva din apropiere. Nu înțelegeam mare lucru, dar am prins câteva cuvinte precum „bani” și „copil” – termeni care atunci nu însemnau nimic pentru mine, dar care aveau să mă urmărească mai târziu.

La un moment dat, spațiul meu a devenit atât de strâmt încât nu mă mai puteam întinde. Mi-era dor de libertatea de mișcare de dinainte și mă refugiam în micile mele jocuri cu cordonul ombilical și stările de transă. Apoi, brusc, totul s-a schimbat: locașul meu a început să se contracte. M-am împotrivit din toate puterile, dar degeaba. Foarte curând am înțeles ce înseamnă „criza de locuințe”.

Și apoi s-a întâmplat: un pocnet, un scrâșnet, o strangulare –a intervenit forcepsul. Am fost scos afară, în lumina orbitoare a unei camere de tortură, cu zgomote asurzitoare și – serios? – o palmă la fund?! Bine ați venit în realitate! Prima lecție: Lumea e dură, rece și plină de gângureli idioate.

„Vai, cât e de scump!”

Numai că pe mine asemenea dulcegării ipocrite mă lasă rece.

Dragi cititori, un lucru ar trebui să rețineți din povestea mea: rămâneți unde sunteți! Pântecul mamei este un paradis, un lux absolut, o oază de liniște all-inclusive. Viața de afară? O glumă proastă. Știu, lumea vă atrage cu tentații aparent irezistibile: zornăitoare colorate, figurine fosforescente de animale, carusele care se învârt fără sfârșit. Dar, credeți-mă: nu tot ce strălucește este lichid amniotic!

Afară pândesc nenumărate surprize neplăcute – și nu vorbesc doar despre vaccinuri, găuri în urechi sau teribilul furt al amigdalelor. Credeți-mă, știu ce spun. Iar dacă acestea nu vi se par suficient de absurde, urmează și mai rău: circumcizia mea, probabil nimic altceva decât o regresie atavică la sacrificiile umane practicate în vremuri străvechi – și asta tocmai la o parte a corpului meu care mi-a adus atâtea bucurii! Este de necrezut ce acte de cruzime comit adulții în numele așa-zisului bine al copilului.

Peter Biro

Articolul a apărut în limba engleză în The Times of Israel Blogs, 17 ianuarie 2025. Traducere în limba română: Chat GPT, editat de autor și de Hava Oren

https://blogs.timesofisrael.com/bittersweet-memories-of-my-glory-days-in-1956