Oare și alții au ajuns, ca mine, la concluzia că incidentele neplăcute în viața omului sunt semnificativ mai multe atunci când ne aflăm în afara casei? Bineînțeles, e ceva banal, știut de toți. Atunci cum să justific ideea de a aduce la cunoștința cititorului seria de momente neplăcute dintr-o călătorie nu mai lungă de o săptămână, prea multe pentru o singură călătorie și mai ales pentru un individ aflat în a noua decadă a vieții?

Pe undeva răspunsul e similar cu ceea ce spuneam pe vremuri familiilor celor internați în secția mea de terapie intensivă: pregătiți-vă pentru ce poate fi mai rău, ca să vă bucurați pentru veștile bune la sfârșit!
Din păcate, optimismul meu are și găuri: atunci când e vorba de un proiect cu multe necunoscute sau elemente care nu țin de mine, am întotdeauna senzația că nimic nu poate fi 100% pozitiv. Și când apare ceva neprevăzut, mă enervez, dar de cele mai multe ori țin totul în mine, în loc să-mi revărs furia pe cel care (în ochii mei) e de vină, când, de fapt, vinovatul e adesea cel care semnează aceste rânduri.

O mică povestioară. Eram în zbor cu un coleg spre Georgia (cred), cu escală la Istanbul, și aveam câteva ore bune între aterizare și următorul zbor. Ne-am propus să folosim prilejul și să vizităm orașul care mie îmi place enorm. Am găsit o stație de taximetre și am angajat un șofer care să ne ia în oraș și apoi să ne aducă înapoi la aeroport. Doar că la ora stabilită șoferul cu pricina nu a apărut! L-am așteptat 10 minute, 15… După o jumătate de oră am luat un taxi de ocazie, am ajuns la aeroport, am făcut scandalul de rigoare și am primit banii înapoi. În decursul celor 30 minute de așteptare, colegul meu mă tot întreba (mai în glumă, mai în serios): ”Când începem să ne enervăm?” Știa el cu cine are de a face…

Iată deci lanțul întâmplărilor care, luate în general, fac pe un octogenar să nu-și mai găsească liniștea. Intenționam să particip la două evenimente științifice, unul la Sibiu, celălalt la Chișinău. Călătoria de 7 zile și 6 nopți trecea prin patru orașe și consta din patru zboruri.

Ca orice om grijuliu (și pățit), cu o săptămână înainte de plecare am sunat agenta de voiaj pentru a confirma zborul.
– Ce zbor?
– București-Cluj-București-Chișinău-Tel Aviv.
– L-ai comandat, dar nu l-ai confirmat.
Trei ore de cruntă așteptare.
– Am rezolvat problema, dar va trebui să stai o noapte la București…

Mi-am comandat o cameră la hotelul de lângă aeroportul Otopeni, cam 350 metri de mers pe jos, pe un trotuar asfaltat care permite să cari după tine o valijoară de dimensiuni medii. (Eu refuz să-mi dau bagajul la cală, am pățit-o de prea multe ori!)

Aeroportul Ben Gurion, Tel Aviv. Ajung cu trei ore înainte, deși am făcut deja check-in, întrucât mă așteaptă salonul EL AL. Dar salonul e închis pentru renovare, deci… ore de așteptare degeaba, în holul central, în fața unei cafele deja reci, mai ales că zborul meu are o întârziere de peste o oră…
”Ăsta e doar începutul”, și-a zis panicardul din mine, și – după cum veți vedea – aveam dreptate…
Bucureștiul mă întâmpină cu o ninsoare deasă. De fapt, îmi place, dar trotuarul de care aminteam e acoperit cu un strat serios de zăpadă, drumul, deși scurt, devine o corvoadă și eu mă enervez că nu am pe cine să mă enervez, am dispnee de efort și mă întreb dacă îmi voi termina existența acolo, în troiene… Dar am rămas în viață, după cum se vede…

Partea plăcută începe la Cluj (un stop obligatoriu, întrucât nu există zboruri directe București-Sibiu). Am un hotel bun și a doua zi dimineață un coleg și prieten mă ia cu mașina la Sibiu, la primul congres. Drumul e splendid, autostradă modernă, nu e nevoie de mai mult două ore. Numai că prietenul meu decide că nu are nevoie de Waze, drept pentru care în loc de mai puțin de 200 Km, noi facem 300 și în loc de două ore, facem trei!

Așadar congres, două zile de Sibiu și înapoi la Cluj (de data asta fără peripeții), din nou același hotel și a doua zi la aeroport pentru zborul București-Chișinău.

Abia atunci îmi dau seama că între aterizarea la Otopeni și decolarea spre Chișinău am doar 90 minute, dar mă liniștesc că eu cunosc bine aeroportul Otopeni, deci mă voi descurca… Asta, bineînțeles, dacă zborul Cluj-Otopeni nu are întârziere. Dar are! Iar eu aștept în fața porții de îmbarcare, fac mii de pași pe un traseu de 20 metri dus-întors și am tahicardie (pentru cine nu știe, puls crescut). Acuma știu pe cine să mă enervez: pe TAROM, ambele zboruri aparțin acestei companii. Și conform obiceiului, construiesc planuri alternative.

Planul nr. 1: să cer echipajului de cabină să anunțe existența mea la Otopeni, poate că există o posibilitate să fiu așteptat.

Planul nr. 2: să caut zborul următor spre Chișinău, care să ajungă la timp pentru a participa la lucrările conferinței, unde am rol de prezentator, dar și de moderator.

Planul nr. 3: în lipsa unei căi alternative spre Chișinău, mă întorc în Israel ”cu coada între picioare”.
Odată îmbarcat, pun în funcțiune alternativa nr 1: mă adresez șefei de cabină, o tânără simpatică, mă prezint și cu un ton ridicat declar că TAROM este vinovat dacă pierd zborul spre Chișinău.

Simpatica șefă de cabină R.G. se uită direct în ochii mei verzi și îmi spune:

– Dragă domnule, nu vă faceți gânduri rele. Echipajul acestui avion e cel care va prelua zborul Otopeni-Chișinău la care aveți bilet, deci aveți tot timpul, avionul nu pleacă fără noi și nici fără dvs…

Am schimbat adrese de e-mail, i-am spus (ei și colegei) că peripețiile mele din această călătorie vor fi subiectul unui articol în Baabel, le-am explicat despre ce revistă e vorba și a doua zi a sosit mesajul dumneaei în care își exprima dorința de a primi în mod regulat revista noastră.

Da, restul e doar istorie, dacă nu punem la socoteală zborul EL AL (SUNDOR) de la Chișinău spre țară, zbor de noapte, fără posibilitate de check-in, fără măcar un sandviș, doar un pahar cu apă, nici măcar o sticlă, și o atmosferă foarte specială, cam 70% din locuri fiind ocupate de evrei habotnici (pe care noi îi numim haredim) veniți de la Uman, din Ucraina, pentru care Chișinăul este aproape singurul punct de unde puteau găsi un zbor înapoi spre Israel. Pentru cine știe ce înseamnă o asemenea ”companie” de călătorie, amănuntele sunt de prisos, iar pentru cine nu știe, mi-ar mai trebui încă vreo o mie de cuvinte ca să explic, deci mă las păgubaș.

Și care sunt concluziile acestui complicat periplu? Sunt două:

Prima (de care știam demult) este că enervarea nu are niciun efect, îți mănânci nervii, îți consumi catecolaminele și steroizii (ăștia sunt hormonii de stres) și atât.

A doua (da, și pe asta o cunoșteam) este că ”fă-mă, mamă, cu noroc și aruncă-mă în foc” – dacă ești norocos, lucrurile se îndreaptă de la sine, deci degeaba îți faci griji. Dar cum știi când vei avea noroc și când norocul îți va întoarce spatele?! Întrebare fără răspuns.

Și acum ultima știre: luna viitoare plec din nou la un congres în străinătate. Boală fără leac! Sau în termeni judiciari: recidivist.

PS. Contrar obiceiului, de data asta nu m-am întors cu niciun virus și chiar dacă aș fi revenit bolnav, nu aș fi amintit faptul; pentru mine acest lucru este chiar o banalitate!

Gabriel ben Meron