Număr vizualizări 25 ori
Noaptea trecută, după prima alarmă nu am mai reușit să adorm. Eram în camera blindată, cea care salvează zilnic viețile a zeci, chiar sute de israelieni. Și atunci mi-am amintit de sechestrarea noastră din timpul pandemiei și am comparat-o cu cea de acum, în război.
Zilele trecute, o rachetă iraniană a făcut ravagii pe strada principală a comunei arăbești Zarzir din Galileea, dar grație adăposturilor publice, camerelor blindate și disciplinei cetățenilor, nu au fost victime. doar câțiva răniți ușor. Asta se întâmplă zi cu zi, noapte cu noapte. Noi, cei din centrul țării, avem cel puțin norocul că primim un mesaj de avertizare cu câteva minute înainte de urletul sirenei care ne anunță că trebuie să ne grăbim spre adăpost. Din păcate, cei din nordul țării au numai un minut ca să intre în adăpost, iar cei care stau aproape de granița cu Libanul, nici măcar atât. Dacă ești la un mall, la un magazin mai mare, la un spital sau la o policlinică, ai șanse să găsești un adăpost. Dacă ești pe stradă și este un adăpost public în apropiere, ai noroc. Dacă nu, cauți un bloc cu poarta deschisă și te adăpostești acolo. În cel mai rău caz te întinzi pe burtă și îți acoperi capul cu mâinile… Dacă alarma te prinde în mașină, tragi la o parte, oprești, te întinzi pe burtă pe marginea șoselei, cu mâinile pe cap, ca să te aperi de schije. (Cred că acest gest e mai eficace în fața Domnului dacă porți o chipa improvizată.)
Așadar noaptea trecută eram treaz după alarme și am început să filosofez. (“Noaptea e un sfetnic bun.”) Oare când era mai rău cu sechestrările, la începutul pandemiei COVID-19 sau în cele două războaie cu Iranul, cel de acum și cel din iunie 2025?
Riscurile
În culmea pandemiei, riscul contaminării era mare și în Israel bolnavii mureau zilnic cu zecile, iar global chiar cu zecile de mii. Din fericire, la ora actuală boala este mult mai benignă, primejdia aproape că a dispărut.
Spre deosebire de COVID19, care îi amenință în primul rând pe bătrâni și pe bolnavi, pe front mor ofițeri și soldați tineri. Numele tuturor victimelor din războaie sunt amintite în media, dar pe cei morți în pandemie nu îi amintește nimeni.
Norocul nostru este că avem poate cea mai bună apărare anti-aeriană din lume – Iron Dome (Cupola de fier), completat recent de sistemul Iron Beam (Raza de fier) sau Laser Dome (Cupola de laser) care interceptează rachete lansate de la distanțe mici, precum și drone, fiind și mult mai ieftin.
România este prima țară europeană care va avea părți ale sistemului Iron Dome.(1)
Viața de zi cu zi pe timp de război
De obicei ne culcăm și ne sculăm devreme, uneori chiar înainte de cântatul cocoșului. În timpul pandemiei dormeam mai bine, poate și fiindcă eram mai tineri, dar, mai ales, fiindcă nu erau alarme.
Deși sunt pensionar, ziua sunt destul de ocupat. În afara colaborării la revista Baabel, îi pregătesc pe rezidenți pentru examenul oral. Facem ședințe de simulație, dar pe timp de pandemie sau de război, ele au loc prin Zoom sau Teams. Mai am și ședințe cu Ministerul Sănătății, dar numai prin Teams. (Instituțiile naționale au abandonat Zoom care e produs în China și s-ar putea să aibă urechi…)
În mod normal lucrez la spital și la o clinică particulară, dar atât în timpul pandemiei, cât și acum, în război, totul se oprește. Vârsta și bolile nu-mi permit să dau o mână de ajutor la spital. Am avut de două ori corona, dar forme ușoare, după cinci vaccinări. La fel s-a întâmplat și cu soția. (Aici este locul să îi sfătuiesc pe cititori să se vaccineze contra virusului Herpes Zoster. Această boală produce adesea dureri intense care pot dura chiar ani de zile!)
De două ori pe săptămână mergem să ne vedem copiii și pe cei doi nepoței gemeni care în curând împlinesc doi ani. La fârșit de săptămână îi vedem pe cei trei nepoți mai mari și pe părinții lor. Soția forfotește toată ziua în bucătărie sau la cumpărături. Zău că ar putea fi șeful unui restaurant de lux! Zilnic avem vreo cinci feluri de mâncare și diverse prăjituri, una mai gustoasă decât cealaltă. Nici nu mai îndrăznesc să mă cântăresc, nu pot să-mi închid cureaua și am început să folosesc bretele.
Pe vremea pandemiei mergeam pe jos kilometri pe zi, la început în casă, apoi pe drumuri. Și în zilele de război ieșim din casă, dar ne întoarcem repede, ca să nu ne prindă alarma pe cine știe unde. Avertizările și alarmele se aud de mai multe ori pe zi, dar și noaptea. Este obositor și enervant, dar asta este soarta celor care s-au decis să trăiască în Israel. Noi nu ne regretăm decizia.
La începutul pandemiei, zborurile în străinătate erau limitate, iar acum, în timpul războiului, ele sunt complet sistate. Când a început războiul, cca 100.000 de israelieni au rămas blocați în străinătate. În măsura posibilităților, companiile israeliene încearcă să-i aducă înapoi.
La televizor se transmit știri nonstop și la radio din oră în oră. Am o senzație masochistă în privința știrilor. Mă enervează comentariile numeroșilor “specialiști” care încearcă să prezică viitorul, dar nu au mai mult succes decât ghicitoarea Zambila. Pe de altă parte, nu pot să nu fiu la curent cu știrile, cum progresează (sau regresează) războiul. Pe vremea pandemiei, mai ales la începutul ei, știrile începeau cu numărul morților din ziua precedentă. Foarte trist, dar monoton…
Serile noastre sunt scurte. Iarna se întunecă repede și oboseala pune stăpânire pe noi în fotoliile din fața televizorului. Două lovituri în măsuță ale soției îmi amintesc că e timpul să merg la culcare. În timpul pandemiei nopțile erau mai liniștite ca acum, când visele, nici ele nu prea plăcute, sunt întrerupte de alarme.
Aș vrea să fac o comparație între pandemie și război, dar deși din fire sunt pesimist, prefer să arăt ce era mai bine în fiecare perioadă. Pe vremea pandemiei dormeam liniștiți și ieșeam la plimbare fără frică. Acum însă zilele și nopțile trec mai repede și nu ne plictisim deloc. Eu aș prefera prima variantă, dar, dacă se poate, fără boli și fără plictiseală, ca în povestea de demult:
Un țăran a tocmit un rom să-i taie lemne și l-a întrebat ce vrea ca plată, să se încălzească sau să mănânce. Iar romul i-a răspuns: “Să frigem slănină”.
Tiberiu Ezri
Bibliografie:
