Număr vizualizări 13 ori

Pe vremea „aceea”, în tot blocul comunist informațiile veneau doar din surse controlate, adică presa și radioul aflându-se sub supravegherea strictă a celor care aveau grijă ca nicio știre care ar putea păta renumele regimului să nu penetreze cenzura spre marele public. Știrile neplăcute treceau de la un om la altul, de manieră folcloristă, ele se înmagazinau, fără ca cel care le primea să le poată verifica. Mai exista și postul de radio Europa Liberă, dar de obicei bruiajul autorităților anula posibilitatea de a obține noutăți care ar fi putut afecta sau știrbi impresia pe care sistemul o dorea intactă, curată ca lacrima.

Și după această introducere, complet inutilă pentru cei care, ca și autorul acestor rânduri, și-au petrecut o bună parte a vieții sub soarele socialismului atotbiruitor, să trecem la fapte.

În anii 1950-60 se vorbea (în șoaptă, la ureche, sau într-o încăpere din care nu se putea auzi afară absolut nimic) despre asasinarea unor lideri comuniști din mai multe țări ale blocului comunist, unele ordonate de Stalin, altele chiar după moartea sa. Nu erau „simpli” activiști de partid, ci șefii partidelor comuniste din țările respective.

„Nu iese fum fără să faci foc”, spune zicala din popor. Și, într-adevăr, se pare că zvonurile aveau în spate anumite date care ar fi putut conduce la concluzia cum că era vorba, în fiecare caz, de asasinat, ordonat de cele mai înalte sfere ale conducerii sovietice.

Mărturisesc că de când trăiesc într-o țară liberă, nu am simțit nevoia să verific acele zvonuri, păstrate în mod ciudat în subconștientul meu și prezente atunci când numele „victimei” apărea într-un articol istoric sau într-o discuție cu amici din leatul meu.

Deunăzi, citind un articol care afirma că Stalin a ucis mai mulți nevinovați decât Hitler, gândurile mi s-au dus spre acea epocă demult apusă. Și deodată mi-au răsărit în memorie patru nume, celebre în acea vreme, înmagazinate în memoria mea în „căsuța” cu numele de asasinate politice în vremea comunismului.

Horlooghiin Cioibalsan (1895-1952), prim-ministrul Mongoliei, era vechi comunist. El nu a fost niciodată prim secretar al partidului, dar în toată perioada activității sale politice nimic nu s-a mișcat sau s-a decis în Mongolia fără aprobarea lui.

Relațiile sale cu dictatorul sovietic au avut mai multe ups and downs. Cioibalsan visa o Mongolie unită, adică o singură entitate geopolitică, inclusiv regiunile aparținând Chinei. Stalin i-a sugrumat planul de la bun început, cerând permisiunea – bineînțeles refuzată – întâi lui Chiang Kai-shek și apoi lui Mao.

În 1934 Cioibalsan a fost adus cu forța la Moscova pentru a fi interogat privitor la „afacerea Lkhümbe” – primul secretar al Partidului Comunist din Mongolia, acuzat de a fi complotat cu guvernul japonez și apoi executat. Cioibalsan, suspectat ca susținător al acestuia, a fost până la urmă achitat.

Din acel moment relațiile dintre liderul mongol și „Soarele popoarelor” au luat un curs normal, Cioibalsan a urmat cu strictețe indicațiile de la Moscova. Și atunci, de unde zvonul asasinării?

Cioibalsan era cunoscut ca un mare băutor și nu de lapte, ceea ce nu are nicio legătură cu maladia care (în varianta oficială) i-a provocat moartea în ianuarie 1952, la Moscova: cancerul de rinichi.  Zvonurile insistau că el fusese ucis la ordinul lui Stalin, și nu de afecțiunea sa renală, pentru a cărui tratament fusese adus în capitala sovietică. Unii adepți ai lui Cioibalsan pretind că acesta ar fi protestat împotriva anumitor elemente ale politicii lui Stalin în privința Mongoliei și chiar că, în timpul unei ceremonii oficiale de la Moscova i-ar fi dat lui Stalin o palmă, spărgându-i faimoasa pipă. Se pare că Cioibalsan a murit totuși de cancer. Dar pentru noi, cei de „acolo”, povestea nu avea niciun semn de întrebare: „Tătucul” îi făcuse felul!

Trei ani mai devreme. Aveam aproape 10 ani. Republica Populară Română îl plângea pe unul din cei mai cunoscuți comuniști din afara Rusiei, Gheorghi Dimitrov (1882-1949), omul care i-a ținut piept lui Hitler în decembrie 1933, când comunistul bulgar a fost acuzat de incendierea Reichstagului. Discursul său la proces a fost o pledoarie istorică și un act de acuzare împotriva regimului nazist, Dimitrov transformându-se din acuzat în acuzator în fața Curții de la Leipzig. După achitare, el a fost primit cu surle și trâmbițe la Moscova și a fost numit secretar general al Cominternului.

Timp de 22 ani Dimitrov a trăit la Moscova, dar după război el s-a întors în Bulgaria și a devenit prim-ministru al Bulgariei comuniste.

În februarie 1949, Dimitrov și Tito, care se înțelegeau foarte bine, se aflau împreună la Moscova, chemați de Stalin pentru a semna un act oficial în care cei doi se obligau să nu acționeze independent, ci să consulte Moscova în problemele de politică externă. De fapt, Stalin încerca să controleze sau să frâneze colaborarea dintre ei.

Această poveste nu a fost niciodată confirmată oficial. Unii susțin că Tito nici nu a plecat la Moscova, ci l-a trimis pe adjunctul său, Edvard Kardelj. Alții spun că Tito a refuzat să semneze și a luat primul avion spre Belgrad, nu înainte de a-l sfătui pe Dimitrov să facă același lucru. Dimitrov, însă, a rămas, și-a pus ochelarii ca să citească documentul. Stalin s-a enervat: „Nu ai încredere în mine? Trebuie să citești cu ochelari?!” Răspunsul: „Nici la procesul de la Leipzig nu am semnat nimic fără să citesc!” Comparația nu putea fi de bun augur…

Finalul? Copil fiind, în vara anului 1949, îmi amintesc de trecerea trenului care ducea acasă cadavrul lui Dimitrov, mort în capitala socialismului atotbiruitor. El decedase într-un sanatoriu din apropierea capitalei sovietice, după un scurt episod de boală. Oare fusese otrăvit? Oare Dimitrov avea în lumea comunistă un renume cu care Stalin nu putea trăi în liniște? Oare „Tătucul” vedea un pericol în relația prea strânsă dintre Dimitrov și Tito? Nu vom ști niciodată.

Oare numai Stalin știa cum să anihileze pe cei care nu „corespondeau”? Nu, se pare că el i-a învățat și pe alții. Dovadă este povestea liderilor comuniști care au decedat în mod misterios chiar și după dispariția dictatorului sovietic.

Oare își mai amintește cineva de Klement Gottwald (1896-1953)? Președintele Cehoslovaciei comuniste era cunoscut pentru cruzimea față de oponenții politici. Reputația sa includea o tendință violentă față de orice dușman potențial, manifestată prin multiple sentințe de moarte, trimiteri în lagăre de muncă sau la închisoare pe termen lung. Cea mai celebră victimă a sa a fost Rudolf Slansky, numărul doi în ierarhia comunistă cehoslovacă, acuzat de înaltă trădare și executat în noiembrie 1952, la „îndemnul” Marelui Conducător al Popoarelor.

Gottwald era știut ca un alcoolic inveterat, era bolnav de sifilis, dar nu există nicio informație privitoare la tratamentul primit. Ca urmare, în ultima parte a vieții starea sănătății l-a împiedicat să participe la ședințele Consiliului de Miniștri. Și totuși, el a insistat să fie prezent la funeraliile lui Stalin. Gottwald a mai apucat să se întoarcă la Praga și a murit în 14 martie 1953, la câteva zile după înmormântarea lui Stalin.

De aici știrile oficiale se amestecă cu zvonurile, niciunul confirmat. La coborârea din avion, starea sănătății i-a permis să treacă în revistă garda de onoare de pe aeroport. A doua zi, nu mai puțin de opt medici i-au diagnosticat o pneumonie gravă. Decesul a fost declarat câteva ore mai târziu. Nu se știe dacă a fost efectuată autopsia. Radio Praga a transmis știrea la ora unu noaptea: Gottwald a decedat ca urmare unei pneumonii acute, complicate cu pleurezie. Mai târziu s-a vorbit și s-a scris, mai mult sau mai puțin oficial, despre ruptura unui anevrism aortic, ca urmare a schimbărilor de presiune(!) în cabina avionului. Unii diplomați occidentali au prezentat decesul liderului cehoslovac ca survenind în urma unei decizii a noului lider sovietic, prim-ministrul Malenkov.

Nu, nici aici lucrurile nu sunt clare, dar decesul liderului cehoslovac, la numai câteva zile după întoarcerea de la Moscova, a creat o situație în care zvonurile ar putea avea un sâmbure de adevăr. Dar, stând strâmb și judecând drept, pe cine mai interesează astăzi cauza morții unui lider comunist cu clare tendințe criminale?!

Să rămânem între granițele imperiului sovietic, creat după cel de al Doilea Război Mondial. În toate țările acestui sistem, oameni nevinovați erau închiși, deportați și „la nevoie” uciși. Exemplele sunt fără sfârșit.

La cârma Poloniei se afla Bolesław Bierut (1892-1956), un comunist cu un serios palmares politic dinainte de război: a petrecut cinci ani în închisoare, a fost activist de seamă în Comintern și unul din fondatorii partidului comunist în țara sa. Din legătura sa sentimentală cu Małgorzata Fornalska, activistă comunistă executată de Gestapo în 1944, s-a născut fiica lor Aleksandra, după război profesor la Universitatea din Varșovia. Dar o bună parte a familiei Fornalski dispăruse în Gulagul sovietic, iar Bierut, devenit după război prim secretar al Partidului Comunist, nu a încetat să se intereseze de soarta lor, ceea ce îi enerva pe unii conducători sovietici, mai ales pe Stalin și pe Beria, șeful poliției secrete.

Un al doilea punct „nevralgic” în istoria lui Bierut a fost atitudinea sa față de Wladislaw Gomulka, principalul său oponent politic, pe vremuri prim secretar al Partidului Comunist Polonez. În 1951, la ordinul lui Bierut (de fapt al lui Stalin), Gomulka a fost arestat și condamnat la ani de pușcărie, totul cu acceptul conducerii sovietice.

În 1953 Stalin a murit, fiind urmat de Hrușciov. La cel de al 20-lea congres al PCUS, în februarie 1956, noul lider a denunțat cultul personalității din timpul Tătucului. Bierut, considerat unul dintre comuniștii cei mai apropiați de Stalin, a fost prezent la acel congres, cu care ocazie a fost „interogat” de Hrușciov în legătură cu situația lui Gomulka. Bierut a făcut pe niznaiul, ceea ce a enervat noua conducere sovietică. Din motive necunoscute până astăzi, după terminarea lucrărilor congresului, Bierut nu a părăsit Moscova împreună cu ceilalți membri ai delegației poloneze. Versiunea oficială: o puternică gripă, devenită pneumonie. (Să fi fost aceeași cumplită pneumonie care a afectat și alți lideri comuniști?) Bierut a fost internat la spital, a făcut complicații cardiace și a decedat la numai 64 ani, în 12 martie 1956. Ca de obicei, datele autopsiei nu sunt cunoscute, iar zvonurile despre faptul că Bierut a fost „sinucis”, la fel ca alții, la ordinul conducătorilor URSS, nu au fost niciodată confirmate.

Patru povești neconfirmate, dar pentru cine a trăit „acolo”, perfect verosimile. Adică de ce un lider comunist să fie „iertat”, atunci când milioane de alți comuniști, din toate țările sistemului sovietic, s-au întâlnit cu Cel de Sus din motive cu totul nenaturale?

Personal nu cred că vreuna din poveștile de mai sus va fi vreodată confirmată. Subiectul nu mai interesează pe nimeni, lumea are probleme mult mai serioase și mai actuale. Și totuși…

Totuși, ar fi interesant de știut în ce măsură „sinuciderile” de astăzi sunt efectul aceluiași virus extrem de contagios și de periculos… Pentru că Putin a demonstrat-o cu prisosință: țarii vin și pleacă, dar Rusia rămâne …Rusia.

Gabriel Ben Meron

Surse imagini:

1.Foto: Gabriel Gurman

2. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Horloogiyn_Choybalsan.jpg, Public domain, via Wikimedia Commons

3. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Georgi_Dimitrow.png, www.auction.bg, Public domain, via Wikimedia Commons

4.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Klement_GOTTWALD,_p%C5%99edseda_%C4%8Deskoslovensk%C3%A9_vl%C3%A1dy,_ofici%C3%A1ln%C3%AD_portr%C3%A9t_(%C4%8CTK,_ID_FO00075657).jpg, ČTK/Unknown authorUnknown author, Public domain, via Wikimedia Commons

5. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:PL_Boles%C5%82aw_Bierut_(1892-1956).jpg, Burzyński Roman, Public domain, via Wikimedia Commons