Număr vizualizări 319 ori
Îmi amintesc de o glumă veche:
Plutonierul vine la o grupă de soldați și le spune:
– Am o veste bună și una proastă. Vestea bună este că mâine schimbați ciorapii.
– Și care e vestea proastă? – întreabă unul din soldați.
– Că îi schimbați între voi.
Și la alegerile din Israel am o veste bună și una proastă. Vestea bună (pentru unii) este că Netanyahu le-a pierdut. Din blocul majoritar de 68 de mandate, la ora scrierii acestor rânduri a rămas cu 55. Vestea proastă este că opoziția nu le-a câștigat.
Îmi este greu să îmi amintesc de un singur lucru bun făcut de guvernul lui Netanyahu în ultimii cinci ani. Deși a avut oarecare reușite în acest domeniu, nu a reușit nici să schimbe regimul iranian și nici să înlăture amenințarea nucleară. Dovada e posterul pe care l-a publicat el însuși acum câteva zile, cu ciuperca atomică deasupra Tel Avivului. De catastrofa din 7 octombrie nici să nu mai vorbim. Pe plan economic el ne promite în stil churchillian: „Nu am nimic altceva să vă ofer decât sânge, lacrimi și bitcoini.” El însuși înțelege că sancțiunile economice europene (care ar fi putut fi evitate) ne vor afecta pe toți – sau cel puțin pe aceia dintre noi care nu și-au pus banii la adăpost în bănci elvețiene.
Într-un singur domeniu a reușit foarte bine: să semene discordie între israelieni. Aceste alegeri au fost între coaliția mesianico-religioasă condusă de el și „blocul schimbării” condus de generalul Eisenkot. Dar printr-o abilă diversiune, el a reușit să-și convingă votanții că nu e așa, ci că, de fapt, au fost între el și Frăția Musulmană și că Eisenkot (care și-a pierdut fiul în Gaza) ar fi numai o marionetă a stângii, influențată de partidul lui Mansour Abbas, Frăția Musulmană.
E greu sa găsești pe cineva cu adevărat fericit de rezultatele acestor alegeri – nici din coaliție și nici din opoziție. Și poate că e mai bine așa, căci succesul oricărei părți nu ar fi făcut decât să adâncească falia dintre cele două tabere. Și deși cetățenii arabi israelieni (și o minoritate dintre evrei) au acordat partidelor arabe circa 15 mandate, nimeni, nici din coaliție nici din opoziție, nu dorește să-i ia în considerare în formarea noului guvern.
Și la final ceva personal. Acum aproape un an nepoțica noastră în vârstă de doar 2 luni s-a îmbolnăvit grav. Foarte grav. Mergeam la spital cu inima strânsă. Am avut noroc de o echipă minunată care a îngrijit-o cu dăruire, printre care trei infirmiere: Dikla (religioasă), Sara (etiopiană) și Marina (venită din Rusia ori Ucraina – știu, astăzi este o mare deosebire între Rusia și Ucraina, dar acolo, în spital ,era același lucru.) Dar cel care a salvat-o cu adevărat pe nepoata noastră a fost Dr. Houri, specialistul în cardiologie infantilă de la spitalul Rambam. Nu știu cu cine votează Dr. Houri și nici care e părerea lui în problema palestiniană, tot așa cum nu știu cu cine votează Dikla, Sara sau Marina. Dar atunci când cineva mă întreabă „Nu ți-e teamă ca partidele arabe să intre în coaliție? Nu ți-e teamă să dai pe mâna unui arab Ministerul Muncii sau al Sănătății?”, eu îi răspund doar atât: „Nu. Eu am dat ceva mult mai prețios pe mâna unui arab.”
Cred că a venit timpul să nu ne mai temem.
George Uri Schimmerling


One Comment
Punct ochit, punct lovit, soţul meu a ieşit ieri din spital după o operaţie de hernie ombilicală la spitalul local, care ţine de Primăria Haifa, spitalul Bnei Zion (numit şi Rotchild).
Am considerat s-o facem particular, prin asigurarea suplimentară pe care o deţinem, dar doctorul, Ahmed Asadi cu care ne-am întâlnit acum 2 luni nu era afiliat nici la sistemul nostru medical, nici la compania de asigurări. Când s-a “descoperit” această situaţie, pentru care sistemul medical al cărui pacienţi suntem, nu ar fi oferit plata necesară compendiului care însoţeşte operaţia (anestezist, sala de operaţie, internarea, etc), s-a vorbit cu Dr. Asadi. La discuţia telefonică, aceasta i-a spus soţului meu:
“Internaţi-vă la Bnei – Zion, vă fac operaţia fără bani”.
Prezenţa la consultaţia de acum două luni, unde l-am văzut pe acest chirurg pentru prima oră, am fost de-a dreptul uluită. Şi nu sunt dintre oamenii care nu cunosc amănunte privind sistemul medical israelian, am văzut mulţi medici, am consultat multe păreri.
Chirurgul Asadi, un bărbat la puţin peste 40 de ani, urmaşul chirurgului Ibrahim Matar, fost chirurg – cred chiar şef de secţie – la acelaşi spital, care l-a operat pe soţul meu acum 20 de ani de o alta hernie, avea o ţinută exemplară. A înţeles rapid despre ce este vorba, a dat imediat diagnosticul şi propus soluţia, a compus o scrisoare pentru părţile administrative, scrisă excelent, clar, concis, la obiect, lucrurile s-au desfăşurat precum a propus.
După operaţie a venit la mine, mi-a spus că a fost făcut tot ceea ce era nevoie şi că J. este pe drumul cel bun. Când s-a apropiat nu l-am recunoscut, de la bărbatul ultra “handsome” doctorul în halat, cu barbă arăta diferit. M-am gândit şi nu pentru prima oară, cum de lumea arabă se împarte în categorii atât de diferite, o văd zilnic la universitate, de peste 20 de ani şi încă nu percep cum de nu se poate înţelege că ţara aceasta nu a fost dată de D- oricare o fi acela – daca o fi ;-)… doar evreilor, ea aparţine tuturor locuitorilor care locuiesc aici,. Evreii, mulţi dintre ei veniţi în decursul secolelor, trebuie să ştie şi să înţeleagă că nu există unicitate asupra pământurilor locale.