Număr vizualizări 831 ori

În actualele alegeri din Israel bătălia se dă între doi candidați principali: Eisenkot și Netanyahu – între un om care și-a pierdut fiul în războiul din Gaza și unul care și l-a trimis pe al lui să petreacă la Miami, între un om care își dorește să servească țara și unul care își dorește ca țara să-l servească pe el. Într-un loc în care ethosul patriotic este predominant, acesta ar trebui să fie un no-brainer, un meci de fotbal între Barcelona și Avântul Chiajna. Dar, din păcate, nu este.

Acum câțiva ani, un coleg de serviciu și-a cumpărat niște ochelari OCR prin care se vedeau lucruri care nu s-au petrecut niciodată, dar păreau atât de reale încât aveai impresia că sunt aievea. Mi i-a dat și mie să-i încerc. Într-adevăr, nu mai puteai distinge între real și imaginar – întindeai mâna să prinzi păianjeni inexistenți, te fereai de trenuri care nu veneau. La alegeri, jumătate din populația Israelului folosește acești ochelari.

Susținătorii lui Netanyahu se împart în două categorii. Sunt cei care cred sincer că el e Mesia, trimisul lui Dumnezeu pe pământ. În urmă cu 30 de ani, rabinul congregației Habad, rabinul din Lubavitch, a mormăit ceva care a fost interpretat în felul acesta. Dacă ar fi trăit astăzi, probabil că rabinul și-ar fi retractat afirmația, căci era un om inteligent. Dar cei care l-au urmat sunt mai puțin dotați și cred în continuare că Netanyahu este omul providențial trimis de Cel de Sus, chiar dacă în schimbul lui s-a petrecut cea mai mare tragedie a poporului evreu de după Holocaust. Și cu astfel de „argumente” nu ai cum să te lupți.

Dar mai este și a doua categorie: cei care văd în Netanyahu victima absolută. Și acesta e marele paradox. Prin ochelarii OCR ai acestora, Netanyahu reușește să pozeze ca victimă, chiar dacă este de 20 de ani la putere. El se consideră victima sistemului de justiție care a îndrăznit să-l pună sub acuzare, victima establishmentului militar care nu l-a trezit la 6:29, victima mass-mediei care îl prezintă în culori nu prea măgulitoare. Pe susținătorii lui nicio logică nu îi convinge. Cutia de viteze e debranșată de ambreiaj. Motorul funcționează în gol. De aceea, amenințări false de genul „Dreapta sau Palestina” își fac efectul. Nu contează că Netanyahu demult nu mai este dreapta, iar în statul palestinian nu mai crede nici măcar stânga. Până și un stângist convins ca mine își dă seama că ideea unui stat palestinian nu mai este realizabilă și în primul rând din vina lor.  

Pe cei care văd o realitate paralelă cu a ta este practic imposibil să-i convingi cu argumente. În realitatea lor augmentată poți să abandonezi ostateci și să jignești familii, poți să nu-ți asumi niciodată răspunderea pentru greșelile tale, poți să primești bani din Qatar fără a te descalifica. În realitatea lor paralelă, în care protestau împotriva scumpirilor din vremea lui Benett-Lapid, ei tac chitic atunci când aceste scumpiri sunt aduse de Netanyahu. Și dacă mâine va trebui să plătim cu bitcoin, vom face și asta. Important este ca Regele să rămână la putere.

Îmi amintesc foarte precis când și unde am devenit sionist. A fost într-o mică sală de sport dintr-un oraș din Belgia pe care nu l-am vizitat niciodată. Acolo, în pofida tuturor predicțiilor, echipa de baschet Maccabi Tel Aviv a învins puternica echipă a Armatei Roșii – ȚSKA Moscova. A fost victoria celui mic asupra celui mare, a celui agil contra celui puternic, a fost cea mai evreiască și mai israeliană victorie cu putință. Atunci premierul Yitzhak Rabin a spus că a fost o victorie a israelienilor cu puțin ajutor american – la Maccabi jucau atunci doi baschetbaliști americani.

De aceea privesc acum cu nădejde spre aeroportul Ben-Gurion. Mă emoționez la vederea fiecărui israelian venit acasă de peste ocean ca să voteze. Sper că ei nu au ochelarii de cal ai lui Bibi. Și la fel ca atunci, sper într-o victorie israeliană cu puțin ajutor american.

George Uri Schimmerling