Număr vizualizări 5 ori
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. https://parasitenpresse.wordpress.com.
16 Noiembrie. Angoasă
Toamna mai bântuie străzile cu frunzele ei galbene și roșii, dar seara se strecoară în oraș prima adiere a iernii și rămâne până în zori. E o musafiră exigentă. Mi-am făcut ordine în garderobă și sunt gata de plecare. Pe drum simt pe buze frigul și aerul expirat îmi apare ca o ceață. Frunzele veștede se prind în suporturile de parcare ale bicicletelor și foșnesc lugubru, ca Moartea cu coasa…
„Black week. Totul cu 50% reducere!”, se laudă o reclamă pe un perete întreg. Ar trebui să mă duc mâine prin magazine, oricum am nevoie de o jachetă de ploaie. Și atunci profit și eu, nu mai sunt printre fraierii care plătesc prețul întreg. Hai să mă bucur și eu o dată de reduceri, să iau totul la jumătate de preț, fără îndoieli și fără teamă: cumpăr, deci exist! Parcă și bicicleta înaintează mai ușor… Poate și un sacou? Doar nimeni nu întinerește – și nici conținutul șifonierului. E timpul să fac inventarul și să mă pregătesc pentru iarnă, care pe la noi este un anotimp de ploaie și noroi. Pe podul peste autostradă e încă întuneric și farurile mașinilor vâjâie pe lângă mine unul după altul – în lumina lor se destramă și ultimele iluzii legate de ce mă mai așteaptă astăzi.
Acum câteva zile, un prieten căruia i-am povestit despre proiectul meu de joi mi-a atras atenția asupra poeziei „Piatră neagră pe o piatră albă” de César Vallejo. Deja în primele două strofe O să mor la Paris pe ploaie torențială, într-o zi pe care mi-o amintesc. O să mor la Paris, de ce nu într-o joi, poate, ca astăzi, toamna.
Va fi într-o joi, pentru că astăzi, când o spun, mă dor oasele; și astăzi, ca niciodată, m-am văzut singur pe drum, în fața sfârșitului. Oare poezia întrevede viitorul, ca și cum eul poetic știa dinainte că autorul său, César Vallejo, avea să moară într-o zi ploioasă de joi?
De-a lungul carierei mele, și e vorba de decenii, m-am confruntat cu angoase din cele mai acute, mai ales la bolile închipuite. Cine știe, poate că și azi, la clinică, o să dau peste un ipohondru, dar unul adevărat, nu un amator, cum suntem adesea și noi, medicii. Unii colegi (cu mine inclusiv) și-ar ține în debara un laborator mobil sau un aparat de ecografie. De siguranță, să fie…
Uneori am impresia că pedalatul pune în mișcare o morișcă a gândurilor, alteori mai degrabă o secerătoare / treierătoare și, în sfârșit, uneori e liniște și pe primul plan trece priveliștea, strada și oamenii. Și apoi pornesc din nou prin catacombele amintirilor. M-am gândit la Raul și la faptul că unii oameni dispar. Nu mor, pur și simplu dispar. Așa și prietenul meu Raul – unii îi ziceau Teddy. Amândoi eram fii de medici. Tatăl lui murise de surmenaj și de fumat, când el mai era la școală. Eram colegi la facultatea de medicină și învățam bine, el chiar mai bine decât mine. Întâi a dispărut de la cursuri. Când am ajuns la anul de stagiu, el și-a luat o pauză. Când eu mi-am terminat specializarea, el lucra ca telefonist la biroul de primire a pacienților dintr-un spital. Mai avea de făcut numai anul de stagiu, o nimica toată, dar nu s-a mai întors. Până la urmă a fost exmatriculat. Mai târziu a lucrat ca îngrijitor la psihiatrie și apoi nu a mai lucrat deloc, și-a îngrijit mama care suferise un accident cerebral. Au trăit amândoi din pensia mamei. Raul îmi telefona din când în când. La început părea să se descurce destul de bine. După moartea mamei i-a fost tot mai greu financiar și cum avea deja datorii la rudele sale, posibilitățile erau limitate. Leafa nu-i ajungea ca să păstreze locuința părintească. Îi plăcea să trăiască bine, cheltuia fără socoteală și avea succes la femei.
Nu că ar fi avut vreo legătură stabilă, dar până la sfârșit – a trăit 65 de ani – avea întotdeauna pe cineva, chiar și atunci când trăia la azil. Cu câțiva ani înainte de moartea lui, contactul dintre noi s-a întrerupt, presupun că nu mai avea telefon. Acum a dispărut. Din pură întâmplare am dat peste ferparul lui pe internet. Dar nu m-a surprins, mă așteptam că avea să dispară din nou, să dispară pentru totdeauna.
După părerea soției mele, Raul era un om deosebit, dar născut la timpul nepotrivit. Acum o sută de ani poate că ar fi devenit diplomat sau atașat cultural. Ei și? Uneori, cei care au ocupat foarte puțin loc în viața reală ocupă mult mai mult loc în memoria noastră și de acolo nu vor mai dispărea.
Seara, din întâmplare am dat peste o evaluare pe internet; e și asta o parte a meseriei.
„Am venit din cauza atacurilor de panică și mi s-a prescris un calmant. N-am prea înțeles cum se face dozarea cu pipeta, m-am uitat în prospect și am constatat cu stupoare că era cât pe ce să iau o doză de cinci ori mai mare decât cea prescrisă. Cu predispoziția mea la panică și ipohondrie și cu doza mult prea mică de calmant pe care am luat-o, în seara aceea am avut un atac de panică deosebit de puternic.
Când m-am dus din nou la doctor, i-am povestit ce mi s-a întâmplat. El mi-a răspuns enervat:
– Nu se poate! Adică ipohondria vă supără mai rău decât panica? Așa nu pot să vă tratez.
Șocată și oricum într-o stare foarte labilă, am izbucnit în plâns, la care el m-a întrebat cu glas tăios care e problema. L-am rugat să fie mai înțelegător și să-mi dea altceva, pentru mine medicamentul acesta era de-acum asociat cu panica. El a refuzat spunând că altceva nu există. Se punea doar întrebarea de „a lua sau a nu lua”. Și cum eu continuam să plâng, m-a întrebat de unde era citatul „a fi sau a nu fi”. La ezitarea mea, a răbufnit:
– Doamne, doar aveți bacalaureat!
Așa ceva n-am mai pomenit. Niciodată nu mi-a fost atât de neplăcut la o vizită medicală – și încă într-o stare atât de fragilă.”
Educația psihosomatică se limitează la prescrierea de medicamente, fără a include sensibilitatea și cunoștințele de specialitate.
23 Noiembrie. Tahicardie
În Statele Unite se sărbătorește astăzi Thanksgiving. La noi pe străzi e plin de frunze veștede, ude, alunecoase, și se prevăd fluctuații de temperatură.
Cu atât mai mult mă miră prezența unei artiste amatoare, dimineața atât de devreme, la intersecția din fața poștei. Cu pălăria și cu bilele ei negre, pare că ea conduce funcționarea semaforului. Spectacolul și adunarea banilor sunt coordonate la secundă. Evident că știe ce face. După ce o pierd din ochi, observ un bărbat care stă în mașină, aplecat în afară și cu picioarele crăcănate. În mână ține un sandviș döner învelit în staniol, din care picură grăsime portocalie și i se adună la picioare. Omul șade strâmb pe scaunul de piele și se apleacă înainte, ca să nu-și murdărească pantalonii. Mă gândesc că la începutul lumii, când Chronos își devora copiii, nu trebuia să-și facă griji că își murdărește hainele. Mi-l imaginez gol, așa cum te simți atunci când, încă de la 6 dimineața, toate canalele țipă despre schimb de prizonieri și armistițiu în iadul din Gaza. Mă gândesc la toți filosofii ale căror idei fac piruetele cele mai trăsnite încercând să contextualizeze ceea ce se întâmplă în Israel și Palestina. Le sunt recunoscător că mă ajută să înțeleg ce se întâmplă, dar un lucru e clar: filosofii se înșală! La măcelul și la bombardarea copiilor evrei și palestinieni nu este nimic de contextualizat: acestea sunt crime. Marea greșeală a filosofilor este că filosofează prea mult. Război, corona sau orice ar fi, ei sunt la post și tot ce spun sună bine, numai că de obicei e fals. Dar poate că nu ar trebui să fiu atât de strict, pentru că același lucru se poate spune și despre scriitori care, zi de zi, fac aceeași greșeală: peste tot vor să facă pe scriitorii. De aceea autobiografiile lor, care arată cum poți deveni scriitor, mi se par atât de penibile. Ce-mi pasă mie cum și de ce cutare a devenit scriitor? Mai interesant și mult mai important mi se pare să aflu cum a devenit cineva boschetar.
Cu aceste gânduri am lăsat-o în urmă pe artista stradală; asta într-adevăr știe ceva și îmi dă speranța că vom reuși să scăpăm de această spirală a violenței, fie ea și contextualizată. Nevoia aceasta de explicații mă scoate din sărite. Ca și cum nu ar fi clar că în asemenea situații unul devine sinucigaș și celălalt duce o viață fericită, că primul caz e trist și ar trebui evitat, dacă e posibil, iar al doilea e de dorit.
La clinică primesc o persoană cu o tulburare pe spectru autist, care suferă de tahicardie. Informațiile pe care mi le dă sunt foarte clare: se plânge de simptome repetate care apar sub formă de atacuri. În ecocardiografie se vede un așa-numit prolaps al valvelor inimii, adică valvele sunt curbate în direcție falsă. În esență nu e ceva periculos – din fericire – dar face și tahicardie.
30 Noiembrie. Borderline
Vremea s-a răcit de-a binelea. La țară a înghețat deja, relativ devreme. Și aici, în oraș, se simte apropierea iernii. Deocamdată e uscat, în aer se simte o prospețime rece, o așteptare. Încă un grad sau două și o să înghețe iazul de lângă rulota de cafea. Peste coroanele copacilor atârnă gheme de nori. Căsuțele târgului de crăciun sunt gata și seara curge deja vinul fiert și pe jăraticul grătarelor sfârâie cârnații. Se pare că ieri au fost arestați doi minori, 16 și 17 ani, care plănuiau o spargere la unul din aceste târguri.
Pe cerul mohorât apare o luminiță, apoi dispare. Precum era și de așteptat, e un avion. Mergând în direcția poștei, cu ochii încă îndreptați spre cer, pe pista de biciclete îmi apar deodată rămășițele unui șobolan călcat, abia apuc să evit mizeria. Câteva sute de metri mai departe, așteptând la semafor, îmi iese în cale un tânăr acoperit de tatuaje și din cale-afară de vesel. Tocmai iese dintr-o farmacie și are un mops în lesă. Acesta e prins într-un fel de cadru de mers, se pare că are labele din spate paralizate. Aproape că sunt înclinat să cred că e un semn divin – la fel ca în tragediile grecești sau la unii dintre pacienții mei – și îmi continui drumul cu atenție sporită. Chiar și cu cască de protecție nu strică, noroiul înghețat poate fi periculos.
La clinică dau drumul la computer, introduc parola și aștept. Între timp îmi recapitulez încă o dată haosul de pe drum: semnale de zbor, șobolan mort, câine paralizat… O simplă harababură sau poate între ele există ceva comun, un fir roșu, măcar pentru această relatare?
Prima cerere de consult se referă la un pacient cu tulburări de alimentație în cadrul tulburării de personalitate borderline. Pacientul se ocupă cu comerțul temporar (pop-up shop). Îi cer asistentei din secție să mi-l trimită la diagnostica funcțională. Abia pot să-i iau anamneza, tot timpul mă bombardează cu povești despre contactele sale ilustre din lumea afacerilor. Arată ca și cum în Germania, în Europa Apuseană, ba chiar în întreaga lume, abia dacă se găsește vreo celebritate cu care să nu fie per tu. Numai că, din păcate, suferă de vărsături compulsive și scădere în greutate. Pierderile de apă și săruri au dus la un dezechilibru electrolitic, iar acesta, la rândul lui, poate provoca o aritmie care să-i pună viața în primejdie. De furie, în urmă cu câteva zile s-a mușcat pe antebraț. Rana e în curs de vindecare.
Borderline: însuși numele acestei maladii aprinde imaginația, mai ales într-o limbă străină: limite, granițe… Pe cei care nu se potriveau nici printre psihoze și nici printre nevroze i-au inclus aici, la limită. Cam așa stau lucrurile.
Rolul meu astăzi este să restabilesc cât mai repede echilibrul electrolitic. Este ca într-o carieră de piatră, cu lopata pe umăr sau într-o salină, în fața unui labirint ireal din apă și pământuri sălbatice, în căutarea minotaurului – nici în antichitate nu era simplu. De data aceasta o să-l trimit înapoi la psihiatrie. Până nu încetează să verse (de peste douăzeci de ori pe zi), cele câteva linguri de sare pe care i le-aș prescrie nu ar avea niciun efect. Taurul trebuie luat de coarne. Diagnostica funcțională este numai un fir al Ariadnei pe drumul de întoarcere din catacombele trupului, restul e treaba psihiatrilor.
Va urma
(Traducere Hava Oren)
Peter Rosenthal
Donnerstag (Joi)


