Cred că nu sunt singura persoană care, aflată în situaţia de a întâlni o personalitate ştiinţifică sau culturală ce a deţinut sau deţine mai multe funcţii importante, rezolvă chestiunea delicată a adresării cu „Domnule/doamnă profesor!, considerând (pe drept cuvânt) că aceasta este calitatea cea mai importantă şi perenă a unui savant sau cărturar.
Toate demnităţile sunt trecătoare, dar cea de profesor nu ţi se poate retrage, întrucât cu cât eşti mai bine pregătit şi mai valoros din punct de vedere profesional, cu atât e mai important să transmiţi celorlalţi zestrea cunoştinţelor, a experienţei acumulate.
Nu am scris întâmplător demnitatea de profesor pentru că această profesiune presupune toate atributele demnităţii (aşa cum e definită în DEX): prestigiu, autoritate profesională şi morală şi rang. Un rang conferit de societate, reflectând locul ocupat de cel însărcinat cu instruirea şi educarea generaţiei de mâine. Cred că odată căpătată, demnitatea de profesor te însoţeşte toată viaţa…numai că, de o vreme încoace, condiţia profesorului este tot mai puţin demnă şi tot mai puţini profesori sunt demni de acest statut.
Profesiunea de dascăl n-a fost niciodată bănoasă, dar oferea alte satisacţii care contrabalansau nivelul scăzut al venitului, precum aceea de a fi mereu în mijlocul tinerilor, de a le astâmpăra foamea de cunoştinţe şi a le urmări progresele, de se bucura de încrederea şi stima societăţii. Profesorii şi învăţătorii erau lideri şi formatori de opinie, luau parte la viaţa culturală, artistică şi socială, fiind membri preţuiţi şi respectaţi ai comunităţii în care-şi desfăşurau activitatea.
De o bună bucată de vreme, însă, condiţia materială şi morală a profesorului este într-o continuă degradare, aducând după sine o imagine publică pe măsură. Salariul jalnic nu-i permite să se îmbrace, să locuiască, să aibă un autoturism sau un computer performant…decât dacă-şi mai ia un job care consumă timp şi energie, afectând inevitabil performanţa didactică. Dar cine-şi mai doreşte să devină profesor? Tot mai puţini, de voie… Tot mai mulţi de nevoie!
Aproape că nu mai întâlnim domni profesori şi doamne profesoare, dând la tot pasul de „profi” şi „proafe” (cu o calificare ce lasă de dorit sau e incompletă).
În acelaşi timp cresc provocările, dar şi riscurile meseriei (mult mai multe şi mai diverse decât cele relevate de celebrul film francez, omonim, din anii 1960). Competenţa profesorului poate fi testată în timp real (online), iar moralitatea, la sorocul verificărilor. Ca să nu mai vorbim de continua ispitire a „Lolitelor” dezghiocate din uniforme, de pânda telefoanelor mobile cu care se înregistrează şi se postează pe Facebook orice gafă sau gest interpretabil, de violenţa din şcoli, agresivitatea găştilor de cartier şi frustrarea confruntării zilnice cu opulenţa elevilor şi părinţilor, etalată în fel şi chip.
„Proful” seducător de minore, ridicat de la şcoală cu cătuşe la mână, „proafa”, cu bancnotele mituitoare ascunse în lenjerie, invadează micile ecrane şi coloanele ziarelor, indignând societatea… părtaşă la aceste derapaje.
Sunt convinsă că există şi astăzi profesori adevăraţi şi că ei nu vor dispărea, doar se vor împuţina din ce în ce. Căile prin care se poate câştiga demnitatea de profesor s-au modificat, dar nu s-au închis. Dacă doreşti să le urmezi, trebuie să te perfecţionezi permanent, să te reinventezi la fiecare oră, să vii în întâmpinarea preocupărilor elevului, să fii ingenios, să ai aplomb, să fii la curent cu tot ceea ce e nou în lumea adolescenţilor, să fii prietenos, generos, decent, să ai tot timpul şi răbdarea de pe lume pentru elevii tăi, să fii haios, dar serios, să ştii să cobori de la catedră, dar să nu te tragi de şireturi cu elevii şi încă multe altele.
În acelaşi timp societatea şi statul, în loc să presare piedici pe aceste căi, ar trebui să vină în întâmpinarea dascălului, prin măsuri stimulatoare: un salariu atractiv, înlesniri la achiziţionarea cărţilor şi computerelor, recompensarea materială şi morală a performanţelor didactice, acordarea de facilităţi pentru profesorii care optează să se stabilească la ţară…Am înşirat câteva lucruri fireşti pentru o societate interesată cu adevărat de educaţia generaţiilor viitoare.
Un stat incapabil să-şi respecte propria legislaţie privind alocarea fondurilor pentru învăţământ 6% din PIB, (oricât de mic ar fi el), care-i amăgeşte pe dascăli cu adoptarea unei legi fanteziste de dublare a salariului, ca apoi să le taie şi pe cele existente, un stat fără un scop limpede şi coerenţă în politica privind învăţământul este un stat care-şi iroseşte şansele de dezvoltare în viitor şi acţionează neabătut pentru spulberarea demnităţii de profesor.
