Număr vizualizări 1434 ori

Oricât de mult m-am străduit să fac abstracție de „micile” mele incidente(?) personale și să-mi scriu obișnuitul articol bilunar pentru Baabel (mai ales că multitudinea evenimentelor care preocupă opinia publică oferă cu obstinație subiecte care mai de care mai apetisante), nu reușesc să mă plasez deasupra propriului meu orizont, dominat de mine însumi.

Celor care nu au aflat încă, trebuie să le spun că peste noapte, dintr-o persoană care își trăia cei optzeci de ani fără grija propriei sănătăți, pe care o credeam, nu fără temei, de fier, am devenit un pacient în așteptarea unei intervenții chirurgicale, despre care toți cunoscuții mei sănătoși afirmă cu convingere și nonșalanță că e o chestie de rutină.

Partea creierului meu în care se află rațiunea le dădea dreptate, dar undeva, în inima mea, cea care trebuia operată, s-a cuibărit insidios întrebarea dacă excelentul chirurg care urmează să țină în mâinile lui inima mea bătând, o fi fiind în limita acelei probabilități de maximum 3% nereușite pe care statistica le rezervă acestui tip de intervenții. Îmi răspund prompt și hotărât că toată viața am fost norocos, de ce n-așifi și acum? Şi ca să nu continui cu suspansul, vă confirm, dragi prieteni, că da, am avut noroc și de astă dată.

Sunt viu și în parametrii firești după o operație care seamănă cu un număr de magie cu Houdini: pacientul e băgat într-o ladă, coșul pieptului e tăiat în două, inima scoasă din piept, toate „conductele” reparate sau înlocuite „din materialul clientului” și apoi toate puse frumos la locul lor, după care, în mai puțin de două zile, „magicianul” și asistentele lui angelice dar pricepute încep să te învețe o grămadă de lucruri extraordinare și utile, de care îți amintești vag că unele le-ai mai învățat o dată, cu aproape optzeci de ani în urmă: să stăm în „funduleț”, să întindem „piciorușele”, să punem „branulica”. Acestea erau îndemnurile pe care mi le adresau cu gingășie minunatele slujitoare ale lui Aesculap, prezente zi și noapte lângă patul de spital în care m-am trezit, ce-i drept cam confuz, după o noapte petrecută cu fantasme care, atunci și acolo, la Terapia Intensivă, mi s-au părut mai mult decât reale.

O bună bucată de vreme, realul era un „ghiveci” asortat de mesaje din afară amestecate cu rămășițe ale confuziilor proprii, până când, în sfârșit, imaginea lumii exterioare a revenit la formatul obișnuit. Scurta mea „călătorie” de la o viață la alta s-a desfășurat, în ciuda aparențelor, în confort și siguranță. Poate o senzație similară să fi simțit primii cosmonauți când s-au reîntors pe pământ. Foarte mulți prieteni, pe internet, pe Facebook, prin sms-uri, telefoane și tot felul de alte tipuri de mesaje, mi-au transmis gândurile lor bune de încurajare și simpatie.

Dragii mei Prieteni, vă mulțumesc!!! Şi vă cer iertare că de aproape o lună nu am folosit decât foarte rar computer, laptop, tabletă sau smartphone. Dar sunt conștient de binele care mi l-au făcut mesajele voastre de prietenie, chiar dacă nu le-am citit și nu le-am răspuns. Şi sunt conștient de șansa care o am să trăiesc în anii în care mai trăiesc, cu tehnologii, spitale și medici de excepție, care m-au salvat apucându-mă în ultima clipă înainte de a aluneca în hău… și de a fi întâlnit, acum aproape jumătate de secol, pe Vera.

Morții nu stau în picioare.

În timp ce inima mea continua să bată, parcă din ce în ce mai convinsă că are ceva de dovedit, o altă inimă, a lui Silly, cel mai bun dintre prietenii mei din adolescență, vârsta entuziasmelor și a iubirii, s-a oprit. L-am cunoscut cu 66 de ani în urmă. (Nu cred în fatalitatea numerelor asociate cu cifra 6.) Eu aveam 14 ani, el 16. Pentru octogenari, doi ani nu este o diferență mare de vârstă, dar atunci eram copil, chiar dacă după legea evreiască eram deja un „bărbat” cu drepturi și îndatoriri recunoscute în Comunitate, iar el era un tânăr proaspăt reîntors din București, la Satu-Mare, un oraș de provincie, proaspăt reîntors și el în granițele României. Ne-am împrietenit în 1949 și am devenit nedespărțiți. Eram colegi de clasă, reforma învățământului – care în România a fost și a rămas o modă fără sfârșit – ne-a adunat în aceeași clasă pe toți cei care am absolvit clasele 3 și 4 de liceu în 1948. Liceul Mihai Eminescu a devenit școală medie, după modelul sovietic, iar noi am devenit colegi în clasa a VIII-a a Școlii Medii Nr… din Satu-Mare, care a trebuit să abandoneze numele poetului. Eu eram un copil evreu traumatizat de avalanșa evenimentelor care au năvălit în scurta mea viață, petrecută în vexații de cele mai multe ori de neînțeles, pe care nici măcar nu le puteam împărtăși cu cei de o seamă cu mine, căci ei nu aveau aceeași măsură a lucrurilor. Noi ne-am mutat la Satu-Mare în 1946, așteptând reîntoarcerea din deportare a familiei mamei: frații ei, surorile, veri, cumnați, copiii lor, o familie mare din care nu s-a mai întors nimeni.

Anul 1947 a fost dedicat memoriei lor în inimile noastre și în cimitirul ortodox lângă piatra funerară a bunicului, singurul din familie care are mormânt, căci apucase să moară înainte de deportare. În acelaș an eu am fost la prima și ultima mea moșava (tabără de vară) la Hațeg, organizată de mișcarea sionistă de tineret Dror Habonim al cărei membru devenisem. M-am întors hotărât să plec în Ereț Israel (Statul Israel era încă numai un vis măreț), unde împreună cu alți tineri haluțim ca mine, să construim o țară a evreilor în care să domnească egalitatea, libertatea și frăția oamenilor. Dror Habonim era o organizație sionistă a tineretului evreu socialist. În 1948 am făcut încă un pas important spre visul plecării. Am devenit Bar Mițva, deci teoretic îndreptățit să-mi hotărăsc singur soarta. De faptele mele nu mai trebuie să răspundă, ca până atunci, tatăl meu. Din păcate, tata nu mai putea răspunde pentru deciziile mele. El a fost arestat și exilat, cu domiciliu forțat undeva în secuime, unde a petrecut șapte ani, până în 1956. „Vina” lui era că familia soției a fost exterminată la Auschwitz, iar el a devenit peste noapte mare latifundiar și proprietar, fiind soțul singurei moștenitoare rămase în viață. Nici acum, după 70 de ani de la crimele și samavolniciile comise atunci și de atunci, diferitele puteri care s-au succedat în România nu au făcut și nici nu au încercat să facă dreptate. Atunci, în primăvara anului 1949, după ce partidul și statul comunist au interzis mișcarea sionistă în România, eu am rămas „capul familiei” și a trebuit să am grijă de mama. Am pus de o parte visul de alia și am redevenit elev în clasa a VIII-a Școlii Medii Nr… din Satu-Mare.

A început să bată vântul educației comuniste, profesorii erau derutați, nu știau exact ce să facă pentru a fi pe placul noului regim. Dirigintele nostru, un excelent profesor de matematică, ne-a propus o dezbatere despre materialism și credință. Mai exact, dacă există sau nu Dumnezeu! Cam greu subiect pentru vârsta care o aveam, dar ateismul era la ordinea zilei și era nu doar o dezbatere spirituală, ci și una politică. De la această dezbatere, a căei protagoniști am fost noi doi, Silly și cu mine (bineînțeles cu opinii diametral opuse), am ajns cei mai buni prieteni.

Dar ne-am păstrat opiniile diferite. El a rămas un idealist credincios, eu un raționalist sceptic. Viețile noastre s-au despărțit, dar prietenia a răms. El și-a urmat visul de a deveni marinar, a plecat la Galați, la Institutul Naval. Acolo a fost hărțuit de securitate pentru prostii copilărești, apoi arestat și condamnat. A făcut pușcărie în închisorile comuniste, degeaba. Sănătatea i-a fost marcată de suferințele și batjocura suportată. Dar toată viața a rămas fidel convigerilor cu care a crescut… La neuitata noastră dezbatere despre Dumnezeu, el a citat o frumoasă frază a lui Balzac: „De câte ori aud glasul clopotelor de la Notre Dame, simt că există Dumnezeu”. I-am răspuns cu argumentele din bagajul meu de informații laice, materialist dialectice (dintre care multe au rămas consistente). Dar astăzi i-aș răspunde probabil citând pe regele Prusiei, Frederic cel Mare care, provocându-l pe Zimmemann, medicul său, l-a întrebat: „Poți să-mi dai măcar o dovadă că există Dumnezeu?” Iar acesta i-a răspuns prompt: „Evreii, majestate!”

Tinerii evrei între socialism și sionism

La începutul secolului XX, în Europa trăiau aproape 10 milioane de evrei în condiții diferite, precare în est și prospere în vest. Aproape simultan au avut de înfruntat o provocare existențială, să aleagă între cele două căi care promiteau să ducă la înlăturarea discriminărilor și adversităților pe care înaintașii lor le-au avut de înfruntat de secole. O cale era socialismul, cu oferta sa generoasă (dar nerealizată) de egalitate între toți membrii societăţii, indiferent de rasă, nație, sex, religie și de distribuție egală sau măcar echitabilă a bunurilor create din „abundență”. Cealaltă era sionismul, (atunci) o utopie politică de creare a unui Stat Evreu pe teritoriul biblic al Țării Sfinte, recunoscut de Puterile Lumii, în care să se clădească o societate model pe baza învățăturilor pertinente ale Torei și a îndemnurilor profetice. Mai ales tinerii și mai ales în zonele în care sărăcia și asuprirea erau cele mai apăsătoare au fost atrași de ambele idealuri strălucitoare. Din această aspirație complexă s-au născut mișcările de tineret sioniste și socialiste. La un loc de frunte se afla organizația Dror-Habonim (din 1915), devenită după război Habonim-Dror. În România ea a fost interzisă împreună cu toate organizațiile sioniste de tineri și adulți. fiind considerate subversive și periculoase pentru securitatea Statului Român. Astăzi funcționează cu succes în Marea Britanie, Statele Unite, Argentina, Brazilia, Chile,și alte state ale Americii Latine, în Africa de Sud, Australia etc. Dar există și alte organizații ale tineretului sionist, nu neapărat socialiste. Dintre cele mai importante sunt organizațiile Betar – Likud (din 1923), Bnei Akiva – religios (din 1929), Hașomer Hațair (din 1913) care a fost activ în Răscoala Ghetoului din Varșovia, Hanoar Haționi – cercetășească, pluralistă (din1926). În general, mișcările de tineret se adresează copiilor și adolescenților (8-18 ani), fiind un pilon important pentru o educație complementară, într-un spirit sănătos, umanitarist și evreiesc. Viața în aer liber, aplecarea spre ecologie, excursii și sport sunt trăsături definitorii ale mișcărilor de tineret. Și evitarea monopolului!

Copiii și tinerii trebuie să învețe să ia decizii, să aleagă între o organizație sau alta, între organizații trebuie să existe o competiție nobilă, fair-play, care se va transfera apoi și adulților. Acolo unde se instalează principiul falit al partidului unic, încetează prospețimea spiritului evreiesc. Există un teritoriu în care toate mișcările de tineret colaborează armonios. El se numește MACCABI.

De la Heil Hitler! la AM ISRAEL HAI!!!

În seara de 28 iulie 2015, la ora 20.00, a început festivitatea de deschidere a Jocurilor Europene Maccabia. Cei peste 2000 de sportivi evrei din 37 de țări care se întrec în 19 ramuri sportive la Berlin, în orașul în care cu aproape 80 de ani în urmă, în 1936, a avut loc prima și ultima olimpiadă nazistă de la care sportivii evrei au fost excluși. Hitler, cel mai mare criminal din istorie, a deschis olimpiada, fiind întâmpinat cu salutul nazist Heil Hitler.

Au participat peste 300 sportivi reprezentând Germania și niciunul nu era evreu…

La EMG 2015 (European Maccabi Games), Germania a fost reprezentată de peste 300 de sportivi EVREI! Cuvântarea de deschidere a fost rostită de președintele Germaniei, Joachim Gauck, și un emoționant Izkor (rugăciunea pentru memoria celor care au murit în Holocaust) a fost rostit în prezența celor peste 15.000 de participanți, printre care numeroși conducători de prim rang ai Germaniei, precum și Silvan Șalom. vice prim-ministrul Statului Israel. Festivitatea spectaculoasă s-a încheiat cu intonarea imnului național Hatikva, în aplauzele și uralele care nu mai încetau și în nepieritorul salut rostit de buzele tuturor: AM ISRAEL HAI!! (poporul lui Israel trăiește)

Pentru mine, momentul cel mai emoționant, la care inima mea reîmprospătată a tresărit cu bucurie, a fost cel în care a apărut pe ecran pancarta albastră pe care scria România, urmată de șase tineri care pășeau mândri pe ritmul muzicii. Drapelul era purtat de fiul meu Roby.

Tiberiu Roth, 29 iulie 2015