Număr vizualizări 13 ori

Istoria supravieţuirii lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noastre printr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz.  Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei.  Continuăm publicare extraordinarei poveşti de supravieţuire a celor doi militari francezi evadaţi. (Aici găsiţi prima parte: https://baabel.ro/2026/09/odiseea-lui-pierre-massart-si-marcel-brugnon-i/ )

2. Evadarea

Cum ieșim de aici?

Civilii polonezi veneau regulat în lagăr cu căruța pentru diverse munci sau aduceau puțină mâncare la bucătării. Într-o zi, cu complicitatea polonezilor, prizonierii francezi au dezhămat unul dintre cai și l-au dus într-un grajd, l-au tăiat, l-au jupuit și l-au împărțit în sute de bucăți, devorate pe loc. Gardienii nu au găsit nici oase, nici copite, absolut nimic. În câteva minute calul dispăruse. În lagăr a fost scandal: animalul fusese mâncat crud. Pierre și cu mine nu am participat, dar știam. A fost o mică victorie pentru deținuți, deși cu ușurință ea s-ar fi putut întoarce împotriva noastră.

Am observat niște muncitori polonezi care au plecat din lagăr cu căruța goală. Ne-am gândit să ne ascundem în căruță și să ieșim astfel din lagăr. Dar ieșirea era atât de bine păzită, încât ar fi fost practic sinucidere.

Mulți prizonieri au încercat să evadeze, dar vigilența gardienilor era extremă. Unii au încercat să sape tuneluri, dar niciunul nu a reușit. Mulți au fost uciși pe loc, alții au fost prinși și executați. Pierre, care sosise cu vreo două luni înaintea mea, evaluase temeinic situația și era convins că evadarea directă din lagărul de la Rawa-Ruska era imposibilă.

Și totuși, în ciuda slăbiciunii noastre fizice – după doi ani de prizonierat, săptămâni petrecute în carcere, încercări de evadare eșuate, supraveghere SS, distanța de Franța și de familiile noastre – dorul de libertate nu ne-a părăsit niciodată, nici pe Pierre, nici pe mine. Tot timpul ne gândeam la evadare; era unul din subiectele noastre favorite de conversație. Aveam încredere deplină unul în celălalt.

Ne-am dat seama că singura modalitate viabilă era să ne alăturăm unei echipe de muncă forțată în afara lagărului. Altfel eram sortiți să slăbim tot mai mult și să ajungem la epuizare totală. Nu voiam să murim în lagăr, mai ales că se apropia vara și trebuia să profităm fără întârziere de această șansă.

Trebuia să găsim o echipă de lucru care scotea grupuri de prizonieri la muncă în afara lagărului, de exemplu, se curețe zonele din jurul lagărului. Dar nu era simplu, din 200 – 300 de voluntari erau aleși doar 10 – 20.

Trăgând cu urechea pe ici, pe colo, am aflat că în afara Rawa-Ruskăi se înființau sublagăre, uneori chiar până la 200 km distanță, pentru a reconstrui poduri distruse sau a repara drumuri. Într-o zi am auzit că germanii căutau sudori cu oxiacetilenă ca să lucreze la un pod, la Strîi – dar nouă asta nu ne spunea nimic.

Evident, Pierre și cu mine habar nu aveam de sudura cu oxiacetilenă. Știam vag că sudura lipește piese metalice prin topire cu o flacără, dar nu aveam nicio pregătire. Fără ezitare, ne-am dat drept sudori – și am fost selectați.

Aflând că vom pleca, ne-am dus la un învățător din Châlons-sur-Marne, mai priceput ca noi la geografie, și i-am spus că ne trimit la Strîi.

– Știți cumva unde este? Ne-ați putea desena o hartă?

Ne-a spus că Strîi este un afluent al Nistrului care izvorăște din Carpați. Probabil că există și un oraș cu același nume. Din memorie ne-a schițat o mică hartă. I-am mulțumit și Pierre a ascuns-o în căptușeala mantalei.

Un alt prieten ne-a făcut o busolă din carton cu o peniță și, înarmați cu toate acestea, am așteptat. Într-o zi a venit anunțul: plecam spre Strîi. Eram vreo 200.

În primele zile ale lunii august ne-am trezit din nou înghesuiți acolo unde debarcaserăm la început, pe linia ferată care traversa lagărul. Eram, tot ca atunci, șaizeci într-un vagon și fără niciun bun personal. Proviziile noastre constau din puțină pâine și un strop de gem. Din fericire, mai aveam și câte patru pesmeți de la Crucea Roșie Internațională. Nu era nici pe departe suficient, dar asta era.

Ne-au înghesuit din nou în vagoane, înconjurați de sârmă ghimpată, cu aceeași găleată de tablă pentru nevoi, fără să știm unde mergem și când ajungem.

Sărim din tren?

Drumul a durat două zile și două nopți. La un moment dat, unul din membrii grupului a întrebat:

– Cine vrea să fugă?

– Bine, dar cum?

– Foarte simplu. Am la mine un fierăstrău. Fac o gaură în ușă, sparg lacătul și deschid. Așteptăm până trenul merge mai încet și sărim. Cine vine cu mine?

Cam o jumătate dintre noi au hotărât să sară din tren. Pierre și cu mine am refuzat. Ne gândeam că va trebui să trecem Nistrul și nu eram buni înotători, totul părea mult prea riscant. Am rămas în vagon.

În capătul fiecărui vagon, pe o platformă, era un paznic înarmat, dar el nu putea face nimic atunci când trenul era în mișcare; numai când trenul se oprea, paznicii coborau și controlau.

Prizonierul care luase inițiativa a așteptat căderea nopții, a scos fierăstrăul, a făcut o mică deschizătură, a spart lacătul și a deschis ușa. La un moment dat a strigat:

– Acuma! Dați-i drumul!

Ca niște parașutiști, toți au sărit. În vagon au rămas 32. Am închis ușa, pentru ca germanii să nu observe.

La următoarea oprire, în zori, germanii au inspectat trenul și au descoperit ușa spartă. Au deschis-o, s-au urcat în vagon și au început să urle. Ne-au lovit cu patul puștii, cu picioarele și apoi ne-au sos pe peron.

Era o gară mică, pustie. Ne-au pus să ne dezbrăcăm, ne-au luat hainele și saboții și ne-au pus într-un vagon unde mai erau alți 60 de prizonieri. Am ajuns să fim 92 de bărbați într-un singur vagon, 32 dintre noi erau complet goi. Așa am ajuns la Strîi.

Învățătorul ghicise corect: Strîi era într-adevăr un orășel numit după râu. Locul era sumbru. Hainele ne-au fost returnate și am fost sortați. Pierre și cu mine am reușit să rămânem împreună și, din fericire, am fost repartizați în același grup, probabil cel al așa-numiților sudori.

Deodată, profitând de agitația din timpul sortării, patru prizonieri din vagonul nostru au încercat să fugă. Germanii i-au împușcat în fața ochilor noștri, ca pe niște iepuri.

Strîi – 1 august 1942

În cele din urmă, încolonați câte patru, ne-au mânat preț de vreo oră, până la o bază militară germană, o cazarmă înconjurată de sârmă ghimpată. În interiorul acestui perimetru fusese amenajată încă o incintă, cu un al doilea rând de sârmă ghimpată, rezemată de o clădire veche cu mai multe etaje. Acolo urma să trăim, cine știe până când…

Am regăsit mai mulți camarazi care săriseră din tren, dar fuseseră prinși. Unul avea o rană oribilă pe frunte. Despre ceilalți nu se știa nimic. Dispăruseră în noapte.

Mai târziu am aflat că bărbatul care organizase evadarea din tren era un călugăr pe nume Bonebelts și el nu fusese recapturat. În acest lagăr am întâlnit și două cunoștințe din copilărie, sosiți înaintea noastră. Erau de lângă Écueil, unde m-am născut.

Echipa Lucky Work – 13 august 1942

În 12 august, acele două cunoștințe din copilărie au fost repartizate la o echipă de muncă, dar nu voiau să plece. Pierre și cu mine ne-am oferit să le luăm locul. Cum nimeni nu avea acte, era simplu: noi am luat numele lor, iar ei au devenit Pierre Massart și Marcel Brugnon.

A doua zi, 13 august 1942, ne-am urcat împreună cu alți vreo douăzeci de prizonieri într-un camion păzit de santinele și escortat de două mașini, una în față și una în spate. Camionul a mers vreo 25 km pe un drum plin de hârtoape. Treptat, peisajul devenea tot mai muntos. Erau Carpații, împăduriți în această zonă. Ne-am oprit la poalele munților și ne-au împărțit în două grupuri.

Eram pe drumul care urca spre Pasul Ujok, la 889 m, și nouă ni s-a dat să pietruim porțiunile deteriorate. Celălalt grup a fost trimis într-o carieră din apropiere, ca să ne aprovizioneze cu pietre. Fiecare grup avea trei gardieni și un subofițer. Lucram în saboți; mersul era foarte greu, evadarea imposibilă. Ne-am gândit să ne facem niște papuci din reverele mantalei lui Pierre.

Era clar că ne-ar fi împușcat dacă ne îndepărtam. Ne-am uitat unul la altul și am șoptit:

– Ce facem?

La ora 12.30 munca s-a oprit ca să mâncăm micile noastre rații. Ne-au adunat la un loc, cu numai doi gardieni, ceilalți s-au dus la o fermă din apropiere după ouă și țuică.

Gardienii erau mai relaxați – aveau și ei pauză. Pe la 1.30 ne-au ordonat să reluăm munca. În acel moment a izbucnit o furtună puternică. A fost un moment de confuzie. Aveam numai doi gardieni, ceilalți fugiseră să se adăpostească sau plecaseră să bea și să stea de povești.

Acesta era momentul! Pierre și cu mine ne-am privit unul pe altul, ne-am aruncat saboții și am luat-o la fugă spre marginea pădurii.

Evadare cu orice preț

Pădurea era deasă și abruptă. Ne-am afundat în ea și am alergat până ne-au ars plămânii, până am căzut, nici nu știu cât timp. Auzeam în spate rafale de mitralieră, dar ei nu ne puteau vedea, voiau doar să sperie pe oricine ar fi încercat să ne urmeze.

Mai târziu am aflat că unii prizonieri care lucrau în carieră, auzind împușcăturile, au profitat de confuzie. Germanii au fost cuprinși de panică – dacă se dovedeau inapți să-și păzească prizonierii, puteau fi trimiși pe frontul rusesc. Germanii au fost nevoiți să se împrăștie în toate direcțiile pentru a ne urmări și între timp au mai fugit încă nouă bărbați.

Am continuat să alergăm ca să ne îndepărtăm cât mai mult de gardieni și de câinii lor – câinii ne speriau cel mai mult. Printr-un noroc incredibil, furtuna a reînceput. Ploaia torențială ne-a șters urmele, câinii ne-au pierdut mirosul. Istoviți, ne-am îndreptat spre creste. Cădeam, ne odihneam un moment, apoi ne puneam din nou în mișcare.

Furtuna făcea ravagii, eram uzi leoarcă. Pe la șase seara și am zărit o clădire care arăta ca o mică fermă. Eram înghețați, uzi până la piele și complet epuizați, voiam să ne uscăm, să ne încălzim și să dormim puțin. Am stat o vreme la pândă și văzând că nu mișcă nimic, ne-am strecurat înăuntru.

Era un hambar fără pereți. O scară ducea într-un pod cu fân. Ne-am așezat și am încercat să ne mâncăm pesmeții, dar ploaia îi făcuse terci. Am înghițit ce am putut și am adormit imediat.

De-a lungul Strîiului – 14 august 1942

A doua zi dimineață am zărit lângă hambar o fetiță. Ea ne-a văzut și a chemat un bărbat – tatăl ei, pesemne. El s-a apropiat și ne-a spus ceva în germană. Am înțeles că ne spunea să plecăm repede. Nu aveam ce discuta; asta ne doream și noi.

După hartă, știam că trebuie să mergem pe Strîi în sus și vom ajunge la granița cu Ungaria. La acea vreme, Ungaria era aliata Germaniei naziste, dar nu declarase niciodată oficial război Franței. Așadar, speram că Ungaria ne-ar putea oferi o oarecare siguranță, cel puțin temporar.

De sus, din munți, vedeam Strîiul șerpuind în vale și puteam mai mult sau mai puțin să-i ghicim cursul. Noi mergeam la 2 – 3 km distanță de el și la o altitudine de cca 600 m. Am continuat așa două sau trei zile până când papucii noștri improvizați s-au destrămat.

Ne-am înfășurat picioarele în fâșii groase de pânză, rupte din uniforme, legându-le strâns. Era o tortură; avem picioarele rănite, dar mergeam mai departe. Trebuia să continuăm cu orice preț. În principiu, noaptea dormeam. Poposeam în vreo colibă abandonată, o fermă goală, un adăpost prăpădit și în zori porneam din nou la drum.

Dar eram atât de sleiți de puteri, încât am început să facem lucruri riscante. Râul făcea bucle enorme, erau prea mulți kilometri inutili. Așa că am decis să-l traversăm în câteva locuri. Strîiul e un râu de munte – nu prea adânc, dar lat. De câteva ori ne-am pierdut echilibrul. Ne-am găsit niște bețe și ne-am sprijinit de ele ca să nu ne ia curentul.

Foamea ne urmărește

Eram foarte slabi și înfometați. Am pornit cu numai doi sau trei pesmeți fiecare și foarte curând nu ne-a mai rămas nimic. Ne-am hrănit cu fructe de pădure, zmeură și mure și uneori melci, când ploua.

Uneori primeam ajutor de la țăranii ucraineni, dacă îndrăzneam să ne apropiem de vreo fermă izolată. Țăranii săraci nu ne dădeau mare lucru, dar ne binecuvântau și se rugau pentru noi.

Fiecare om întâlnit era un pericol. Majoritatea erau, evident, împotriva ocupanților naziști, dar unii se temeau de represalii, dacă ar ajuta prizonieri evadați.

Într-o zi, când am fost nevoiți să traversăm un sătuc de vreo sută de suflete, locuitorii ne-au văzut și s-au luat după noi. Eram atât de zdrențăroși încât trebuie să-i fi speriat, poate ne-au luat drept parașutiști ruși.

În 1942, în Ucraina, atitudinea față de ruși varia enorm. Mulți ucraineni vedeau în ruși aliați împotriva ocupației naziste. Alții, în special naționaliștii, priveau forțele sovietice cu o neîncredere profundă, din cauza politicii brutale a lui Stalin înainte de război. Pe scurt, percepția rușilor era complexă, fragmentată, modelată de circumstanțe, propagandă și experiență personală.

Ne-am refugiat înapoi în munți și în pădurile dese am reușit să scăpăm de ei. În ciuda foamei care ne rodea, nu am mai îndrăznit să ne apropiem de sate sau de ferme. Am rămas cu zmeură și melci cruzi. Eu am mâncat mult mai mult decât Pierre, care se chinuia să-i înghită.

La un moment dat, am dat peste o fată de vreo 14 – 15 ani care păzea câteva vaci. Pierre s-a întors spre mine:

– Suntem salvați, o să bem lapte!

Aveam la noi o cutie goală de conserve. Când ne-a văzut în ce hal eram, fata s-a speriat și a fugit. Pierre s-a apucat imediat să mulgă o vacă. A băut poate o jumătate de litru și s-a delectat cu fiecare picătură. Mi-a oferit și mie, dar eu nu am putut niciodată să beau lapte; chiar și când eram înfometat, înghițeam cu forța o gură de lapte și o vărsam imediat. El a continuat, cred că a băut doi litri de lapte. Era radios, aproape un alt om.

Măcar de apă nu duceam lipsă. Erau numeroase izvoare cu apă limpede și am putut să bem pe săturate. Ba chiar ne-am spălat din cap până în picioare, ceea ce nu mai făcusem de foarte multă vreme.

Într-o zi, după ore întregi de ploaie neîncetată (era vară, dar adesea erau furtuni), eram din nou uzi leoarcă. Profitând de o scurtă acalmie și o rază de soare, ne-am oprit pe o culme, la adăpostul unor copaci. Ne-am dezbrăcat ca să ne uscăm hainele pe niște crengi când, deodată, am văzut apropiindu-se un ucrainean în uniformă, cu o pușcă de vânătoare pe umăr – probabil un fel de miliție, cum era și în Franța. S-a oprit la vreo sută de metri. Era cu spatele la noi, se uita în jos spre câmpie, spre râu, și, printr-un miracol, nu s-a întors. Eram îngroziți. Hainele noastre atârnau în copaci, cum de nu le-a văzut? Poate culorile lor șterse și murdare se amestecau cu peisajul. Dacă se apropia și ridica arma, Pierre și cu mine ne-am înțeles să ne repezim la el și să îl dezarmăm. Din fericire, nu ne-a observat. După o vreme a plecat precum venise. Ne-am îmbrăcat repede și am pornit din nou la drum.

Eram tot mai epuizați, rănile ni se înmulțeau, foamea se ascuțea. Eram la limita absolută.

Urmam încă râul Strîi, siguri că ne va duce în Ungaria. Într-o zi am zărit în depărtare o fermă izolată și alături un țăran care stivuia fân. Ne-am încurajat unul pe celălalt: dacă lucrurile merg prost, îi venim de hac cu un băț.

Eram la capătul puterilor. Am intrat în casă și am fost întâmpinați de un ucrainean guraliv, dar primitor. Ne-a oferit brânză, apoi ne-a arătat fotografiile celor doi fii ai săi – ambii serveau în armata germană. Am înțeles că era mai bine să scurtăm vizita. Am plecat la fel de repede precum sosiserăm, cel puțin stomacurile noastre goale s-au mai potolit. Fără îndoială că omul nu și-a dat seama cine eram și ce pericol reprezentam.

Pasul Ujok

Am continuat de-a lungul râului Strîi, dar parcă ceva nu era în ordine. Știam că la granița cu Ungaria erau munți înalți, dar râul curgea acum printre dealuri joase. Istoviți, am început să ne îndoim de noi înșine. Trebuia să ne verificăm traseul. Dar a cere indicații era dificil și periculos.

Am zărit în depărtare o fermă izolată și un țăran care stivuia fân lângă râu. Pe măsură ce ne apropiam, am văzut că erau de fapt trei: un tânăr, un bărbat mai în vârstă și o femeie. Am cântărit riscurile. Ce aveam de pierdut?

M-am apropiat și l-am întrebat unde se află granița. Într-o germană foarte bună (din câte am putut judeca), ne-a arătat direcția și poteca. Parcă nu arăta ca un țăran ucrainean, așa că l-am întrebat:

– Ce faceți aici?

– Sunt dezertor german, mă ascund cu polonezii.

Am fost ușurați – și ne-am bucurat să aflăm că eram pe drumul cel bun. Ne-au dat ceva de mâncare, apoi țăranul ne-a arătat cea mai sigură și mai scurtă cale spre frontiera maghiară:

– Drept înainte e un munte. La poalele lui se află Pasul Ujok, adică granița. Dar să nu treceți prin trecătoare. Acolo sunt germani și grăniceri și veți fi prinși. Trebuie să urcați mai sus, deasupra trecătorii.

Frontiera maghiară, ne-a spus el, era marcată printr-o fâșie lată de 50 m, unde toți copacii și arbuștii fusese tăiați pentru ca grănicerii să vadă pe oricine încerca să treacă. Și dincolo era Ungaria. Se părea că mai aveam de mers cam o jumătate de zi. Le-am mulțumit și ne-am îndreptat spre creasta muntelui, intenționând să ocolim Pasul Ujok pe dreapta.

Am părăsit Strîiul care, după cum am înțeles acum, curgea de-a lungul graniței, nu spre ea. Prietenul nostru de la Rawa-Ruska, cel care ne desenase harta din memorie, nu știa exact unde era frontiera. El credea că Strîiul izvorăște în Ungaria, dar, de fapt, el izvorăște în Carpații Orientali, astăzi în mare parte în Ucraina. Ungaria se afla la vest de izvorul râului.

În zdrențe, desculți, cu picioarele înfășurate în fâșii de pânză din ceea ce ne mai rămăsese din uniforme, ne-am croit drum spre vârf. Am urcat timp de două ore numai prin pădure, ocolind orice drum sau potecă. Eram atât de aproape, era de necrezut!

La un moment dat am simțit că două siluete ne urmăresc. Pierre și cu mine, în panică, ne-am ascuns în spatele unei grămezi de lemne. Cei doi bărbați căutau ceva – sau pe cineva – și erau la fel de zdrențăroși ca noi. Au trecut chiar pe lângă noi și păreau să meargă în aceeași direcție.

Odată ce au plecat, ne-am reluat ascensiunea. Vârful era mult mai departe decât părea. Spre seară am ieșit într-o mică poiană la vreo 1.200 de metri altitudine, unde se usca un balot de fân. Eram complet epuizați. Am sugerat să petrecem noaptea acolo, dar Pierre a refuzat – am fi fost prea expuși.

– Hai să mutăm fânul sub copaci.

Am târât balotul la adăpostul pădurii. Ne-am întins unul lângă altul ca să nu înghețăm, acoperindu-ne cu fân. Era un frig îngrozitor, aproape de îngheț, dar am adormit imediat.

În toiul nopții s-a auzit un trosnet înspăimântător de crengi rupte. Zgomotul era amplificat și de frica și epuizarea noastră. Toți ne avertizaseră:

– Feriți-vă de urși!

În întuneric nu se vedea nimic. „Urși,” ne-am spus. Am rămas nemișcați, lipiți unul de celălalt. Simțeam inima lui Pierre bătând violent și mai târziu mi-a spus că și el o simțise pe a mea. Deodată s-a aprins o lanternă. Am înțeles imediat că nu erau urși, ci oameni. În munții din Ucraina și Polonia erau multe grupuri de partizani. Asta era, desigur. Traversau frontiera cu arme. Au trecut la doar zece metri de noi, dar nu le-am văzut fețele. Era întuneric beznă, dar ei cunoșteau terenul.

O culme golașă – atenție!

În zori ne-am părăsit cuibul de fân și am reluat urcușul. În câteva ore am ajuns pe la 1600 m și pădurea a început să se rărească. Către amiază eram într-o zonă deschisă, fără copaci, cam pe unde ne închipuiam că era frontiera: o fâșie lată de cca 50 m, fără copaci sau tufe, pe care trebuia să o traversăm fără a fi văzuți.

Evident că nu ne așteptam să întâlnim grăniceri postați din zece în zece metri. Ascunși la marginea luminișului, am observat o vreme zona și cum nu se vedea nici țipenie de om, ne-am târât prin luminiș, cu inima gata să ne sară din piept. Am traversat neobservați. Am evadat în 13 august și cinci zile mai târziu am ajuns în Ungaria – și mai trăiam!

Am mers mai departe prin pădure, istoviți și lihniți de foame. Spre norocul nostru am găsit destulă zmeură ca să ne umplem stomacul. Am început coborâșul; panta devenea tot mai lină, mersul mai ușor. Jos în vale se vedea un sat măricel.

Scris de Georges Dehut, după povestirile lui Marcel Brugnon

Tradus și adaptat de Hava Oren

(Va urma)

Sursa ilustrațiilor:

1, 2. Din arhiva personală a lui Georges Dehut