Arik Einstein a cântat despre toți și pentru toți, niciodată nu am avut senzația că ar fi cântat mai mult pentru evreii de origine așchenază, decât pentru sefarzii, originarii din maghreb sau restul lumii islamice. Pentru mine și pentru aproape toți prietenii mei, el, evreul așchenaz european avea un mesaj unificator, de adevărat creuzet etnic.
A fost unul dintre primii cântăreți israelieni care mi-au vorbit aproape imediat după stabilirea mea aici, adică arunci când un amic mi-a împrumutat un televizor alb-negru, la care recurgeam de fiecare dată când eram obosit de studiile mele de limba ebraică – încercând să-mi exersez vocabularul învățat în ziua respectivă. Trebuie sa recunosc, acum peste aproape trei decenii de viață israeliană, că am avut nevoie de foarte multă vreme și insistență intelectuală până când am ajuns să înțeleg ceva din fluxul acesta de sinceritate și de optimism. Cu toate acestea, muzica lui îmi vorbea despre ceva ce încercam să găsesc în societatea de aici – încă nu îndrăzneam să o denumesc a noastră, pentru că încă îmi simțeam lacunele extrem de mari, atât de ordinul lexicului acestei limbi, cât şi gramaticii ei, dar și de lipsa cunoștințelor profunde de istoria și cultura acestei societăți pentru care am optat din foarte multe cauze, dar nu asta este important acum si aici!
Arik Einștein îmi vorbea, chiar dacă încă nu în cuvinte clare și absolut univoce, despre o israelianitate, pe care încă nu o cunoșteam aproape deloc, dar o intuiam, vag și numai în liniile cele mai generale, despre un optimism funciar, despre un utopism, cu totul ne-mesianic, ne obsesiv. Cântecele lui ne vorbeau, nu neapărat, cu cuvinte mari, despre pionierii cei veniți aici din dorinţa de a construi și a se construi pe ei înșiși, despre viața și experiențele lor, despre iluzii, dar și despre deziluzii. Prietenii pe care i-am reîntâlnit aici, fiecare, după felul lui, îmi vorbea despre realitățile dificile ale țării și ale societății, despre contradicțiile inerente ale unei societăți, ai cărei cetățeni începeau să înțeleagă dificultățile cu care aveau să se confrunte. Erau vremurile în care amintirile unei austerități dificile și-au lăsat amprentele, și dureroase, dar și dezamăgitoare.
Dar ceea ce m-a impresionat în muzica lui și a prietenului său, Israel Gurion, a fost o apăsată sinceritate, lipsă a oricărei încercări de cosmetizare, pentru a ne arăta o față falsă a societății în care ne începusem viața, noi cei care veneam dintr-o lume în care cu toţii folosisem un limbaj dublu al iluziilor măreţe şi al realităţii crude.
Am menţionat israelianitatea muzicii acestui cântăreț, care – simțeam, intuiam, mai mult decât să o înțelegem rațional – aparținea Israelului, întreg, în pofida marii eterogenități ale societății noastre, din orice punct de vedere am fi privit-o. Chiar la ulpan – școala de limbă ebraică, dar cuvântul mai are multe alte sensuri, care te-ar putea încurca – alături, unii de ceilalți, ne străduiam să învățăm limba strămoșilor noștri îndepărtați, noii veniți din – pe atunci încă existenta Uniune Sovietică, din România, din Ungaria, din… India, din cele mai diferite țări ale Americii Latine, și dacă am uitat pe cineva, îmi cer iertare. Dar, în afară de aceste mici dificultăți ale creuzetului nostru etnic, existau – în afara contextului de ulpan multe altele, mult mai mari, mult mai grave. Pe teritoriul acesta mic al Israelului, nu în definiție israeliene, ci într-o definiție acceptabilă internațional, alături de evrei, trăiesc musulmani, creștini, cele mai diferite denominații, și alte feluri de oameni. Însăși societatea israeliană evreiască este parcursă de mai multe linii de falie, pe criterii de religiozitate sau de origine geografică – europeni sau proveniți din lumea musulmană… și mi se pare inutil să prelungesc această listă, neplăcută, dureroasă.
Arik Einstein a cântat despre toți și pentru toți, niciodată nu am avut senzația că ar fi cântat mai mult pentru cei de origine așchenază – adică proveniți din părinți, bunici și străbunici vorbitori de idiș – decât pentru sefarzi – evreii alungați din Spania sfîrșitului secolului XV, vorbitori de ladino – sau decât pentru evreii originari din maghreb ori restul lumii islamice. Pentru mine și pentru aproape toți prietenii mei, el, evreul așchenaz european avea un mesaj unificator, de adevărat creuzet etnic. Nu am simțit în cuvintele și melodiile lui nimic exclusivist, nimic care să-i facă pe ceilalți neincluși în lumea lui culturală. El a oferit astfel o cultură muzicală, unificatoare, dar abordabilă, cu o minimă empatie, pentru oricine dorea sa-i se alăture, chiar dacă din ea lipseau anumite particularisme, menite să introducă – inutil și absurd – noi și noi linii de falie între diferitele grupuri și subgrupuri de evrei israelieni, pe care unii țin să le promoveze, cu o insistență de demnă de o cauză mai bună.
Dar trebuie să subliniez apăsat – Arik Einstein nu a fost un cântăreț de operă, operetă sau canțonete. El a cântat ceva, ce se definește cel mai des ca fiind muzică ușoară, populară. Adică ceva ce nu putea fi nicidecum acuzat de elitism,cuvânt devenit de mai mulți ani apăsat peiorativ pentru o mare parte a culturii israeliene contemporane, care se opune categoric tendințelor necesare de deschidere față de lume, grupuri care, în căutarea lor de rădăcini culturale, existente sau nu, deci inventate ad usum defini, înțeleg să respingă categoric, tot ceea ce pentru ei este încă neexperimentat, deci necunoscut.
Care este deosebirea dintre muzica elitistă și cea populară, dar nu folclorică? Aproape fiecare din noi are o noţiune a primeia, care, poate fi acceptat cu anumite amendamente. Muzica, cultura, populară are nevoie de o definiție mult mai categorică. Pentru cei veniți din Europa Centrală și de Răsărit, cultura populară, este, mai mult sau mai puțin ceea ce noi cunoaștem sub numele de folclor, chiar dacă și in cadrul acestu gen se poate definit intre cultura rurală, cea urbană, și de ce nu și suburbană, de cre, de foarte multe ori se apropie vijelios ceea ce ni se oferă astăzi sub această etichetă înșelătoare, pentru că ea nu este decât cultură comercială ușor vandabilă. Chiar dacă, rareori, și ea poate prezenta anumite valori autentice.
Nu știu cât de vandabilă a fost muzica lui Arik Einstein, deci nu pot exprima puncte de vedere, pe care să le susțin. Dar ceea ce știu sigur și simt deplin, la fel de sigur, este că după aproape treizeci de ani de existență israeliană, inclusiv o perioadă de trei ani petrecută preponderent printre israelieni, la Universitatea Witwatersrand de la Johannesburg, muzica lui Arik Einstein îmi vorbește la fel de mult și îmi satisface cele mai multe nevoi spirituale și de identitate.
*
Am ținut să aștern pe hârtie aceste gânduri nu numai din cauza tristeții provocată de plecarea din această lume a unui muzician izraelian, plăcut și sincer, ci și din cauza renașterii, arogante și vehemente a acestui așa zis conflict din sânul culturii israeliene, dintre comunități și grupuri, pentru care idealul, dar deloc utopicul, nostru creuzet etnic încă nu a funcționat destul de temeinic, pentru că – în loc să căutămniște autentice și reale rădăcinicomune, fiecare are tendința să-și caute alte și alte origini și rădăcini. Lucru foarte rău și condamnabil, pentru că am distruge total și definitiv atâta identitate și solidaritate națională și culturală, câtă există astăzi pe teritoriul Statului Israel! Ori nu asta a fost muzica pe care a cântat-o Arik Einstein şi colegii săi de generație sinceri și – poate – naivi, dar, fără nici o îndoială cinstiți.
