Deşi titlul cărţii despre care  vreau să scriu se referă la evreii din acest oraş, în mod firesc în paginile ei sunt prezente toate etniile care au trăit şi trăiesc la Timişoara, în Banat, etnii cu care, cu mici excepţii,  evreii au trăit în pace şi armonie. Este principala caracteristică a spiritului bănăţean, ceea ce reiese şi din alte lucrări care au ca temă evreii din această zonă. „Destine evreieşti la Timişoara” are ca autor pe Getta Neumann, fiica neuitatului rabin timişorean Ernest Neumann.

Deşi titlul cărţii despre care  vreau să scriu se referă la evreii din acest oraş, în mod firesc în paginile ei sunt prezente toate etniile care au trăit şi trăiesc la Timişoara, în Banat, etnii cu care, cu mici excepţii,  evreii au trăit în pace şi armonie. Este principala caracteristică a spiritului bănăţean, ceea ce reiese şi din alte lucrări care au ca temă evreii din această zonă. „Destine evreieşti la Timişoara” are ca autor pe Getta Neumann, fiica neuitatuli rabin timişorean Ernest Neumann, ale cărui amprentă şi amintire rămân neşterse din memoria nu numai a timişorenilor ci a tuturor celor care l-au cunoscut. Getta Neumann face o muncă excepţională de păstrare a ceea ce a fost comunitatea evreilor timişoreni, folosind metoda istoriei orale. Profitând de întâlnirea în urmă cu doi ani a absolvenţilor liceului israelit, şcoală de prestigiu şi de tradiţie care nu a fost o creaţie conjuncturală, determinată de condiţiile de război când evreilor li s-a interzis să frecventeze şcoli româneşti, autoarea a realizat interviuri cu numeroşi participanţi, de cele mai diferite vârste şi categorii sociale. Ele au fost completate apoi cu alte iinterviuri în oraşele, ţările unde trăiau aceştia. Din punct de vedere sociologic, ciclul de interviuri reprezintă o oglindă a  ceea ce a fost evreimea din Timişoara. Cu una sau două excepţii, toţi „subiecţii” au părăsit oraşul şi s-au răspândit în toate colţurile lumii, firesc majoritatea în Israel. Printre intervievaţi se găseesc evrei tradiţionalişti şi seculari, ortodocşi şi neologi, credincioşi şi atei, comunişti şi capitalişti. Evreitatea lor este firească deşi fiecare îşi explică altfel apartenenţa la ea, depăşind cu mult preceptele halahice care definesc evreul. Cu abordări diferite privind trecutul şi prezentul, toţi au câteva trăsături comune. În primul rând, dragostea am putea spune absolută faţă de Timişoara, faţă de viaţa pe care au dus-o acolo şi la care  cu toţii se gândesc cu nostalgie, deşi recunosc că au trăit în condiţii grele în timpul războiului sau după război, în perioada comunistă, mai ales după ce şi-au făcut cereri de plecare. Sinagoga, comunitatea se aflau în centrul vieţii lor, chiar şi la atei care, recunosc ei, nu credeau în Dumnezeu dar credeau în tradiţia mozaică pe care încercau să o menţină. O a doua trăsătură este dragostea pentru cultură insuflată de acest oraş la care s-a adăugat şi influenţa liceului israelit, a profesorilor săi şi, în mod special de rabinul Neumann. Tradiţia istorică a convieţuirii cu celelalte etnii este de asemenea un numitor comun al intervievaţilor. Da, spun ei, au existat manifestări antisemite mai ales în timpul războiului, elevii liceului israelit erau aşteptaţi şi bătuţi de cei de la Banaţia, liceul german, uneori şi de către români, dar a fost un fenomen trecător. Muţi copii evrei aveau prieteni români, unguri şi nemţi, au fost familii evreieşti ajutate în timpul războiului de români, unguri şi germani şi printre evrei nu a existat niciodată resentimentul faţă de limba şi cultura germană, prezenţa  copiilor lor la şcolile germane fiind destul de frecventă. Interesant este că, până la urmă, toţi cei care au plecat, au făcut cariere de succes în străinătate  dar, hai să nu absolutizăm, poate că cei care nu au reuşit, nu au revenit la Timişoara. Încă un element comun, dragostea şi admiraţia faţă de rabinul Neumann, o personalitate a vieţii evreieşti care a influenţat decisiv viaţa multora dintre cei intervievaţi. Şi nu a fost vorba de un om care se situa în vreun turn de fildeş, ci de cineva care cunoştea toate dificultăţile, de o persoană cu o empatie deosebită faţă de semenii săi şi nu numai ca rabin, ci ca om. Sigur, se poate spune că cea care realiza interviurile era chiar fiica rabinului şi nimeni nu dorea să-l vorbească de rău, dar nu despre asta este vorba, ci de o dragoste, un ataşament real, o recunoaştere a calităţilor umane ale celui care a fost rabinul Neumann.

Cartea Getei Neumann completează armonios literatura dedicată evreilor timişoreni şi bănăţeni – de la Vcitor Neumann, la Smaranda Vultur şi Tiberiu Schatteles. Fiecare a abordat tema din punctul său de vedere, dar împreună ne oferă un tablou al vieţii evreieşti care ne ajută să cunoaştem şi să apreciem trecutul dar şi prezentul nostru în diferitele colţuri ale României..