S-a înrădăcinat ideea că evreii se ocupau mai ales cu comerţul şi cu profesiunile liberale, erau bancheri, industriaşi, medici, farmacişti şi avocaţi. Puţină lume ştie că pe meleagurile noastre trăiau destui evrei care munceau pământul şi creşteau animale.

 Mulţi dintre ei cu venituri mici, dar şi câţiva proprietari înstăriţi. În continuare am să enumăr câţiva evrei agricultori din Maramureş, Ardeal şi Moldova pe care i-am cunoscut personal sau din auzite.

“Evrei muncind la cartofi” – desen de Mihai Eisikovits

Evrei agricultori din Maramureş şi Ardeal. Samuilă Teleki.

Majoritatea evreilor din Maramureş trăiau la ţară, lucrându-şi terenurile mai mici sau mai mari, proprii sau luate în arendă. Cultivau mai mult pentru nevoile proprii, nepregetând să mânuiască sapa, coasa şi alte unelte agricole.

Unul dintre evreii înstăriţi, deţinători de terenuri întinse, era Samuilă Teleki, originar din Jucu, care deţinea pământuri şi păduri în zona Lăpuşului, la Stoiceni. Pe domeniul lui s-au descoperit şi nişte izvoare tămăduitoare pe care le-a şi îmbuteliat, la îndemnul profesorului Iuliu Haţieganu, vestitul medic internist din Cluj. Sticlele cu apa de Stoiceni se găseau de vânzare în toate oraşele mai mari din Ardeal. Ţăranilor de la Stoiceni le dădea voi  să-şi ia apa minerală pe gratis, în semn de bună vecinătate. Tot în Maramureş trăiau şi oieri evrei care preparau la stâna lor lapte şi brânză cuşer.

Şi în Ardeal trăiau evrei agricultori, unii dintre ei având terenuri întinse pe care le lucrau cu tractorul şi batoza. Recolta de cereale o foloseau în primul rând ca furaj pentru creşterea animalelor, mai ales vite de prăsilă de rasă superioară.  Fraţilor Weisz din Orman le mersese vestea de agricultori şi  foarte căutaţi crescători de vite.

Samuilă Teleki, din Jucu era un agricultor şi crescător de animale exemplar.  Iniţial el nu se numise Teleki, ci  Herskovits, dar apoi şi-au schimbat numele în Teleki (povestea vieţii lui am relatat-o anii trecuţi în articolele Memoria evreilor din Gherla http://acum.tv/articol/28136/ şi Destinul unui evreu înstărit din Gherla http://acum.tv/articol/32471/). Familia Teleki deţinea atât oi, cât şi vite cornute mari pentru carne, pe care le creştea pentru export. Şi fiii lui se pricepeau bine la agricultură, sporind avutul familiei. După un timp Teleki s-a mutat la Gherla unde şi-a mai cumpărat ceva terenuri. Cultiva mai ales porumb pe care-l vindea fabricii de spirt, de la care căpăta borhot, un nutreţ foarte valoros pentru îngrăşarea vitelor. De altfel îşi ţinea vitele chiar în grajdurile amenajate la fabrica de spirt. Vitele îngrăşate de Teleki ajungeau şi la 800 – 1000 de kilograme, aşa cum cereau importatorii de la Viena şi Praga. Teleki şi fiii lui făceau faima crescătorilor de animale de pe meleagurile ardelene.

Samuilă Teleki lângă un exemplar record al vitelor sale (fotografia din anii 1930 face parte din colecţia autorului, iar barbatul din stânga fotografiei este tatal autorului)

Dispunând de porumb mult din producţia proprie,  Teleki a înfiinţat la Gherla şi o crescătorie de porci, cu mii de capete. Exemplarele care ajungeau până la 400 de kg erau trimise tot la export. Şi prima brutărie din Gherla a fost înfiinţată tot de Teleki. Pâinea gustoasă coaptă aici, din făina produsă din grâul cultivat de el, era vândută la prăvăliile din oraş. Cel mai harnic şi priceput dintre fiii săi purta numele de Eugen. Menţionez că Teleki era şi un om generos; în preajma sărbătorilor împărţea pachete cu alimente oamenilor nevoiaşi din Gherla.

După cedarea Ardealului de Nord, o mare parte din familia Teleki a pierit în lagărele naziste şi pe câmpiile ninse ale Ucrainei, înrolaţi în detaşamentele de muncă ale armatei maghiare. Din această familie numeroasă, astăzi mai trăiesc doar patru strănepoţi.

“Cu oile la adăpat” – desen de Mihai Eisikovits

Evreii agricultori din Iclod

Şi în comuna Iclodul Mare, din apropierea Clujului, trăiau mulţi evrei, o mare parte ocupându-se cu agricultura. Îmi amintesc de familia Dux care cultiva terenuri însemnate, a înfiinţat o fabrică de spirt şi îngrăşa vite pentru export. Mai ţin minte şi altă familie evreiască de oameni harnici şi pricepuţi, pe nume Leb. Familia Tischler din Iclod avea terenuri agricole şi păduri întinse, al căror lemn îl gospodărea cu multă chibzuinţă. De altfel, de-alde Tischler erau pădurari din moşi-strămoşi.

Agricultorii evrei şi neevrei cultivau  şi renumiţii pepeni de Iclod (despre asta am scris pe larg în articolul: Amintiri despre evreii din Iclodul de pe Someş; http://www.baabel.ro/memoria/749-mihai-eisikovits-iclodul-mare-de-pe-somes) zemoşi şi aromaţi. În această comună trăiau şi evrei meseriaşi, precum fraţii Rosenfeld. Mendel era mecanic la fabrica de spirt, iar fratele său, Carol, conducea tractorul şi batoza şi repara orice maşinărie.

După cedarea Ardealului de Nord evreilor li s-a retras dreptul de funcţionare în mai multe domenii, inclusiv în fabricarea spirtului. În aceste condiţii fabrica de spirt din Iclodul Mare şi-a închis porţile. Carol Rosenfeld a primit chemarea în detaşamentul de muncă al armatei maghiare, dar nu s-a prezentat, ascunzându-se.  Autorităţile militare l-au găsit la Cluj, l-au condamnat la moarte şi l-au executat. A fost îngropat la cimitirul evreiesc din Cluj. Familia Rosenfeld se trăgea dintr-o vestită familie rabinică de la Reghin.

Evreul Blatt a inventat brânza de Năsal

În oraşul Gherla locuiau evrei agricultori cu terenuri în apropierea oraşului. Fraţii Nasch aveau terenuri cultivate cu porumb şi o păşune în vecinătatea băilor Băiţa. Porumbul cultivat îl prelucrau în fabrica lor de spirt de la Şomcuta, iar pe păşune creşteau vite cornute de carne, pentru export.

Pe toţi aceşti evrei agricultori îi întâlneai în oraş doar de sărbători, pentru că în restul timpului îşi munceau pământul, cunoscând bine rostul agriculturii, al prăşitului şi îngrăşatului cu bălegar.  Familia Klein avea pământurile la Nima. Renumitul gospodar şi crescător de vite primise supranumele de Klein de la Nima.

“Evreul producător de caş” – desen de Mihai Eisikovits

Tot la Gherla locuia şi renumitul oier Blatt, care avea pământ şi turme lângă satul Năsal. Faima caşului său a depăşit cu mult hotarele Gherlei, ba şi ale Ardealului. Avea dimensiunea unei cărămizi mai mari, după forma de lemn  în care „se cocea” vreme de câteva săptămâni, într-o grotă al cărei climat înlesnea fermentarea brânzei. Coaja caşului avea un miros specific, iar miezul delicios şi moale se ungea ca untul. Caşul de Năsal rivaliza cu camembert-ul franţuzesc.

Tot la Gherla mai trăia unevreu care creştea bivoliţe şi în fiecare zi aducea lapte de vânzare. Le creştea cu fân cumpărat, că nu avea pământul lui, dar faima bivoliţelor lui Goldstein,  mersese departe.

Soarta evreilor agricultori şi crescători de vite din Ardeal a fost pecetluită în primăvara lui 1944, când au fost deportaţi la Auschwitz împreună cu zecile de mii de coreligionari de alte ocupaţii. Samuilă Teleki a avut un destin cumplit. După schingiuirile suferite în ghetoul de la Gherla avea să moară în tren, înainte de a ajunge în lagărul de exterminare.

Oierii evrei din Moldova

În Moldova trăia o populaţie evreiască numeroasă, majoritatea fiind stabilită în oraşe şi târguşoare, cei mai mulţi fiind meseriaşi şi mici comercianţi, dar erau printre ei şi liber profesionişti şi intelectuali. Evreii agricultori lucrau micile loturi proprii sau pământurile arendate şi creşteau animale, mai ales oi – cele mai rentabile – pentru că în afara produselor lactate li se putea valorifica lâna sau pieile. Oile erau selectate în funcţie de calitate, pieile lor fiind vândute atât crude, cât şi argăsite. Valoarea mieilor era stabilită în funcţie de  blana lor,  cei negri şi brumării fiind foarte căutaţi de meşterii cojocari şi căciulari. Erau renumiţi evreii oieri din localităţile Frumuşica, Lespezi, Flămânzi şi altele.

“Cojocarul evreu” – desen de Mihai Eisikovits

Produsele lactate preparate de familia Calmanovici, mai ales telemeaua pe care o făceau după o reţetă proprie, erau foarte căutate pe piaţa ieşeană. În comuna Lespezi trăia un singur evreu, foarte bun gospodar, care a atras atenţia boierului din partea locului. Acesta  voia să-l tocmească vechil la moşiile lui întinse, spunând că numai aşa putea să stea liniştit în Franţa, vreme mai îndelungată. Evreul a căzut la învoială cu o singură condiţie: ca boierul să permită stabilirea la Lespezi a unui număr suficient de evrei pentru a se putea întruni un minian (zece bărbaţi) pentru rugăciune. Boierul a fost de acord şi astfel s-a înfiinţat comunitatea evreiască din Lespezi, (localitate care astăzi poartă denumirea de Heci).

Această poveste mi-a relatat-o preotul Ioan Hreamătă, cel care păstorise mulţi ani creştinii din acea Lespezi. L-am cunoscut în anii 1960, la Bucureşti, unde se stabilise, după pensionare. Era un om citit şi plăcut la vorbă.

Din cele relatate mai sus reiese că evreii de pe meleagurile noastre s-au ocupat şi cu agricultura, cu multă pricepere.