Din când în când, mai ales în nopţile când somnul nu se-ndură să mă izbăvească, caut – după reţeta tatei, împotriva insomniilor, – prin baza de date a amintirilor frumoase, încercând să alcătuiesc un top al lor. Caleidoscopul celor mai frumoase momente trăite se reranjează în răstimpuri, în funcţie de cele mai recente amintiri, însă o seară magică de iarnă din adolescenţa mea s-a încăpăţânat să rămână mereu printre primele zece, pretinzându-şi dreptul la relatare, acum în anotimpul zăpezilor.

Ar trebui să încep cu steguleţul de oţel, vopsit în albastru şi alb, care se arbora pe câteva magazine din centrul oraşului, pentru a da vestea cea bună:: „Azi gheaţă în parc”. Era un mod foarte ingenios şi eficient – într-o vreme când nu exista nici Internet, nici telefoane mobile  – de a anunţa clujenii că s-a deschis patinoarul de pe lacul din parc. Se pare că iernile din vremea copilăriei şi adolescenţei mele erau mai aspre, pentru că patinoarul natural din Parcul Central funcţiona din decembrie şi până în martie, zilnic în trei serii, întrerupte de pauze pentru refacerea gheţii. Înainte de masă patinau copiii, după amiaza elevii de gimnaziu, iar seara – când totul era luminat feeric, răsuna muzica şi în vestiarul amenajat lângă debarcader se putea bea ceai cu rom – se adunau liceeni, studenţi şi câţiva adulţi nostalgici. Pe luciul gheţii se înfiripau idile. Ce putea fi mai minunat decât să luneci ţinându-te de mână, să simţi obrajii îmbujoraţi de frig, dar şi de fiorul lăuntric?!

În clasa a VIII-a am primit şi eu o pereche de ghete albe cu patine montate pe ele – înainte avusesem doar patine cu cheie pe care le fixam pe ghetele obişnuite şi abia reuşeam să-mi menţin echilibrul – pantaloni „supraelastici” şi un pulover cu model „suedez” (de amândouă făcuse rost mama, după ce primise un „pont” că se aduce marfă, stătuse la un rând lung şi se înghesuise la tejgheaua magazinului Universal). Astfel echipată făceam faţă onorabil la „balul” de pe patinoar, fără însă a mă compara cu cele câteva vedete, încântătoare,  îmbrăcate elegant, care patinau cu graţia celor care îşi însuşiseră şi câteva elemente de patinaj artistic ( la cursurile ţinute de o fostă glorie a patinajului interbelic).

Patinoarul de pe lacul din Parcul Central Cluj, la început de veac XX

Eram o patinatoare începătoare, dar asta mă  ajuta să mă ţin strâns de mâna celui care doar cu două luni în urmă îmi dăduse prima întâlnire (în faţa la Teatrul Maghiar)… Serile de patinaj erau cu atât mai bine venite, cu cât părinţii mei – severi şi circumspecţi – nu prea agreau prietenia cu un băiat care nu era nici olimpic şi nici premiant (ca mine) şi – auziseră ei – nu se omora cu învăţătura, ba mai şi chiulea uneori de la şcoală şi purta …blugi! Totuşi, „copilul” trebuia să facă  mişcare şi doar nu era să meargă la gheaţă la orele prânzului, cu „picii”…

Neîncrederea alor mei mi se transmisese şi mie şi, în ciuda încântării prilejuite de fiecare întâlnire, căutam cu osârdie să descopăr elementele care confirmau cele bănuite de ai mei. Cu atât mai profundă şi dulce era surpriza că demersurile mele se dovediseră zadarnice. Una peste alta, mă aflam în plină imponderabilitate a Primei Iubiri!

În seara aceea aveam întâlnire în Parcul Mare, la gheaţă. Lunecarea noastră în tandem a fost curmată rapid de ninsoarea abundentă, cu fulgi pufoşi şi grei care se aşterneau mult mai repede decât pridideau cei câţiva angajaţi (sau voluntari) s-o înlăture cu ustensilele de lemn. Curând nu mai puteam patina nici în urma acestor deschizători de pârtie pe gheaţă şi am părăsit patinoarul, dar nu ne înduram să ne desprindem mâinile şi să ne despărţim…Fulgii potopiseră parcul, crengile copacilor gemeau sub greutatea zăpezii proaspete şi băncile se acoperiseră cu un strat gros de ninsoare. Iar noi, dorind să ne prelungim adăstarea pe acest tărâm de basm, ne-am suit pe o bancă, am curăţat spătarul cu mănuşile şi ne-am aşezat pe muchia lui, unul lângă altul.

Patinoarul se închisese, muzica amuţise, toată lumea plecase, doar noi şedeam ţinându-ne de mână, răsfăţaţi de fulgii pufoşi şi de…soartă.  „Ar trebui să plecăm…” am spus rupând, într-un târziu, cercul de vrajă. „Hai să fugim în lume!” auzii răspunsul. „Unde?” „Nu are importanţă, numai să fim împreună…Ne ducem la gară, luăm primul tren şi plecăm la Sinaia. Ne luăm o cameră la hotel…” După care, intuind mirarea pecetluită în tăcerea mea, a continuat: „Nu-ţi fie teamă, eu voi dormi în baie”…

Râsul izbucnit simultan ne-a dat elanul de a coborî de pe spătar, de a ne scutura de povara zăpezii aşternute pe umerii noştri, ca nişte epoleţi timpurii ai răspunderii, de a ne desprinde mâinile şi  de a o lua la goană spre staţia de autobuz…

Idila noastră avea să se destrame peste câteva anotimpuri şi, ceva mai târziu, să se cristalizeze în versurile poetesei ce eram (sau mă credeam) atunci…Peste ani şi ani… zeci de ani, imaginile acelei seri, ninse şi pure, îmi stăruie în topul amintirilor, dimpreună cu cele două strofe răsărite din condeiul meu de adolescentă.

Prima iubire, ca prima zăpadă,

stârneşte pe gene lumină adâncă.

Atât de firavă şi neaşteptată,

în paşi şi pe degete stăruie încă.

Rămâne-n ferestrele tale o clipă,

ca prima zăpadă, prima iubire.

Aidoma lunii-şi strecoară comoara.

N-o strânge în palmă, păstreazo-n privire!

Andrea Ghiţă