Despre strădanii

În ultimele zile mi-a tot revenit în minte pățania simpatică a unei foste colege de serviciu, pățanie de acum vreo zece ani. Noi două ne înțelegeam bine, dar nu eram chiar prietene apropiate, totuși o consideram una dintre cele mai bune și dragi colege. Era o femeie destul de înaltă, peste medie, destul de zdravănă, fără a fi cu adevărat grasă, dar depășea în sus standardele general acceptate. În fiecare zi de luni, Mariana începea o nouă cură de slăbire. Firea ei deschisă o făcea să fie o persoană foarte plăcută, cu care puteai vorbi oricând pe diverse subiecte și de la care aveai ce învăța. Unul dintre subiectele ei recurente era multitudinea de diete la care apela. La un moment dat a apărut moda vizitelor la nutriționist pentru a primi ajutor de specialitate care să-ți faciliteze îndeplinirea visului de a pierde în greutate. Ca orice lucru la început, o consultație la nutriționist era foarte scumpă și dura câteva ore. Bașca, specialistul îți cerea să te prezinți cu un set de analize recente, ceea ce era o cheltuială suplimentară. Read more…

Miniatură cu un motan iubit

În urmă cu aproape douăzeci de ani, la vârsta maturității deja, am avut prima mea pisică. Ca să fiu riguroasă nici nu era chiar pisica mea, ci a fiului meu, atunci încă licean. Motănelul de rasă comună, europeană, cu blănița neagră pe spate și albă pe burtică și cu ”șosete” albe, a ajuns în casa noastră cu un nume care nu i se potrivea deloc: Pacoste. Fiindcă acest nume ni se părea exagerat și pentru că l-am iubit din prima clipă, nu i-am spus Pacoste, ci am scurtat în Pacos, apoi Pache, în câteva zile a devenit Păchiță și așa a rămas de-a lungul celor zece ani în care l-am avut în familie ca prieten, oferindu-i chiar rang de rubedenie. Desigur că îi i-am mai diminuat numele în fel și chip: Păchiduță, Păchișor, Paxi și câte și mai câte, fiindcă atunci când îndrăgesc pe cineva, eu îi dau pe loc nume de alint. Ei, acum aveam din plin pe cine să alint! Păchiță s-a dovedit a nu fi deloc o pacoste. El m-a învățat că iubirea nu se poticnește în detalii cum ar fi specia, iar adăpostul, hrana și siguranța nu sunt suficiente, e nevoie vitală de dragoste și de manifestarea ei, chiar și când vorbim despre o pisică, chiar dacă se știe că pisica este întruchiparea independenței și a nonșalanței. Mai presus de orice, Păchiță mi-a arătat cum se poate comunica și cum se pot înțelege nevoi și dorințe fără a rosti vreun cuvânt. Read more…

O după-amiază cu ceva dulce

Nu știu de ce amintirile pe care le păstrez din orășelul copilăriei și adolescenței mele sunt legate mereu de vară. Așezat cuminte în câmpia transilvană, fizic aproape de mine, dar emoțional foarte departe, orășelul îmi trezește doruri cărora nu prea pot să le fac față. Foarte rar, când ajung în acele locuri, nostalgia mă sugrumă, pur și simplu. Dorul de oamenii iubiți pe care i-am pierdut este o senzație intensă, fizică. Pe vremea când încă nu primise statutul de oraș, în anii ‘60, Marghita era o comună cu aer patriarhal, cu clădiri vechi înșirate de-a lungul străzii principale, strada Republicii, care șerpuia alene prin centrul ei. Aveam 15 ani când casa noastră a fost demolată, pe locul ei construindu-se un bloc, așa cum se întâmplase deja peste drum de noi și în zonele apropiate, dar țin minte, de parcă aș vedea o fotografie, cum arăta strada Republicii când încă nu umblam la școală, dar eram destul de mărișoară ca să-mi amintesc locuri, întâmplări și oameni.Read more…

Călătorind așa cum am visat mereu (6). Curiozități și măgăruși

De Franța sunt atașată în cel mai drag mod încă din tinerețe, atunci când se constituia într-un vis care părea irealizabil, Cortina de Fier fiind lăsată bine peste partea aceasta a lumii. Franța are câte ceva pentru fiecare vizitator al său: peisaje încântătoare și foarte diverse, istorie extraordinar de bogată, cultura care de sute de ani își pune amprenta pe întreaga Europă (aici s-au câștigat cele mai multe premii Nobel pentru literatură), are artă, tehnologie avangardistă, gastronomie (în medie aici se lansează zilnic două cărți de rețete), vinuri, modă (este considerată capitala mondială a parfumurilor), cinema, până și maniere și multe altele, pe alese, asta doar la o trecere în revistă foarte sumară. În plus, această țară mi-a oferit și privilegiul unei prietenii care rezistă de decenii. Curiozitățile Franței sunt multe, lucruri care o fac interesantă la fiecare pas, fiind cea mai vizitată țară din lume, iar Parisul este cel mai fotografiat oraș. Franța este țara cu cele mai multe fusuri orare din lume, 12, unul pentru Franța metropolitană (France métropolitaine) aflată în Europa și 11 pentru Franța de peste mări (France d’outre-mer) teritoriile franceze aflate pe celelalte continente, unde trăiesc cam 2,5 milioane de francezi pe 20% din suprafața totală a țării.Read more…

Miniatură cu întrebare

În zilele noastre sufocate de normele corectitudinii politice, poate că nu e înțelept să menționez obiceiul meu de a trage cu urechea sau de a privi pe furiș oamenii din jur, trecătorii, cei care așteaptă uneori lângă mine la câte un rând, sau copiii care se plimbă prin parcuri cu bunicii lor. Totuși, o fac cu multă plăcere, desigur cu toată discreția, și uneori prind din zbor câte o idee, o afirmație îmi poate trezi amintiri pe care apoi mă apuc să brodez… Oricum, este singurul mod în care știu să brodez, nu cu fire colorate, ci folosind cuvinte. De curând am învățat (încă) ceva foarte folositor din paginile revistei Baabel. Într-un comentariu la un articol, cineva a afirmat că ”subiectele sunt peste tot, trebuie doar să mergi să le culegi”. Multă dreptate avea domnul respectiv. Îmbrățișez total cuvintele dumnealui și chiar le pun în aplicare. De data acesta am trecut prin eleganta piață centrală a orașului, unde înfloresc magnoliile de curând plantate. Pe una din băncile din piață ședeau și vorbeau doi băieți de vreo 14, cel mult 15 ani.Read more…

Călătorind așa cum am visat mereu 5. Micul principat alpin Liechtenstein, cu capitala Vaduz

Venim din Elveția, unde am poposit puțin și nu am avut acces nici la telefon şi nici la internet, navigând pe baza indicatoarelor rutiere spre micul principat Liechtenstein pe care, dacă te iei cu vorba, poți ușor să-l ratezi din goana mașinii, de mic ce este. Va fi o nouă țară pe lista mea de țări vizitate și încă una dintre cele foarte mici în care am fost, alături de San Marino și Monaco. Liechtenstein este o ”țară sandviș” întinsă pe o fâșie de 160 km pătrați între Elveția și Austria, toate fără ieșire la mare, și fiind pe locul patru în Europa ca micime, după Vatican, Monaco și San Marino. Relieful alpin, ridicol de frumos, este aidoma celui al Elveției de unde ne îndreptăm spre Vaduz, localitate atestată documentar pentru prima dată în anul 1150. Capitala cu 5300 de locuitori este de fapt un soi de ”comună regală”, obscen de bogată, situată pe valea Rinului. Ea găzduiește reședința familiei regale, precum și sediile guvernului și parlamentului. Abia așteptăm să ajungem, pe o ploaie subțirică dar cam sâcâitoare, și ne cuprinde entuziasmul când vedem primul indicator pe care scrie Vaduz și, cocoțat pe o culme de munte, castelul principelui Hans-Adam al II-lea de Liechtenstein și al principesei Maria.Read more…

Pictactrița orădeană

Am asistat cu bucurie și emoție la vernisajul unei expoziții ieșite din obișnuitul unor astfel de demersuri. Mă refer la evenimentul găzduit în după-amiaza zilei de 2 aprilie de Sinagoga Neologă Sion din Oradea, spațiu devenit păstrător vremelnic al lucrărilor Adelei Lazăr, artist plastic și actriță a teatrului orădean. Scriu despre această expoziție din postura de vizitator încântat și intrigat, deoarece este vorba de lucrări neobișnuite, izvorâte din ideile originale ale artistei, din creativitatea ei remarcabilă și dintr-o nevoie lăudabilă de a nu irosi obiecte pe care le-a adunat de-a lungul vremii și pe care le refolosește integrându-le în arta ei. Expoziția se numește „RecyclArt – from Trash to Art” și reunește lucrări realizate prin îmbinarea mai multor tehnici – decupare, lipire, colaj, lăcuire, pictură – toate îmbrățișate de culorile vibrante folosite de Adela Lazăr în aceste instalații pe care ea însăși le numește ”unice și irepetabile”.Read more…

Miniatură cu fetiță exploratoare

Am mai spus într-un articol precedent că-mi place mult să colecționez momente de viață care mi se oferă sub forma unor clipe de grație. Într-o după amiază din zilele trecute am fost din nou martora fericită a unei astfel de clipe, surprinzând pe stradă o conversație drăgălașă dintre o bunică și nepoțica ei. Mi-a plăcut atât de mult încât m-am hotărât pe loc s-o împărtășesc. Cele două se întorceau de la grădiniță, bucurându-se de o destul de lungă plimbare pe străzi lăturalnice, ferite de circulația prea intensă a orașului. În cartierul nostru, în care și eu mă plimb mereu, sunt străzi întregi de case cu grădini îngrijite, pline de flori și pomi, majoritatea ornamentali, care asigură trecătorilor ambianța plăcută a părții vechi a orașului. E liniștitor să treci pe aici, primăvara fac aproape zilnic rondul zonei ca să văd ce tufe au mai înmugurit și dacă lalelele, narcisele, câte o magnolie, sau gutuiul japonez au dat deja în floare, sau mai trebuie să le așteptăm câteva zile ca să ne încântăm de darurile lor. Bunica și fetița din povestea mea discutau despre fel de fel de lucruri, iar eu aveam privilegiul să trag cu urechea venind în spatele lor. Micuța avea probabil cam patru ani sau și mai puțin și punea multe întrebări la care nu accepta răspunsul ”nu știu”. Bunica trebuia să știe, cum adică?!Read more…

Călătorind, așa cum am visat mereu (4). Vincent la Arles

Încă din copilărie îl admir imens pe Vincent van Gogh. La 12 ani am primit de Crăciun un album de artă. Fiind bolnavă de amigdalită și stând în pat lângă bradul împodobit, îl cercetam zilnic din scoarță în scoarță. Cartea era de o calitate grafică mizerabilă, reproducerile erau foarte slabe, dar totuși destul de bune să mă facă să iubesc pictura și arta în general, pentru totdeauna. Au trebuit să treacă zeci de ani și multe, multe visuri ca să ajung în Provența, unde Vincent van Gogh a petrecut ultimii ai vieții sale zbuciumate. În cele câteva zile petrecute în aceste locuri am fost în culmea fericirii să mă pot impregna și eu de lumina provensală specială. Să spun că sunt locuri frumoase? Să spun că ele au adunat aici mulți pictori și oameni de artă? Să spun că locurile au ceva special, inefabil, ca o vrajă? Da, pot să spun toate acestea și mai pot să spun că faptul de a fi aici, pe urmele marilor maeștri, printre care și Vincent, m-a copleșit emoțional. Îi iubesc pe impresioniști și știam că trecând prin Aix-en-Provence și prin Arles vom da peste urmele lor, așteptam emoția întâlnirii cu ei, mi-o doream și totuși m-a copleșit.Read more…

Călătorind așa cum am visat mereu (3). Carcassonne – cetatea uluitoare

După ce am trecut prin Haute Provence și Provence, după marile emoții din Aix-en-Provence, ajungem la Laure-Minervois, un sătuc provensal cu o mie de locuitori, în apropiere de Carcassonne. Cina, la Arles, am ratat-o. Totuși, într-o mică ”alimentara” de cartier, pe lângă care am trecut întâmplător, reușim să ne luăm o baghetă crocantă și bună, brânză brie – preferata mea, suc de portocale și ciocolată (altă preferință…), așa că vom avea o cină foarte bună în cameră. Ajungem seara și, deși nu e târziu, e deja întuneric. Drumul și așezările prin care trecem sunt pustii, dându-ne senzația că ar fi miez de noapte, dar nu e mai mult de ora 9. Mie totul mi se pare înfricoșător, nu trece nici un alt vehicul și avem impresia că numai noi am rămas pe Pământ și întunericul e spart doar de lumina farurilor noastre. Abia a doua zi dimineața, în drum spre Carcassonne, vom vedea că sunt de fapt locuri fermecătoare – șoseaua, leneșă și aproape goală, se târăște printre podgorii întinse, cu tufe de trandafiri la capetele rândurilor. Ne era dor de așa ceva după năvala de autovehicule de pe autostrăzi. Găsim ușor Casa Vasaluta, cum e numele pensiunii noastre.Read more…

Călătorind așa cum am visat mereu (2). Aix-en-Provence

Sunt încântată de orice călătorie, spontană sau planificată cu grijă, mai ales pentru cât de multe aflu în timpul ei și pentru amintirile pe care le adun. Sunt din zodia Gemeni și aceștia sunt oameni curioși. Îmi place să fac o analogie între călătorii și școală, o școală foarte plăcută, unică în felul ei, la care poți să iei parte sau nu, cum te îndeamnă inima. Dar dacă alegi să iei parte la lecțiile călătoriei, vei afla multe lucruri fascinante despre geografia locului – prima și cea mai la îndemână lecție – despre istoria lui, apoi despre oameni, felul lor de a fi, de a se comporta, de a vorbi, de a se îmbrăca, de a petrece… Poți afla despre arta locului, populară sau cultă, despre construcții, despre obiceiuri curioase, legi ciudate, întâmplări de tot felul, viață economică, societate și atâtea altele. La fel ca în clasă, dacă vrei să participi la oră și ești atent, te alegi cu cunoștințe noi, iar dacă nu ești, pierzi lecția. Amintirile colorate, parfumate, hazlii, poate și cele neplăcute, m-au învățat multe, în primul rând despre mine și apoi despre lume. Pentru programul primei zile prin Provența am ales un traseu mai deosebit, departe de autostrăzi, urcând prin departamentul Alpes de Haute Provence, prin munți, urmând să coborâm în câteva ore printre lanurile de lavandă spre primul nostru popas: Aix-en-Provence.Read more…

Călătorind așa cum am visat mereu (1). Parma

Parma, orașul întins leneș pe malurile râului Pad ne întâmpină cu o ploaie persistentă făcându-ne să credem că am început să umblăm sub un nor anume. Cu o seară înainte găsiserăm destul de greu cazarea. Era o vilă transformată în hotel, situată într-un parc aflat la vreo 15 de km de oraș. Ne-am lovit de aceeași problemă sâcâitoare a lipsei personalului de la recepție care să primească oaspeții hotelului. Am vorbit la telefon cu cineva de la hotel care ne-a spus că o persoană ne va aștepta până la ora 18, dar noi desigur că am depășit această oră. Întârzierea nu a fost numai din vina noastră. Veneam de la Veneția unde, din cauza unei greve, funcționa doar o singură linie de vaporetto între parcarea auto din afara orașului și Piața San Marco. De vină a fost aqua alta care ne-a făcut să ocolim piața pe pasarelele de lemn instalate ca să nu-și ude oamenii picioarele. Așa am întârziat la îmbarcare, nu am mai prins locuri pe vaporetto și a trebuit să așteptăm aproape o oră următoarea ambarcațiune. La ieșirea din Veneția am sunat din nou la Villa Meli Lupi, unde aveam rezervarea făcută cu multe săptămâni înainte. Am dat peste un băiat care ne-a spus să venim liniștiți, el ne va aștepta chiar dacă întârziem, fiindcă are oricum încă multe de făcut și mai stă la proprietate.Read more…

Întrebări la sfârșit de an

Anul trecut, în ultimul articol din decembrie vă propuneam chestionarul lui Proust spre atenție și eventuală completare (https://baabel.ro/2021/12/chestionarul-lui-proust/). Îmi face plăcere ca la sfârșit de an să reflectez măcar puțin la ceea ce am trăit, la cum m-au schimbat întâmplările anului care a trecut, ce mi-a oferit și ce mi-a luat și pentru ce trebuie să-i mulțumesc. Mă gândesc la felul în care am hotărât lucruri, la ce am izbândit, la ce trebuia să fac și n-am făcut, la câtă iubire sau timp am irosit, la ce am greșit și peste ce am răzbit. Mie aceste reflecții mi-au intrat deja în obicei și recunosc că îmi fac bine, îmi sunt folositoare spre a-mi împuțina poticnelile viitoare. Unele din întrebările pe care vreau să vi le împărtășesc le-am discutat pe parcursul acestui an și au un caracter inedit în doze care le poate face interesante, așa încât iată-le în cele de mai jos! Poate veți avea dispoziția să le acordați atenție.Read more…

Note de lectură: Destinul unui evreu comunist într-o democrație populară

Cartea despre care doresc să vă împărtășesc câteva gânduri a apărut în luna noiembrie a acestui an la editura orădeană Ratio et Revelatio. Nădăjduiesc ca, prin aceste succinte note de lectură, să vă stârnesc interesul pentru a o citi. Este o carte-document care aduce mărturie despre momente ale istoriei recente, zbuciumate și apăsătoare, istorie care a spulberat destine, le-a învălmășit și continuă să le influențeze. Cartea este alcătuită sub forma unui dialog care transcende decenii și reunește autorul, Adalbert Rosinger, cu fiica lui, Veronica Rozenberg Rosinger. Este un dialog excepțional care se transformă într-o structură de rezistență a unei construcții de adevăr și istorie trăită, suferită. Adalbert Rosinger a fost orădean, el s-a născut în 1909 în acest oraș caracterizat prin multiculturalitate și, iată, parcă printr-un joc al destinului, după 113 ani, memoriile lui regăsite în carte sunt publicate tot în orașul lui natal. Subtitlul cărții, O lume care se prăbușește, se referă la prăbușirea lumii ideilor marxist-leniniste dar, citind cartea, ne dăm seama că însăși lumea lui Adalbert Rosinger s-a prăbușit chiar de mai multe ori pe parcursul vieții lui.Read more…

Miniatură cu jucărie uitată

Când mă întorc din oraș spre casă trebuie să trec printr-o porțiune de parc unde mă întâlnesc adesea cu bunici care-și plimbă și își distrează nepoțeii. Pe jos sau pe triciclete viu colorate, micuții aduc în parc voia bună, glasurile cristaline, micul lor univers în expansiune, cu care umplu locul și-l înveselesc. Deunăzi, pe acest drum am asistat fără intenție la o conversație delicioasă între o bunică și nepoțelul ei. Erau orele după-amiezii. Bunica îl scosese pe copil de la sistemul after school și îl conducea spre casă. Băiețelul avea vreo șase sau șapte ani și era grozav de necăjit, fiindcă își uitase în bancă mașinuța roșie de jucărie. Urmau câteva zile libere și el era neliniștit că mașinuța lui va fi de negăsit când se va întoarce la școală. Bunica încerca să-l consoleze cum putea mai bine, dar cum băiatul se lamenta în continuare, bunica și-a cam pierdut răbdarea și a întors-o spunând că, din capul locului, el nu ar fi trebuit să-și ducă jucăria la școală. Read more…

Cum era să devin membră a PCR

Exista ”pe vremea lui Ceaușescu”, căci așa s-a încetățenit să numim acum ”epoca de aur” mult trâmbițată când el trăia, (sub)cultura bancurilor. Sunt convinsă că înțelegeți la ce mă refer. Era modalitatea noastră de a rezista unui timp și unei situații chinuitoare, schiloditoare. Era capacitatea noastră de a ne folosi de umor pentru a critica orânduirea și a ne spune oful, răcorindu-ne măcar puțin, prin râs. Asta a fost o practică în România timp de zeci de ani. Un banc spunea atunci că Bulă ar fi fost întrebat la organizația de bază de ce nu a participat la ultima ședință de partid. La care Bulă a răspuns în stilul lui ”Dacă știam că e ultima, veneam!” N-o să mă credeți, dar eu am fost chiar la ultima ședință de partid. Când a avut loc Revoluția din 1989, aveam 28 de ani și lucram deja de câtva timp într-o întreprindere din Oradea care construia de zor socialismul. Se lucra pentru export fiindcă ”mult iubitul conducător” avea ambiția să plătească toate datoriile țării. Încă de pe la 15 sau 16 ani, când eram liceană, mi-am dat seama că trăiam într-o minciună de proporții gigantice. Discuțiile cu colegii mei, plus realitățile concrete m-au lămurit. Nu era chiar așa greu. În familie nu se discuta despre politică sau situație din țară și din lume. Mult mai târziu am înțeles că asta se întâmpla din nevoia de a fi protejată și de a ne simți cu toții într-o siguranță iluzorie. Ca studentă am trăit aceleași situații și sentimente de dedublare, când credeam un lucru dar afirmam un altul, cel care asigura acceptarea siguranței fiecărei zile. Vinovăția de a fi tăcut, de a nu fi făcut nimic, m-a urmărit mulți ani după Revoluție, mai ales după ce au fost dezvăluite ororile bine ascunse, făptuite în numele ideilor comunismului și a punerii lor în practică.Read more…

Nisa și lovitura de tun

Orice călătorie are și o componentă de învățare. Atunci când descoperi lucruri pe care nu le știai despre locul pe care-l explorezi, e ca și cum ai avea acces la o lecție care nu se desfășoară într-o sală de clasă, printre elevi sau studenți, ci îți este livrată doar ție, iar tu trebuie s-o observi, s-o reții dacă dorești și să te îmbogățești. Poți să înveți în câteva minute despre lucruri pe care trebuia să le cauți poate în zeci de cărți și, unde mai pui că lecția îți este ”predată” în modul cel mai direct, chiar pe… teren! Riviera Franței are ca ”perlă a coroanei” orașul Nisa, situat în Golful Îngerilor, pe malul mării azurii, de o culoare uluitoare în lumina blândă a mijlocului de septembrie, o culoare de o frumusețe care aproape m-a făcut să gândesc, ardeleancă ce sunt, că ”așa ceva nu există”…Read more…

Prietenie – Din nou împreună

Am văzut chiar azi o frază a lui Jack Kerouak, foarte subtilă dar penetrantă, care mă însoțește: ”bietele inimi omenești bat oriunde s-ar afla…” M-am gândit, dacă așa este, atunci hai să le ducem departe, în locuri care să le facă să bată mai repede. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Fiul meu a avut ideea și mi-a propus, în felul lui generos, să mă ducă la prietena mea pe care n-o mai văzusem de 11 ani, de la ultima ei vizită în România, atunci când ne sărbătoriserăm împreună 100 de ani de viață. Hotărârea a fost repede luată, cu entuziasm și încredere, care ne-au fost răsplătite de Univers prin reușita ei deplină. Așa că am început să ne pregătim amândoi planul timp de mai multe luni, întâi s-a conturat intenția, apoi aceasta a început să se concretizeze în acțiuni serioase, cum a fost cumpărarea unei mașini de către Mircea. De fapt, i s-a dat ocazia, aproape necrezută, de a-și vinde mașina veche și apoi, curând, a găsit mașina americană, încăpătoare și puternică, perfect potrivită în planul nostru – frumosul Crysler argintiu, cu eleganța lui neostentativă, în stil retro, puternic și confortabil, având cutia de viteze automată, care s-a comportat minunat pe cei peste 5.300 de km parcurși în total.Read more…

Demografie

Abia de câteva zile porțile școlilor s-au redeschis după vacanța mare, e un nou început de an școlar și copiii și-au pregătit ghiozdanele, le-au umplut cu rechizite, caiete și visuri, părinții și-au împachetat emoțiile și speranțele, au pregătit florile, iar bunicii și-au revigorat ajutorul, mândria și nesfârșita iubire. Timp de doisprezece ani, toată perioada școlii pe care am petrecut-o în orășelul meu transilvan, data de 15 septembrie însemna prima zi de școală, o dată ne-negociabilă, la fel ca 15 iunie, ultima zi de școală și închiderea anului, înainte de vacanța de vară. La fiecare început de an școlar, din clasa I-a până într-a XII-a, mama mea a venit la deschiderea festivă a anului școlar și mi-a adus un buchet de flori, marcând astfel importanța zilei și a activității școlare. Florile erau modeste, buchetele din flori de grădină nu aveau nimic din fastul căutat al celor de acum, dar reușeau să facă exact ceea ce trebuia – să înveselească curtea plină a școlii, unde festivitățile durau puțin, directorul ne spunea câteva cuvinte de bun venit și apoi toți colegii ne regăseam în clase. Desigur că prezența constantă a mamei, susținerea ei și încurajarea performanței și a seriozității în educație, au marcat întru veșnicie legătura noastră. Mama era educatoare și, trebuie să spun, n-am întâlnit niciodată vreun om mai pasionat de meseria lui. Legătura mea cu școala pornea din familie, mai mulți de-ai mei fiind de-a lungul timpului dascăli. O jumătate de veac mai târziu, prin natura serviciului meu, eram din nou conectată cu școala și cu deschiderea anului școlar.Read more…

Albastru de Tunisia

În toamna anului 2014 am vizitat pentru prima oară o țară musulmană, Tunisia, una din cele mai relaxate din punct de vedere al fundamentalismului religios. A fost un sejur obișnuit de șapte nopți, cu un zbor din Budapesta la Monastir, la doar trei ani după Primăvara Arabă. Nu insist asupra șocului cultural pe care l-am avut, sau poate ar fi mai corect să spun șoc social. Voiam doar o vacanță la mare, cea mai caldă mare pe care mi-a fost dat s-o încerc vreodată, unde după-amiaza apa era ca o supă răcită și unde foarte puțini dintre turiștii hotelului făceau baie. Nu știu de ce majoritatea lor copleșitoare prefera piscinele hotelului, de parcă piscine nu sunt peste tot. Sunt o împătimită a mării, cu specific pe Marea Mediterană dar, oricât de mult îmi place plaja, soarele și apa, după un timp trebuie neapărat să părăsesc pentru câteva ore aceste splendori și să explorez împrejurimile. De-a lungul coastei se înșirau satele tunisiene, toate având case mici, cu ziduri albe, ferestre și uși cu lemnărie albastră. Toate, fără excepție, aveau aceste culori și un farmec extraordinar. Poate contribuia și lumina specială și vecinătatea mării, nu știu, dar mie totul mi se părea ca o pictură vrăjită în care apărea câte o pată de culoare foarte vie – tufa de bougainvillea, cu rozul ei puternic, cățărată pe zidurile albe.Read more…