A fost deportată la Auschwitz la vârsta de 14 ani. A supravieţuit. A murit mai târziu, doborâtă de boală. În fotografia făcută la Salonta, la 22 august 1940 o Vera Löwy avea 11 ani. Fotografia este sub formă de carte poştală. Pe spatele ei scrie „Iubitului meu bunic şi mătuşii mele [mama mea] cu drag de la a lor Vera.” Generaţiile de după marile războaie sunt dornice de viaţă. Chiar atunci. Imediat după…Chiar atunci, nu e timp de lamentări, nici de depresie. Sunt multe de recuperat. O tinereţe. O viaţă. O pâine. Nu, nu metaforic. Pâine, cât mai mare. Una, încă una şi încă…, să te asiguri că nu vei rămâne fără pâine.Read more…
Kleiner Mann, was nun? sau „Încotro, omule?” a fost prima carte a autorului Hans Fallada pe care am citit-o în anii de liceu și pe loc m-am îndrăgostit de el. Acțiunea se petrece în 1929, în vremea când criza economică era în toi. Ea a avut efect și în Germana. Bineînțeles că evreii au fost învinuiți de această criză. Cum nu? Suntem încă înainte ca Hitler să fie numit cancelar, nazismul își caută drumul, cartea are succes și nu e cenzurată. Este povestea unei perechi de tineri din clasa mijlocie, care prin dragostea care îi leagă răzbat într-o lume nesigură, o lume de azi pe mâine, în ciuda șomajului, a promiscuității și a mizeriei. Ce poate fi mai romantic? Dar nu știam despre Fallada ce știu acum. Au trecut anii, am ajuns în Israel și am uitat de ea. Într-o bună zi am dat de cartea „Singur în Berlin”, în traducere ebraică. Fallada a scris-o la sfârșitul anului 1946, în ospiciu. Cinci săptămâni mai târziu, în februarie 1947, a murit. Acum vreo 10 ani am văzut în programul Teatrului Cameri din Tel Aviv că se joacă piesa Încotro, omule?, regizată de unul dintre cel mai talentați tineri actori și regizori din Israel, Itay Tiran. Hans Fallada în Israel? Oare o fi știind el acolo sus, de unde ne privește, că noi i-am dat din nou viață? Read more…
Târgu Mureș. Anul universitar 1964-1965. Închiriasem o cameră împreună cu prietena mea și ea studentă la medicină. Trăiam modest, ne plăcea literatura, poeziile, muzica, mâncam după posibilităţile studenţeşti, dar mai primeam și de acasă pachete pe care le devoram pe nerăsuflate. Într-o zi urma să vină unchiul meu din Cluj – András Szilágyi, pe vremea aceea ziarist la revista Utunk . Ne dăm întâlnire într-o cafenea. Ce bune erau cafelele din Tg. Mureș ! Cu puțin rom sau coniac, o specialitate târgu-mureşeană. András apare la ora stabilită. Ne salută cu in zâmbet absent… mereu același zâmbet, de parcă nu era pe lumea asta, ci undeva departe în povestirile lui pe jumătate reale, pe jumătate născocite. De data asta era în vizită la Tg. Mureș la soția lui internată în spital. Ne așezăm în jurul mesei. „Fetelor, v-am adus ceva” spune unchiul meu, scotocind într-o geantă mare, fără fund. Noi îl urmăream curioase şi ce să vezi, scoate din geantă o ….portocală! Unchiul meu trăia în idealuri și simboluri. Și amprenta asta a lăsat-o în tot ce a făcut și a scris. Read more…
Întoarcerea Huliganului, de Norman Manea, este un document inedit al perioadei din România, din cele două regimuri de teroare. Este tragedia incertitudinii existenţiale, tragedia lipsei de identitate. Este și tragedia evreilor din cei 2000 de ani de diaspora. Titlul nu este ales întâmplător. În 1934 apare cartea lui Mihail Sebastian Cum am devenit huligan. Ea este un răspuns la insultele aduse la adresa lui de către intelectualii acelei vremi, care se alăturaseră deja la grupurile legionare și mai ales un răspuns la prefaţa pe care intelectualul legionar Nae Ionescu a scris-o la cartea lui Sebastian De două mii de ani..Read more…
Cred că Efraim Kishon, fostul ziarist din Budapesta și scriitorul, umoristul și regizorul de filme israelian, apoi elvețian a observat și a redat cel mai bine paradoxurile acestui petic de pământ înghesuit între zecile de state arabe și care a primit numele Israel, după strămoșul nostru Jakob-Israel. Este adevărat că de secole evreii sunt talentați la autoironie. Probabil că este un instinct de autoapărare născut din realitatea crudă a diasporei. Dar tot atât de adevărat este că până astăzi israelienii de baștină nu se văd în oglindă – deși nu poartă ochelari. Adică văd numai ce vor ei. Să zicem că au imaginație. Iar Kishon, venind din altă civilizație, putea observa detaliile. Read more…
În decembrie 1966 era publicat în Monitorul Oficial Decretul 770 , privitor la „reglementarea întreruperii cursului sarcinii”, fără ca în paralel să se fi introdus vreo măsură alternativă de planning familial. În acest fel se limita drastic dreptul femeii de a dispune de propriul corp, de a decide asupra propriei existenţe. În următorii 23 de ani (până la abrogarea Decretului 770/1966 care s-a petrecut în decembrie 1989) statul s-a amestecat, practic, în viaţa intimă a cuplurilor şi a supravegheat strict femeile (cu vârsta sub 40 de ani) pentru a depista dacă erau gravide sau ba. În acelaşi timp erau deferite instanţelor de judecată atât persoanele care efectuau sau mijloceau întreruperile ilegale de sarcină, cât şi femeile care se supuneau acestei intervenţii riscante, pentru simplul fapt că nu aveau altă alterantivă de a scăpa de o sarcină nedorită. Decretul de tristă faimă – de altfel singurul care a devenit substantiv comun, dând naştere şi cuvântului derivat „decreţei” care defineşte copiii născuţi ca efect al acestui act normativ – a influenţat dramatic existenţa multor femei, dar şi a multor medici. Anul 1974. Tatăl meu avea 67 de ani. Fusese ginecolog la Spitalul Județean din Lugoj, cu titlul de medic primar ginecolog-obstetrician, dar la vârsta de 60 de ani a fost pensionat cu forța. Avea voie să lucreze doar la Fabrica de Textile ITL din oraș, unde la nevoie examina femeile bolnave și executa în mod obligatoriu și periodic trierea femeilor pentru a verifica dacă sunt gravide, cu sau fără acceptul acestora – legea contra avorturilor obliga pe fiecare ginecolog la această procedură înjositoare. Femeile gravide veneau în număr mare să ceară ajutorul medicilor pentru avort. Unele îi implorau pe medici…Read more…
Tatăl era deportat în Transnistria, unde lucra ca medic. I se permitea să vină acasă periodic. Dar o anumită ştire o primise acolo, între bolnavii de febră tifoidă, și nu știa cum și ce să facă cu ea. Mama născuse două fete gemene . Micuțe de câte două kilograme. Bombele cădeau peste oraș. De zeci de ori mama fugea în pivniță cu cele două pachete, înfășurate în plăpumioare. Era iarnă. Mama slăbise și nu avea lapte. Dar bunica cunoștea o femeie din oraș care avea o vacă . O vacă ! Se îmbrăca și fugea printre bombele care cădeau și deodată apărea cu cana cu lapte. O cană cu lapte ! Bunica era curoajoasă. Niciodată nu i-a fost frică de moarte. Femeie slabă cu cancer pulmonar, pe care îl trata tata. La fiecare două-trei săptămâni o punea pe un scaun, ciocănea cu degetele să depisteze unde era mai mult lichid în plămân, ungea cu iod locul și înfigea un ac gros care continua cu o siringă enormă. Și lichidul colorat în roz sau maro ieșea …și ieșea. Și bunica nu crâcnea. Read more…
