Verişoara mea, Vera [Lőwy] Rimanóczy

A fost deportată la Auschwitz la vârsta de 14 ani. A supravieţuit.

A murit mai târziu, doborâtă de boală.

În fotografia făcută la Salonta, la 22 august 1940 o Vera Löwy avea 11 ani. Fotografia este sub formă de carte poştală. Pe spatele ei scrie „Iubitului meu bunic şi mătuşii mele [mama mea] cu drag de la a lor Vera.”

Generaţiile de după marile războaie sunt dornice de viaţă.

Se pare că marile traume aduc după sine dorinţa de a trăi din plin.

Chiar atunci. Imediat după…

Chiar atunci, nu e timp de lamentări, nici de depresie.

Sunt multe de recuperat. O tinereţe. O viaţă.

O pâine.

Nu, nu metaforic. Pâine, cât mai mare.

Una, încă una şi încă…, să te asiguri că nu vei rămâne fără pâine.

Ani în şir depozitezi pâine în plus față de nevoile tale.

Stai la cozi şi cumperi să FIE… să nu mai rămâi niciodată fără pâine.

Pâine. Apă…

După Dictatul de La Viena, în august 1940 nord-vestul Transilvaniei a trecut sub jurisdicţia Ungariei.

În 3 mai 1944 a început concentrarea evreilor din Transilvania de Nord în ghetouri.

Lista a cuprins mai mult de 130.000 de evrei. Din ghetouri evreii au fost trimişi în lagărele de exterminare.

Vera, verişoara mea avea 14 ani când a fost trimisă în Auschwitz.

Nenorocul ei a fost că trăia în Salonta.

Nu avea mamă. Mama ei se îndepărtase de familie.

A fost crescută de tatăl ei şi sprijinită material de bunicul nostru comun, care pe atunci trăia la Timişoara.

La Auschwitz Vera a trecut prima selecţie, care se făcea imediat după sosire.

Ajungând în faţa doctorului Mengele – Îngerul Morţii – a fost întrebată câţi ani are.

Ştia că trebuie să mintă. A răspuns cu curaj: 17.

Era dezvoltată. Era frumoasă. El a crezut-o.

Mengele a ridicat mâna şi a trimis-o spre DREAPTA.

DREAPTA, adică spre VIAŢĂ – pentru moment, cel puţin…

A supravieţuit. Nu povestea.

Odată am întrebat-o: „Cum era Mengele?”

A răspuns calmă: „Chipeş”

În 1945 Vera s-a întors de la Auschwitz.

Bunicul a vrut să-i facă o bucurie şi i-a cumpărat o rochie din lână curată.

De culoare gri deschis spre albastru .

Când i-a dat-o, Vera a început să plângă.

„Vreau roşu, nu gri!! Nu vreau să mai văd gri!!!!!”

Bunicul a schimbat rochia, i-a adus alta, într-o culoare vie.

Eram copii când am cunoscut-o. Obișnuia să vină de la Oradea cu băiețelul ei, Peter. Venea la Lugoj și la Timișoara. Ea trecuse deja prin marele examen al vieții, despre care nu vorbea, iar noi, copiii, tot n-am fi înțeles. Serile stătea până târziu de vorbă cu mama mea, numai ele știau despre ce.

Scrie Jorge Semprun în cartea lui L’écriture ou la vie: „ca o lumină proiectată asupra hoitului, povestea pe care am smuls-o din amintiri, fărâmitută cu fărâmitură, frază cu frază, viața mea… nu pentru că nu am reușit să scriu, ci pentru că nu am reușit să supraviețuiesc scrisului. Numai sinuciderea era în stare să încheie, să pună capăt muncii de doliu ce nu lua sfârșit…”

Este atât de grăitoare această frază, care ne spune de ce nu au putut vorbi supraviețuitorii.

Tăcerea spune uneori mai multe.

Vera își privește băiatul, pe micuțul Peter, fără să-și ia ochiii de pe el. 

Și noaptea se trezește ca să se asigure că Peter doarme liniștit. Că nici un rău nu-l poate atinge.

Dar ea este neliniștitîă. Și așa va rămâne cât va trăi.

Probabil şocul este atât de puternic, încât reacţiile vin mai târziu.

Odată cu vârsta şi cu depozitarea amintirilor.

Dar atunci, imediat după război, oamenii voiau să trăiască, să înveţe, să iubească.

Să danseze!!!!!

Let‘s Twist Again….

Mai învârteşte-te o dată!

Eva Grosz

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Herzlinger Oscar commented on December 10, 2019 Reply

    “O pâine.
    Nu, nu metaforic. Pâine, cât mai mare.
    Una, încă una şi încă…, să te asiguri că nu vei rămâne fără pâine”

    Citind aceste randuri ,trebue sa marturisesc ca si eu dupa aproape 75 de ani de cand am suferit foamea aceea cronica la Auschwitz,Kaufering si Landsberg ,nu pot fi fara paine in casa si pentru siguranta cumpar si de rezerva si o tin in frigider.(De si aici in Israel nu e nici o problema sa nu gasesti oricand paine)

    • Eva Grosz commented on December 11, 2019 Reply

      Mama soțului meu ,în afara pâinii de rezervă mai avea întotdeauna un kg. de făină și unul de zahăr… în eventualitatea “că vine războiul cel mare ” A continuat cu obiceiul acesta și în Israel.

  • Peter Biro commented on December 7, 2019 Reply

    Abia acuma am ajuns pana la articolul tau, si este foarte frumos. Eu sunt oradean, dar din urmatoarea generatie. Nu am cunoscut pe Vera, dar sunt sigur ca mama mea, Weiberger Kati, o stia. Si ea a fost trimisa la dreapta de ingerul mortii (cum numeau victimele pe Mengele). Numai un detaliu: nu cred ca Vera s-a intors din Auschwitz. Majoritatea supravetuitoliror au fost distribuişi in alte parti. Mama mea de exemplu a fost dusa dupa trei saptamani intr-o fabrica de armamente la Kratzau (Cehoslovacia). De acolo s-a intors la Oradea dupa eliberare.

    • Eva Grosz commented on December 7, 2019 Reply

      Mulțumesc Peter pentru explicație. Acum, cum scrii nici eu nu cred că Vera a supraviețuit Auschwitzului, ci probabil unor lagăre de muncă. Fiul ei Peter, trăiește în Ungaria , dar toate încercările mele de a-l găsi au fost fără succes. Știu că a trăit la Pecs după ce a plecat din Oradea împreună cu mama sa, Vera, și soția lui Eva. În nici o carte de telefon din Pecs nu apare.

  • Eva Grosz commented on December 6, 2019 Reply

    Întrucât nimeni nu comentează la scrierea mea, pun o întrebare modestă : poate cineva, un orădean, a cunoscut-o pe Vera [Löwy] Rimanoczy care a trăit imediat după război în Oradea ?
    Dacă nu, nu vă osteniți .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *