Paradoxul

Cred că Efraim Kishon, fostul ziarist din Budapesta și scriitorul, umoristul și regizorul de filme israelian, apoi elvețian a observat și a redat cel mai bine paradoxurile acestui petic de pământ înghesuit între zecile de state arabe și care a primit numele Israel, după strămoșul nostru Jakob-Israel.

Este adevărat că de secole evreii sunt talentați la autoironie. Probabil că este un instinct de autoapărare născut din realitatea crudă a diasporei. Dar tot atât de adevărat este că până astăzi israelienii de baștină nu se văd în oglindă – deși nu poartă ochelari. Adică văd numai ce vor ei. Să zicem că au imaginație. Iar Kishon, venind din altă civilizație, putea observa detaliile.

Cei născuți în fosta Palestină sau în Israel au primit denumirea metaforică de țabar (cactus) – țepoși pe dinafară și dulci pe dinăuntru. Se pare că acest atribut se potrivea și țării în tinerețea ei. Sper că nu și-a pierdut încă miezul dulce, că țepi are din belșug…

În noaptea dintre 17-18 ianuarie 1991 a izbucnit Războiul din Golful Persic. O coaliție de 35 de state conduse de Statele Unite a atacat Irakul. Ca răspuns Irakul a trimis a rafale de rachete Skud înspre Israel, amenințând că va folosi nu numai rachete convenționale, ci și unele care poartă arme chimice. Ca urmare întreaga populație a primit măști de gaze.

Bombardamente irakiene asupra Israelului

La liceu, în România, am avut un curs numit ALA – apărare locală antiaeriană. Eu l-am făcut de două ori, pentru că o colegă de-a mea a căzut și am învățat cu ea încă o dată. Îmi mai aminteam câte ceva, dar credeam că e un curs pentru lunatici.

Acum aveam fiecare câte o mască de gaze, chiar bebelușii aveau paturi speciale. Când se auzea sirena, aveai câteva secunde să-ți pui masca și să intri în adăpost – dacă îl aveai. Spitale, policlinici, instituții, fabrici, şcoli, toate aveau adăposturi. Dar multe apartamente nu aveau. Iar pe stradă sigur că nu era.

Încă înainte de sirenă, un crainic repeta de două-trei ori nahash țefa (viperă). Asta n-am mai înțeles-o. Poate ca să deruteze dușmanul? Poate pentru că viperele sunt veninoase, la fel ca rachetele? Așa a mers o lună. Lucram și la policlinică și în cabinetul de acasă. Mulți pacienți nu erau, dar dacă te doare o măsea vrei să scapi întâi de durere, racheta să mai aștepte.

Locuința noastră, construită în 1979, nu avea adăpost, adică o cameră cu pereți de beton unde ești apărat chiar și atunci când se dărâmă casa. Dacă se striga „viperă” și începea să urle sirena, intram în baie. Pe soacra mea o așezam pe WC, iar eu cu soțul meu stăteam sub duș (fără apă… nici o grijă!), pentru că baia era cea mai îndepărtată de pereții exteriori ai casei. Uneori ieșeam în casa scărilor. Copiii erau deja la casele lor, cu camere amenajate ca adăpost.

Sună o pacientă la ușă. Are nevoie de o exctracție de măsea. O tipă de vreo doi metri, fac eu socoteala. O măsea cu trei rădăcini… Nu iese nici la Paștele Cailor, darămite la Paștele Viperelor!

Nu ne pasă, nici ei, nici mie… Începuserăm să ne obișnuim cu tot circul. Anestezie. Încă una. Te doare? Nu mă doare. Dă-i drumul, mă încurajează ea… Pe mine de obicei mă încurajau pacienții.

Cum e povestea cu ridichea? Trage bunicul, trage nepotul, trage câinele și pisica și ridichea nu iese.

Ba da, iese pe jumătate. Și tocmai atunci spune crainicul: „viperă, viperă”, cu o voce profundă, venită parcă dintr-un film de groază. Și sirena urlă… Îți sparge capul.

Ce ne facem, o întreb, vrei să continuăm? Nu știe. Atunci ce mă fac cu tine? Nu te bag în closet.

Eram patru persoane în casă. Fiecare s-a trântit unde a găsit că îi este mai comod. Bum!!… A picat… Acum trebuie să așteptăm să anunțe dacă au găsit arme chimice sau nu. Alte zece minute.

Ne-am întors în cabinet. Anestezia trecuse, i-am dat încă una. Până la urmă cu chiu cu vai a ieșit „ridichea” și am scăpat și de Sadam Hussein.

Pentru noi a fost mai mult comic, dar pentru supraviețuitorii Holocaustului, deloc. Ei și-au retrăit multe amintiri.

În acea perioadă venise în turneu, la Tel Aviv, violonistul Isaac Stern, care a susţinut un concert în Sala Filarmonicii. Când concertul era în toi a sunat sirena. Membrii orchestrei au părăsit scena. Publicul și-a pus măștile, dar maestrul a continuat să cânte la vioară, singur pe scenă și fără mască. A fost un paradox. Un adevărat paradox.

Eva Grosz

3 Comments

  • GBM commented on August 22, 2019 Reply

    Colegii mei de an la facultate luau in deradere cursul ALA.
    La intrebarea la examenul ALA cate felul de bombe cunoaste, hilariosul meu coleg Rică a raspuns: 4. La care examnatorul a contestat: numai 3, dar l-a rugat pe student sa enumere.
    Raspunsul : sunt 4-bombe mici, bombe mijlocii, bombe mari si bomba bomba tiribomba!!!!!
    GBM

  • Eva Grosz commented on August 22, 2019 Reply

    Memoria începe să devină a trecutului ,Tibi…semn de …cunoaștem simptomele….Oricum povestea asta nu o pot uita. Pacienta era sora cu care lucram de ani de zile la policlinică și mă rugam de ajutorul celui de sus să meargă totul bine….dar asta așa se întâmplă. Asta ..și altele….

  • Tiberiu Ezri commented on August 22, 2019 Reply

    Ce memorie ai Evi! Semeni cu verisoara ta (sotia mea) Erzsi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *