„De altfel” – mi-a spus bunicul, – „sentimentul satisfacţiei ţine de suflet, nu de circumstanţe. Cine nu poate fi mulţumit cu puţin, dezvoltându-şi propria capacitate de a folosi tot ce are, degeaba ar primi mai mult, nimic nu i-ar fi de ajuns. Însă cine se bucură de ce are, va avea și beneficii la care nici nu s-ar fi aşteptat.” Şi ca să nu uit vreodată acest lucru, mi-a povestit despre cele două fetiţe voioase din cătunul celor nemulţumiţi, care, în treacăt fie spus, aveau codiţe, ca fetiţa de pe ascuţitoarea mea. (Poveştile bunicului aveau mereu o legătură concretă cu realitatea din viaţa mea şi explicau foarte logic şi pe înţelesul meu unele fenomene sau detalii din mediul înconjurător.) Povestea veveriţelor A fost odată ca niciodată un sat unde, dintr-un motiv sau altul, câţiva oameni s-au sculat într-o zi cu faţa la cearceaf. Erau tare bosumflaţi, dar nu era nimic de făcut și de aceea ei au devenit tot mai nesuferiţi. Se legau de toată lumea, atacau şi criticau tot ce le ieşea în cale şi oriunde mergeau, purtau cu ei o atmosferă proastă, sâcâitoare, care mai apoi s-a răspândit ca o infecţie – oamenii erau supărați, se certau, se plângeau, se văicăreau, blestemau şi acuzau cerul şi pământul, găseau hibe şi greşeli în tot şi în toate. Au ajuns atât de rău, încât s-a lăsat o ceaţă neagră și usturătoare peste întregul sat şi chiar Bunicuţa Munţilor a auzit vestea acestei năpaste stranii… Read more…