Cu răbdare frunza dudului se face mătase (Din ciclul dedicat Bunicului)

Stând la coadă într-un supermarket am asistat fără să vreau la o scenă pe care cred că am văzut-o cu toţii într-o formă sau alta: un copil făcea tărăboi pentru a obţine ceva. Era un ţânc de vreo 6 ani. N-am înţeles ce era atât de urgent şi de important încât să urle tot mai tare şi mai agresiv la mama lui, o femeie cu faţa obosită, care încerca resemnată să-l mai liniştească, măcar să nu dea jos rafturile şi să nu lovească oamenii din jur.

Eu încercam să nu le arunc priviri ofensate, să nu ridic nici măcar o sprânceană. I-am înţeles mult prea bine pe amândoi. Am înţeles exasperarea mamei, care trebuia să joace nici nu ştiu câte roluri (dintre care şi unul singur îţi ia 24 de ore din 24, dacă vrei să faci absolut totul fără cusur), să fie mamă, fiică, soţie, gospodină, soră/prietenă bună, forţă de muncă de încredere, etc. (Nu în această ordine. Nu. Ci toate în acelaşi timp! Şi fără pauză, ba cu multe remuşcări şi invidie, deoarece pe Facebook sau Instagram sau în vecini sunt tot atâtea persoane-model care se descurcă mult mai bine şi în plus arată ca nişte manechine…) Nu ştiu dacă aţi observat că mai nou este recomandabil să subliniaţi în CV capacitatea de a performa excelent în condiţii de stres. De parcă ar fi obligaţia noastră, a tuturor, să facem faţă cu brio stresului, să-l ignorăm, sau chiar să ne dovedim şi mai eficienţi când suntem stresaţi – în loc să încercăm să facem ceva pentru a readuce calmul în viaţă. Acasă şi la locul de muncă.

Mama nici nu era prea atentă la copil. Presupun că avea în cap cincizeci de liste cu lucruri de făcut imediat şi alte cincizeci cu care era probabil deja în întârziere. Probabil că nici nu ştia că s-ar putea şi altfel. Deci făcea ce facem cu toţii când ne simţim vinovaţi pentru că nu putem acorda destulă atenţie cuiva: a înlocuit atenţia cu cadouri. A înşfăcat un pumn de batoane de ciocolată de pe raftul de lângă tejghea şi cu vocea stinsă i-a promis copilului marea cu sarea, dar până să ajungă acolo (că doar nu puteau să se bage în faţă) să se mulţumească cu ciocolata. Şi trucul a funcţionat. După nişte ţipete şi proteste cu tot mai puţină convingere, copilul s-a lăsat „mituit” cu promisiuni şi ciocolată.

Parcă îl şi vedeam mai încolo în viaţă. Visa la o după amiază liniştită în natură sau măcar în parc – dar pentru că „nu se poate”, nu e timp, nu este în apropiere nici natură, nici parc, se amăgea cu iluzia naturii şi îşi înlocuia visul cu un cadou: cel mai inovator gadget la care să admire acea iluzie… Visa la un prieten adevărat cu care să trăiască experienţe adevărate, dar pentru că nimeni nu are timp, înlocuia evenimentele reale (trăite împreună cu persoane cu interese similare) cu un joc pe calculator. Visa la o masă tradiţională, împreună cu cei dragi, dar pentru că şi familiile se destramă (nimeni nu mai are răbdare pentru ceilalţi, darămite pentru tradiţii), se îndopa cu mâncăruri nesănătoase, tolănit în faţa unui ecran (cel mai scump cadou pentru sine pe care şi-l poate permite), urmărind aventurile vreunui super-erou cu care să se identifice în secret… Părintele care nu are nici timp, nici atenţia necesară pentru copil îl obişnuieşte (din neputinţă şi disperare) că lipsa oricărui sentiment se compensează cu cadouri. Dar fiindcă acestea nu pot umple pe deplin golul din suflet, încercăm cu „doze” tot mai mari. Obiecte tot mai multe, mai scumpe, ca măcar bucuria momentului să distragă atenţia de la visul neîmplinit.

Da, eu l-am înţeles şi pe copil. Nu ştiu ce anume voia cu atâta ardoare, dar am înţeles lipsa lui de răbdare. Cum să fi avut el ceva ce nici noi nu prea avem? Ne trebuie totul şi ne trebuie chiar acum. Vrem să bifăm cât mai multe sarcini de pe listă, investind cât mai puţin efort, timp şi atenţie cu putinţă, am vrea rezultate chiar înainte să ne apucăm de lucru. De parcă proverbul „graba strică treaba” s-ar fi şters din mintea tuturor şi ar fi fost înlocuit de un altul: cu cât te grăbeşti mai mult, cu atât mai mult succes îţi va fi garantat.

Sună absurd, nu?

Dar nu ştim cum să învăţăm să nu ne grăbim. Să nu avem oroare de aşteptare, să ne uităm în jur cu atenţie, acolo unde ne aflăm, să ne ocupăm de sarcini cu atenţie, grijă şi migală şi să fim convinşi că merită să depunem efort, că timpul ne va aduce satisfacţia la care visăm.

De fapt eu nu auzeam proverbe de la bunicul meu, cel mai răbdător, calm şi liniştit om de pe pământ, ci poveşti. Mi le şi explica în mod empiric, demonstrând totul cu obiecte, plante şi animale pe care le aveam în jur. De pildă, atunci când mi-am pierdut răbdarea, chinuindu-mă să ţin creionul fără să-mi alunece din mâinile neîndemânatice, s-a uitat la mine cu multă dragoste şi mi-a promis că voi reuşi să înving această condiţie, iar când l-am întrebat cam neîncrezătoare de unde ştie, mi-a zâmbit: „pentru că omul scrie şi desenează cu mintea, nu cu creionul.”

Cred că faţa mea nedumerită i-a trădat reacţia mea interioară, pentru că m-a mângâiat pe cap şi m-a întrebat dacă ştiu ce este un instrument muzical. Eu mi-am încreţit fruntea în încercarea foarte serioasă de a da o definiţie cât mai exactă. Am început şi reînceput multe fraze, până am ajuns la versiunea pe care o credeam completă: „obiect făcut din lemn, metal, os sau plastic, cu scopul de a produce sunetele pentru o melodie.” Eram tare mândră că m-am gândit la toate posibilităţile cunoscute de mine. Bunicul, care a aşteptat răbdător să mă lupt cu numeroase formulări, amintindu-mi de diferitele instrumente văzute vreodată, a dat din cap. Apoi mi-a arătat ulciorul din colţ şi m-a întrebat dacă e cumva instrument muzical. Cunoscându-mi bunicul, m-am uitat suspicioasă la obiectul respectiv, dar în cele din urmă mi-am scuturat capul. Nu, ulciorul nu era instrument muzical. Nici lingura, nici sticla cu ulei, nici răzătoarea. Să nu mai vorbim de nasture, sau de firul de tricotat din coşuleţul bunicii.

După ce am căzut de acord cu bunicul că toate aceste obiecte nu erau nicidecum instrumente muzicale, bunicul le-a luat pe rând… şi a cântat la ele. Lingurile şi răzătoarea erau de fapt o mini-orchestră de percuţie! Ulciorul şi sticla se transformară în instrumente de suflat, iar din nasturi şi fir de tricotat bunicul a încropit un „instrument” cu coarde de mai mare minunea. Şi când a încheiat micul concert improvizat, mi-a zâmbit din nou: muzica se naşte în suflet. Când ai sufletul plin de muzică, nu contează ce ai în mână, orice obiect va cânta. „Când vei avea în minte o imagine clară despre ce vrei să scrii sau să desenezi, vei găsi o cale cum să te descurci cu restul.”

De data aceasta l-am crezut. M-a întristat doar propria frică. Frica de a nu fi bună de nimic. Dacă nu voi avea niciodată texte sau desene în minte pe care să le aştern pe hârtie?

„Atunci vei avea altceva de oferit” – mi-a spus bunicul. „Toată lumea are ceva de dat celorlalţi, numai să vrea și să aibă răbdarea necesară pentru a afla ce are de dat şi pentru a-şi desăvârşi capacitatea.” Mi-a spus că un copil vine pe lume ca un sâmbure primit cadou de peste mări şi ţări. Nu ştii ce plantă va creşte din el şi la ce va fi bună, dacă nu-i acorzi grija şi timpul necesar pentru a se dezvolta. Dar un lucru e sigur: nu există sâmbure în care să nu fie ascunsă o plantă întreagă. Şi mi-a spus povestea unei fetiţe care a învăţat de la pisica din vecini cea mai importantă lecţie din viaţa ei: răbdarea şi încrederea în propriul destin.

Povestea valerianei

A fost odată ca niciodată, undeva foarte departe – sau poate tocmai aici, în vecini, dacă nu cumva şi mai aproape, o fetiţă, hai s-o numim Valeria. Dintr-un motiv sau altul în sufletul micuţei Valeria s-a cuibărit o mare frică de întuneric. Încetul cu încetul această frică a acaparat nu doar nopţile întunecate, ci toate orele din zi, deoarece micuţa a ajuns să se teamă şi de întunericul din spatele pleoapelor închise, astfel încât ţipa ca din gură de şarpe ori de câte ori părinţii încercau să stingă lumina sau – Doamne fereşte! – voiau s-o adoarmă. Însă cum era tot mai obosită, teroarea îi creştea necontrolat în suflet și după fiecare minut trecut fără odihnă era tot mai iritată şi mai plângăreaţă. Se părea că nimic nu mai putea să spargă acest cerc vicios, în vârtejul căruia era prinsă nu doar ea, ci întreaga familie, ajunsă în cele din urmă să comunice doar prin zbierete, reproşuri, izbucniri şi ţipete… Însă răcnetele, tensiunea şi crizele de nervi ale celor din jur o speriau şi mai mult pe Valeria, care plângea şi mai sfâşietor şi mai exasperant… Nici nu se punea problema dacă cei din jur aveau să sară unul la gâtul celuilalt sau nu, întrebarea era doar cât de curând aveau s-o facă.

În scurt timp fetiţei i s-a făcut frică nu doar de întuneric, ci şi de culoarea neagră, care îi amintea de noapte. Nenorocita-i familie a încercat să elimine din jurul ei orice era negru – cu excepţia disperării care le umbrea sufletul şi care le-a trasat cearcăne adânci sub ochii care-şi pierduseră orice strălucire şi orice strop de speranţă…

În zilele calde de vară mai aveau puterea s-o scoată pe Valeria în grădină, s-o pună într-un coş căptuşit cu o bucată de mătase în culori stridente, printre flori viu colorate, în lumina orbitoare a soarelui cocoţat deasupra orăşelului care-şi vedea vesel de treabă, neştiind nimic despre drama acestei familii, cu părinţii extenuaţi, care nădăjduiau să aibă câteva clipe de linişte ca să se apuce de treburi prin casa neglijată şi ajunsă într-un hal fără de hal, înainte ca micuţa „trâmbiţă” să înceapă din nou cu văicăreala care le scrijelea timpanele şi inima. Iar micuţa se uita în jur neliniştită, vreme de un minut sau două, cam cât îţi ia să caşti şi să te întinzi înainte de a adormi, până când un pisoiaş din vecini, un ghemotoc cu blăniţa în alb-negru, s-a gândit să se caţere lângă ea în coşuleţ. Cum a zărit petele negre ale pisicii, Valeria a început să ţipe cât o ţineau plămânii şi să se zbată disperată în coşuleţ, dar pisoiaşul, în loc să sară ca ars şi să fugă în treizeci de direcţii deodată ca să scape de vaietul sfâşietor, şi-a înclinat căpşorul cu o curiozitate sinceră: „de ce faci asta?”

Fetiţa a fost atât de suprinsă de micul animal vorbitor – şi de faptul că putea să-i şi priceapă vorba – încât a amuțit. „De ce fac ce?” – încerca să se înţeleagă mai bine cu pisoiaşul care păşi cu atenţie pe perna moale. „Te tânguiești şi dai din mâini şi din picioare de parcă ar fi sfârşitul lumii” – explică pisica, mângâindu-i faţa cu coada sa neagră.

Fetiţa tremura ca varga când firele negre i-au atins pielea, dar parcă nicio grozăvie nu s-a întâmplat: n-a simţit arsură, durere, cataclisme, tragedii, nimic. „Eşti negru!” – i-a spus pisoiaşului cu reproş adânc. „Mă rog, nu peste tot” – torcea pisoiaşul liniştit, „şi oricum: ce-i rău în asta?” Fetiţa s-a calmat oarecum, poate de la torsul molcom, dar i-a răspuns foarte indignată: „e rău, fiindcă mie mi-e frică, foarte, foarte frică de orice e negru!” Pisoiaşul se uita la ea cu luare-aminte și îi atinse din nou faţa, de această dată cu lăbuţa, tot cu pete negre pe ea: „Ți-e frică şi de propriii tăi ochi? Știai doar că ai ochi negri!”

Valeria s-a speriat din nou, dar şocul a fost atât de mare, încât a uitat şi de văicăreală. „Ochii mei? Sunt negri? De aceea se face întuneric când îi închid??” Dar pisoiaşul i-a râs în nas. „Nu, prostuţo! Nu contează culoarea ochilor, dacă închizi ochii, oricum nu vezi nimic!”

De data aceasta ţipetele erau pur şi simplu inevitabile. Cel puţin după părerea fetiţei. „Vezi? Dacă închid ochii nu se vede nimic! Nu mai e nimic!!! Întunericul înghite tooooooot!!!” Pisoiaşul însă chicoti din nou. Şi se cuibări lângă ea, frecându-se cu blăniţa pătată cu negru de obrajii ei, cu toate că acum Valeria nu mai simţea nevoia să urle şi să se tânguiască la atingerea firelor negre, atât de moi şi de pufoase. De parcă teroarea din suflet s-ar fi topit în sfârâitul liniştitor al torsului, din care desluşea explicaţia răbdătoare: „Nimic nu dispare când închizi ochii sau se face întuneric. Totul rămâne exact la fel ca înainte, doar că TU nu-l mai vezi. Atâta tot.”

Fetiţa se ţinea de ultimele zdrenţe ale fricii ei. „Şi tu ştii toate acestea, deoarece…?” Pisoiaşul îşi freca capul de mânuţa ei, torcând. „Ştiu. Deoarece, spre deosebire de tine, EU văd în întuneric. Nu ştiai? De altfel de ce te interesează atât de mult întunericul şi ce nu vezi, ce nu ştii, de ce nu te concentrezi pe ceea ce vezi, auzi, ştii? Şi dacă nu ştii ceva, de ce nu încerci să înveţi în loc să urli ca apucata?”

Valeria s-a pus pe gânduri. „Deci şi ţie ţi-a fost frică în întuneric şi de aceea ai învăţat să vezi noaptea? Să vezi că nimic nu dispare şi nu trebuie să-ţi fie frică?” – a întrebat, plină de speranţe, dar pisica şi-a scuturat căpşorul rotund. „Nu. Eu pur şi simplu m-am născut cu darul de a vedea în întuneric.” Şi s-a culcat lângă umărul fetiţei, făcându-se comod pentru somnul bun de după amiaza.

Fetiţa a încercat să se sperie, sau măcar să fie indignată, dar nu a reuşit decât să fie foarte surprinsă. „Tu te-ai născut cu un dar? Oare şi eu m-am născut cu unul?”

Pisica a închis ochii. „La o creatură atât de micuţă cum eşti tu, nu se ştie precis. Dar e probabil. După câte ştiu, toată lumea se naşte cu un dar. Numai că trebuie să mai creşti ca să se vadă care e darul tău.” Fetiţa a apucat urechile pisicii, încercând să-i scuture capul, să nu adoarmă. „Ce? De ce? Cum?”

Pisoiaşul şi-a împins năsucul sub bărbia fetiţei, cuibărindu-se strâns lângă ea. „De ce trebuie să creşti pentru a vedea care e darul tău înnăscut? Deoarece când eşti aşa de mică, şi darul tău e foarte mic. Închis în adâncul fiinţei tale, ca un boboc. Nu ştii ce floare se ascunde în boboc, ce culoare are şi câte petale. Eu sunt pisică şi pisicile văd în întuneric. Dar când m-am născut nu vedeam nimic, nici ziua în amiaza mare. Pisicile nu deschid ochii imediat ce se nasc, ci mai târziu, când au mai crescut. Cum poţi să creşti? Dormind, prostuţo. Poţi să creşti doar când dormi. N-ai cum să creşti dacă-ţi foloseşti toată energia şi tot timpul urlând şi zbătându-te. Iar acum, nu te supăra, eu mai am de crescut. Aşa că vreau să dorm. Somn uşor şi ţie!” Acestea fiind zise, pisoiaşul s-a oprit din tors şi a adormit pe pieptul fetiţei, care l-a îmbrăţişat cu mare grijă şi a adormit şi ea, cât putea de repede, fiindcă trebuia să crească urgent, să afle cu ce dar a venit pe lume.

Iar când a crescut, toată lumea a aflat de darul ei: vocea dulce, catifelată, absolut fermecătoare, care-i învăluia pe cei din jur ca o mângâiere caldă, iubitoare. Plămânii şi corzile vocale puternice de care se folosea după naştere pentru a-şi exaspera părinţii, s-au transformat într-o binecuvântare cu care îi vrăjea pe toţi, cântecele ei fiind la fel de senine şi liniştitoare cum era torsul pisicii. Şi după istericalele de la început, acum îşi dorea numai să asigure tuturor o oază a frumuseţii calme, a bucuriei care să-i facă să uite de griji, de disperare, de oboseală, de negura durerilor de tot felul. Îşi dorea să aducă lumină calmă în sufletele tuturor, să şteargă umbrele de care îi fusese atât de frică, încât le răspândea ea însăși.

Şi după ce a trăit mulţi ani binecuvântaţi, s-a stins în pace, iar pe mormântul ei a crescut o plantă interesantă. Pisicile sunt foarte atrase de ea, le place să se frece şi să se cuibărească lângă ea, aşa cum pisoiaşul cu blăniţa pătată s-a strecurat în coşuleţul Valeriei. În vârful tulpinilor zvelte şi mlădioase ale acestei plante cresc nenumăraţi boboci, dar aceştia nu se deschid toţi în acelaşi timp. Unii îşi dezvăluie culorile şi forma petalelor cu mult înaintea celorlalţi, ca să nu aștepți până afli mai multe despre ele. Şi în unele regiuni oamenii cred şi acum că planta, denumită valeriana după numele fetiţei – sau iarba-pisicii după pisoiaşul alb-negru din vecini – se poate folosi ca remediu împotriva insomniei, a nervozităţii şi a stărilor de extenuare.

Ilona Simon

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Roxana Cristian commented on January 10, 2020 Reply

    miauuu, miorlau…

    cu drag,
    miauuuuu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *