Solomon Mihoels – un om care nu trebuie uitat

Solomon Mihoels (1890-1948) s-a născut la Dvinsk, actualmente Daugavpils în Letonia; numele lui era Șloime Vovsi și provenea dintr-o familie profund tradițională. Inițial a studiat dreptul la St. Petersburg, dar după revoluție, în 1918, a abandonat studiile și, întâlnindu-l pe omul de teatru Alexander Granowski, a intrat ca artist în studioul de dramă idiș, care s-a mutat ulterior la Moscova, devenind nucleul Teatrului de stat în limba idiș “GOSET”. Aici și-a dezvoltat cariera de artist, fiind unul dintre cei mai importanți și mai talentați. În anul 1928 a ajuns directorul teatrului și a înființat un studio pentru pregătirea tinerilor actori. A jucat în spectacolele cele mai diferite, dramă și comedie, de la Goldfaden și Mendele Moicher Sforim la Șalom Aleichem, fiind un Tevie emblematic, dar și în rolul Regelui Lear a avut un succes răsunător în 1935. A avut roluri importante și în piese contemporane: în piesa Surdul, scrisă de David Bergelson și în piesele lui Peretz Markiș. Ca director de teatru a încercat să mențină echilibrul dintre actul teatral modern şi constrângerile ideologice ale realismului. A jucat alături de Orlova în filmul muzical Circul, care a avut un răsunet mondial. Cred că l-am văzut și eu înainte de război, sau poate am auzit numai despre el? În 1939 a fost onorat cu Ordinul Lenin și cu titlul de “Artist al poporului”.Read more…

1961 – Două săptămâni în Uniunea Sovietică

Se împlinesc 60 de ani de la prima mea excursie în afara României, despre care nu pot spune că nu am amintiri frumoase. Trecuseră 20 de ani de la deportarea în Transnistria și dacă s-a ivit ocazia de a face o astfel de excursie, am primit-o cu mare plăcere. Atunci ca și acum cred că îmi datorez viața armatei sovietice care ne-a eliberat și le sunt recunoscătoare acelor soldați care au venit cu căruțe, prost echipați, dar cu un entuziasm și eroism insuficient apreciat azi. Cred, de fapt sunt convinsă că mă veți eticheta ca nostalgică, dar și cu acest risc vreau să vă povestesc amintirile mele, cu bune și cu rele, despre cele două săptămâni petrecute în 1961 la Kiev, Leningrad și Moscova. Soțul meu făcuse o excursie la Moscova cu Uniunea Scriitorilor, cu trei luni înaintea mea, și el a insistat să merg și eu cu ONT. Excursia nu era scumpă și eu am acceptat cu multă plăcere. Știam deja multe despre ororile stalinismului din URSS, despre procesele „halatelor albe”, despre „gulag” și îl cunoscusem chiar pe renumitul scriitor și regizor Iakob Sternberg, (cel care a descoperit-o la Cernăuți pe artista Sidi Tal). El fusese deportat câțiva ani în Siberia. În timpul vizitei sale la București, în 1956, el ne-a povestit ce au suportat scriitorii evrei, și nu numai ei, în perioada stalinistă. Îl citisem pe Ehrenburg și alte cărți apărute în perioada „dezghețului” și totuși am acceptat cu bucurie această excursie. Nu eram supărată pe soldații care ne-au eliberat, nici pe țara aceasta imensă și pe locuitorii ei. Voiam pe cât posibil să văd cel puțin cele trei orașe-emblemă pe care mi le oferea excursia. Read more…

O carte foarte valoroasă. Femei și fete evreice în timpul Holocaustului

La editura Hartung-Gorre din Konstanz a apărut foarte recent, în 2021, o nouă carte în limba germană, cu subtitlul Texte alese din ediția Schoah & Judaica. În decursul a 36 ani, din 1984 până în 2020, în această ediție cu bine-cunoscutele coperte negre, au apărut în total 330 de cărți, 52 dintre autori fiind femei. Profesorul Erhard Roy Wiehn, inițiatorul ediției Schoah și Judaica, a ales din ele paragrafele cele mai semnificative și le-a însoțit cu un comentariu cât se poate de actual. Ultimul imbold pentru a scrie cartea de față a fost un volum asemănător, apărut în toamna anului 2020, tot la Hartung-Gorre, scris de Christel Wollmann-Fiedler, cu titlul Hedwig Brenner und ihre Künstlerinnen jüdischer Herkunft (Hedwig Brenner și artistele ei de origine evreiască), bazată pe cele 6 cărți scrise de autoare pe această temă între 1998-2013 (dans, pictură, muzică și teatru). Cartea actuală este o antologie a cărților scrise de femei și de aceea mi s-a părut interesantă și foarte valoroasă. Unele autoare apar cu 2-3 titluri. Din nefericire, unele dintre ele au părăsit această lume.Read more…

Ghid de supraviețuire în pandemie. 500 de sfaturi de la adolescenți, pentru adolescenți și pentru părinți.

Acesta e titlul unei cărți recent apărute în editura Polirom, scrisă de Marius Copăceanu. Cartea a fost prezentată la recentul târg de carte și a stârnit interes prin faptul că abordează o problemă „la zi” atât de arzătoare și atât de controversată. Autorul este psiholog, doctor în medicină, lector universitar asociat la Universitatea 1 Decembrie 2018 din Alba Iulia și are numeroase lucrări publicate în specialitate. Cartea începe cu un cuvânt către tineri, adresat în 4 august 2020 de către Constantin Bălăceanu-Stolnici, membru de onoare al Academiei Române și o prefață scrisă de profesorul univ. dr. Daniel David, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj. În continuare ministrul Sănătății, dr. Nelu Tătaru, adresează un mesaj cu argumente pentru conștientizarea riscurilor și a implicațiilor pandemiei. Și alte nume prestigioase ca Adam R. Winstock, psihiatru, specialist în medicina adicției și prof. univ. dr. Emanoil Ceaușu, medic primar la spitalul de boli infecțioase Victor Babeș din București aduc argumente pentru conștientizarea riscurilor și a implicațiilor pandemiei.Read more…

Prima mea experiență de medic tânăr cu responsabilități depline

Nu știu dacă mai interesează pe cineva azi, când atenția întregii lumi este fixată pe această pandemie nenorocită, experiența mea de medic tânăr, pus în situația de avea responsabilități depline într-o unitate spitalicească nouă, într-un spital nou creat special pentru a-i îngriji pe copiii refugiaților greci din România. Situația nu suferă comparație cu cea de acum. Singurul punct comun este că și acum spitalele au cerut ajutorul voluntar al studenților de la medicină din anii terminali și bineînțeles al medicilor rezidenți chiar de la început, deși nu au încă pregătirea necesară. Acest fapt m-a determinat să povestesc ceva din lunga mea carieră de medic, când nu m-am prezentat ca voluntar, ci am fost obligată să prestez o muncă pentru care nu aveam încă pregătirea necesară, dar urma să am responsabilitate deplină. Era în 1951, chiar după ce dădusem cu succes examenul de diplomă, fiind încadrată la Institutul pentru Ocrotirea mamei și a copilului, inițial ca preparator și după scurt timp avansată ca cercetător. Baza clinică era la spitalul de copii Emilia Irza. De fapt nu stăteam încă pe picioarele mele, deși făceam gărzile singură și petreceam zile întregi la spital, fiind obligatorii trei contravizite pe săptămână. Mâncam la cantina spitalului, apoi mergeam la biblioteca medicală, iar de acolo continuam uneori direct la un spectacol. Pe atunci nimic nu mi se părea prea greu. Read more…

Să nu uiți!– însemnări din lagărul de la Djurin

La editura Hartung-Gorre din Konstanz (Germania), în colecția Judaica, tocmai a apărut cartea lui Wolf Rosenstock, intitulată VERGISS NICH. Notizen aus dem rumänisch-deutschen Vernichtungslager Dschurin (SĂ NU UIȚI. Însemnări din lagărul româno-german de exterminare Djurin. Volumul a fost îngrijită și completat de prof. dr. Erhard Roy Wiehn. Când prof. Wiehn mi-a vorbit despre această carte, i-am spus imediat că mă interesează, fiind vorba de Djurin, locul unde în tinerețe am petrecut cei aproape trei ani de deportare (1941-1944); este chiar posibil să-l fi cunoscut pe autor. Am cerut profesorului permisiunea să scriu o scurtă postfață. Bucuros, prof. Wiehn a fost de acord. Acum câteva zile am primit cartea și vreau să împărtășesc baabelienilor, de fapt și mie, ce am simțit scriind cele câteva rânduri, la atâția ani după deportarea care a lăsat o rană cu o cicatirce nevindecată încă. Cine a fost Wolf Rosenstock? De fapt nu l-am cunoscut, cum bănuisem la început. Deși am fost în aceeași localitate, drumurile noastre nu s-au intersectat în spațiul restrâns al ghetoului. Dar erau foarte mulți oameni, vreo 3000, mai ales din Rădăuți și Siret, dar și din Câmpulung, Vatra Dornei, Gura Humorului și Suceava. Abia acum am aflat că erau și din Bucovina de Nord, din Vijnița, poate și din alte localități aflate sub ocupație sovietică în 1940-1941. Read more…

O întâlnire peste generaţii, datorată unui articol pe care l-am scris

Am ezitat mult dacă să scriu sau nu despre urmarea pe care a avut-o articolul „În amintirea unui prieten din tinerețe”, publicat în 2018 https://baabel.ro/2018/09/in-amintirea-unui-prieten-din-tinerete/ . Este o problemă foarte personală, poate cu totul neinteresantă pentru alții. Dar e prea frumoasă ca să n-o împărtășesc și baabelienilor, de care mă simt foarte aproape, chiar dacă pe cei mai mulți nu-i cunosc decât din scris. Este vorba despre prietenul meu Bernard Horovitz, care mi-a dăruit de ziua mea, în 12 octombrie 1941 (cu zece zile înainte de deportarea în Transnistria) un caiet cu coperți de piele, care în 4 noiembrie a devenit jurnalul meu și după foarte mulți ani, în 1995, cartea Jurnal de ghetou, apărută în editura Kriteron. În 1 iunie 2020 am primit un email (după o convorbire telefonică) de la o persoană care s-a recomandat ca Liviu Horovitz, nepotul lui Bernard Horovitz. Cred că nu fac o indiscreție prea mare dacă rezum acest text. Persoana îmi relata că a dat din întâmplare peste revista Baabel și a citit articolul despre prietenul meu din tinerețe, Bernard (Bondi). Era bunicul lui, pe care el nu l-a cunoscut. Mai scrie că Alexandru Horovitz, fiul lui Bondi, avea numai 18 ani când tatăl lui a murit subit. Familia nu știa aproape nimic, deoarece Bondi nu le vorbise despre Câmpulung Moldovenesc și despre deportarea în Transnistria.Read more…

Anul întâi de medicină la Iași

Exact la un an după revenirea din deportare, după ce am dat în lichidare la liceul evreiesc din Botoșani clasa a VII-a și a VIII-a de liceu, apoi bacalaureatul în februarie 1945 (prima sesiune după 23 August), am plecat la Iași, la facultate. Războiul încă nu se sfârșise și facultatea de medicină s-a redeschis la 1 mai 1945 – nu știu dacă a fost la cererea viitorilor studenți. Pentru România războiul se sfârșise. Numeroșii tineri demobilizați, cei care nu au putut învăța din cauza legilor rasiale și au învățat la liceul evreiesc, cei care au fost la muncă obligatorie și cei care s-au întors din deportare ca și mine, am fost scutiți de concursul foarte greu de admitere la facultatea de medicină, până azi spaima celor care vor să devină medici. Nu aș fi putut face față unui concurs. Numărul de studenți era foarte mare, cred că erau vreo 700, total neobișnuit pentru anul întâi. Nu m-am mirat să găsesc printre studenți și foste colege la Botoșani, de când am fost dată afară din liceu. Am întâlnit chiar pe unul dintre cei care au făcut percheziția la noi acasă, la Câmpulung, în acea zi vestită de Yom Kipur. Read more…

Pandemia e greu de suportat, mai ales de către bătrâni

În viața mea lungă am trecut prin mai multe epidemii, dar nu și printr-o pandemie al cărei sfârșit nu se întrevede și care devine aproape insuportabilă, mai ales pentru bătrâni. O încerc pe pielea mea și cu toate că mă opun din răsputeri și încerc să nu mă las doborâtă, simt ce consecințe poate avea, mai ales asupra psihicului meu și așa foarte fragil, psihic al omului vârstnic, mai ales când e singur. Au trecut mai bine de șase luni de când inițial am fost izolați în casă și apoi ne-am îndepărtat chiar noi înșine de cei dragi de frică, deoarece suntem cei cu comorbidități și expuși la forme grave de boală și de ce să n-o spun pe șleau, la a nu fi tratați corespunzător din motive lesne de înțeles, nefiind persoane prioritare. Așa judeci când ești medic și așa ar trebui să judec și eu. Dar când e vorba de persoana ta, e foarte greu să fii obiectiv și atunci lucrurile se prezintă altfel. Acum las la o parte problemele de viață și de moarte și vreau să vă descriu cum mi-a schimbat pandemia viața și psihicul. De șase luni m-am închis în casă. Rar mai vine cineva la mine și numai când se anunță la telefon și știu că pot avea încredere că e sănătos și va respecta sloganul: să nu dea mâna cu mine, să nu ne îmbrățișăm, să nu ne sărutăm, să păstreze o distanță de cel puțin 1,5 m de mine și eventual să poarte mască.Read more…

Margit Bartfeld-Feller – un cronicar al sorţii evreilor ajunşi în Siberia

Pe Margit Bartfeld au cunoscut-o mai ales bucovinenii din Israel, cititorii ziarului Die Stimme și cei care cunoșteau limba germană. Eu am cunoscut-o la Universitatea din Konstanz (Germania) în 1996, unde amândouă am prezentat câte o carte. Ea DENNOCH MENSCH GEBLIEBEN. Von Czernowitz durch Sibirien nach Israel, iar eu WAS AUS IHNEN GEWORDEN IST. Jüdische Familiengeschichten aus Rumänien, 1855-1995. Fiind de vârste apropiate, ne-am împrietenit și am menținut legătura prin editorul nostru comun. Viaţa ei este ca un roman și ea merită a fi cunoscută. Wikipedia are date sumare, dar importante despre ea. Născută în 1923 într-o familie înstărită de evrei din Cernăuți, oraș multicultural, unde se vorbeau patru limbi, germana, româna, idiș, ucraineana, educația ei și a fratelui mai mic, Othmar, a fost centrată pe cultură, în special pe literatură, muzică și relații cu oameni de aceeași calitate. Vorbind de casa părintească din Cernăuți, ea relatează că tatăl ei, care era mare amator de cultură, i-a prilejuit să cunoască încă de la vârsta de 10 ani scriitori de limbă idiș de talia lui Ițik Manger și Eliezer Stainbarg, care erau prieteni ai casei. În casă se vorbea germana, deși toți înțelegeau bine și idiș. Familia nu era foarte religioasă, dar păstra sărbătorile tradiționale.Read more…

Viața bate filmul

Titlul nu este deloc original și nu pretind că eu l-aș fi inventat. Răsfoind printre amintiri, lucru pe care-l fac tot mai des de când sunt singură, am dat de un personaj, prieten bun al soțului meu și ca atare și al meu, domnul Șulem Rubinger, a cărui viață se potrivește perfect cu titlul articolului de față. O viață ca a lui merită cunoscută de baabelieni. De ce acum? Nu prea știu, dar gândindu-mă la cei care-și fac vacanța la mare, mi-am amintit că odată, prin anii 60, el m-a învățat să înot. Ce n-au putut face alții, el a reușit. Nouă zile s-a căznit și în a zecea noapte am visat că știu să înot și de atunci chiar știu. Ce e și cu subconștientul! Dar nu aceasta este tema acestui articol. Vreau să relatez o simplă poveste de dragoste care m-a impresionat mult. Șulem Rubinger era bucovinean, din Cernăuți, un muncitor autodidact. Lucra la o fabrică de oglinzi și era un social democrat convins, bundist. Știa perfect idiș, germana și destul de bine româna. Chiar a apucat să-l cunoască personal pe Eliezer Stainbarg, poetul și fabulistul genial care a murit în 1932. Eu l-am cunoscut pe domnul Rubinger mult mai târziu. Era om însurat, cu soția grav bolnavă, întors din Uniunea Sovietică, dezamăgit de realitatea de acolo.Read more…

Primul ambasador al statului Israel în România

Primul ambasador al statului Israel în România, pictorul Reuven Rubin, era originar din Galați. L-am întâlnit la dineul pe care domnia sa l-a oferit la Athénée Palace, (azi hotel și restaurant Hilton), restaurantul care pe atunci și încă mult timp după aceea a fost emblematic pentru evenimentele importante care se petreceau la București. Ca studentă, mâncam de obicei la cantina studenților evrei din strada Sf. Ioan Nou. Cine își mai aduce aminte de această stradă și de cantină?! Cred că această cantină exista de pe timpul când studenții evrei nu aveau voie să învețe la școlile de stat și în virtutea inerției a mai funcționat o perioadă și după aceea. Eu am mâncat acolo o bună bucată de timp. Strada a dispărut, bineînțeles și cantina, am găsit-o doar în unele fotografii de pe Facebook, care amintesc de cartierul evreiesc de altădată. Într-o seară din primăvara anului 1949, nu știu exact data, întorcându-mă pe jos de la masa de seară – locuiam aproape, tot în cartierul evreiesc – soțul meu mi-a spus că avea o invitație de la ambasada Statului Israel, cu ocazia venirii primului ambasador. Eram invitaţi la restaurantul Athénée Palace, chiar în aceeaşi seară. Deși eram obosită și sătulă (măncasem o iahnie de fasole), eram atât de curioasă să văd acest spectacol, pentru mine necunoscut, încât am acceptat. Problema era că nu aveam rochia corespunzătoare și am îmbrăcat ceva nepotrivit. Soțul meu lucra la revista săptămânală în limba idiș Ikuf Bletter, scoasă de Comitetul Democrat Evreiesc (o extensie pentru evrei a PCR). În această calitate primise invitația. Read more…

Botoşani, 7 aprilie – 23 August 1944

Fiind interesată de tot ce se referă la orașul Botoșani, orașul unde s-a născut mama, unde am urmat clasa a V-a și a VI-a de liceu, unde trăiau bunicii și multe rude și unde am ajuns după deportare, am dat peste un articol de ziar, o poveste a orașului pe care nu o cunoșteam. Ea se referă la perioada 7 aprilie – 23 August 1944, despre care nici chiar localnicii nu știu prea multe. Eu am ajuns la Botoșani în 2 mai 1944, am trăit din plin evenimentele din acea vreme și țin minte unele lucruri care poate ar servi la lămurirea acestui episod controversat din istoria orașului. Nu de mult a apărut următorul articol în Adevărul localintitulat Cum a apărut Republica Sovietică Evreiască Botoşani. Istoria „statului autonom“ nebunesc proiectat de Ana Pauker în nordul Moldovei. Autorul atribuie Anei Pauker această idee și ea ar fi avut loc sub oblăduirea trupelor sovietice, după retragerea armatei române și a celei germane pe linia defensivă Rădăuți – Suceava – Fălticeni – Tg. Neamț – Pașcani – Tg. Frumos – Iași. Autorul afirmă că la Botoșani au rămas numai evreii, care i-au primit pe sovietici cu flori, apă și multă bucurie și pe acest fond s-a putut crea, deși pentru scurt timp, Republica Autonomă Evreiască Botoșani…Am citit și numeroase postări pe acest subiect, interesante ca poziționare actuală, unele și cu tentă antisemită. Care să fie subtextul apariției în presă după atâta vreme a acestui subiect neadevărat și controversat? Numai interes de senzațional și rost de o audiență mai mare? Când am ajuns eu la Botoșani, în 2 mai 1944, locuitorii orașului erau încă speriați de bombardamentul din 7 aprilie, odată cu intrarea armatei sovietice în oraș. Am mai văzut multă vreme urmările bombardamentului. Locuitorii își petreceau cel puțin o parte din noapte în pivnițele transformate în adăposturi.Read more…

Viscolul din 1954

Nu credeam că voi scrie vreodată despre această amintire din viața mea, dar cred că merită povestită celor mai tineri, pentru că odată în viață te poți întâlni cu o dezlănțuire a naturii cum a fost viscolul din 1954. Nu am prevăzut momentul când îmi voi aminti de el. Și iată că nu iarna, ci în miez de primăvară m-am apucat să scriu despre viscol. Pe atunci a avut un impact general pentru toată România, ca acum pandemia, dar a ținut foarte puțin. Circulația trenurilor a fost paralizată și puținele mașini care erau atunci, fie că erau întroienite pe drum, fie că nu circulau. Viscol a fost în toată țara, dar nu cu violența celui din București. Recent am lăsat din greșeală fereastra deschisă în timpul nopții. M-am trezit, cred că era din cauza frigului și mi-am amintit de acest viscol teribil și de unele întâmplări legate de el. Am mai spus că sunt foarte sensibilă la frig și dacă undeva se află o sobă caldă prin preajmă sau un calorifer, instictiv stau cu spatele lipit de el ca să mă încălzesc. Am rămas cu această nevoie de căldură ca rezultat al frigului înmagazinat în timpul deportării. Acasă, la Câmpulung, nu mi-aduc aminte să fi fost viscole.Read more…

Aprilie 1944. Drumul din Transnistria la Botoșani

E luna aprilie 2020, în plină pandemie de coronavirus și stau în casă. Am timp berechet să mă gândesc la viața mea actuală și la cea care a trecut. Mă gândesc la viața mea ca la un vis și nu-mi vine să cred că eu am fost acea tânără de douăzeci de ani care a scăpat cu viață din deportare și care a îndrăznit să plece pe jos din ghetoul Djurin spre România. Armata sovietică a venit într-o sâmbătă. La început au venit căruțe cu soldați prost îmbrăcați și fără arme grele – ei doar tatonau terenul. Iar a doua zi, duminică, au venit cei mult-așteptați. Credeam că s-a sfârșit războiul. Era sfârșitul lunii martie 1944 și sfârșitul războiului era încă departe! Chiar în acea zi a fost un bombardament german. Evreii, fericiți că au scăpat cu viață, au ieșit din case și mulți au fost omorâți. Noi nu eram printre ei, pentru că mama, temătoare, nu ne-a lăsat să ieșim – ca acum în pandemie. Mi-amintesc că în timpul bombardamentului ne-a pus mie și surorii mele o pernă pe cap și s-a așezat pe ea ca o cloșcă, să ne apere. Read more…

Viața unui om bătrân în timpul pandemiei de coronavirus

Nu mi-am imaginat că ar fi atât de greu să trăiești închis în casă, să-ți dorești să vorbești cu cineva și să nu ai cu cine. Nu sunt un om prea vorbăreț, dar singurătatea este într-adevăr apăsătoare. Trăiesc singură de foarte mulți ani și nu am avut niciodată conștiența acestei stări. Nu am dreptul să mă plâng, deoarece șase zile pe săptămână Asistența Socială a Comunității evreilor din București mi-a pus la dispoziție o persoană ca ajutor casnic. Și totuși mă simt singură, ruptă de lume, deși am telefon și internet. Și ca mine sunt mii de bătrâni pe care-i apasă singurătatea și care nu au nici măcar facilitățile mele. Mi-am făcut fără să vreau un orar de activități care îmi umple timpul și nu mă lasă să gândesc prea mult. Dimineața o dedic calculatorului, cititului ziarelor, corespondenței eventuale, după amiaza televizorului, cu precădere știrilor și seara, dacă găsesc vreun film (nu de acțiune și nu științifico-fantastic), de la ora 20.00 la 22.00 las să treacă timpul. Toată viața nu am vorbit la telefon atât de mult ca în ultimele săptămâni și am început să acord mai multă atenție și Skype-ului. Așa mai văd un om, pentru că pe stradă, chiar şi când au voie să iasă, oamenii par a se furișa pe lângă ziduri… Să fie oare de frică? Frică de cine? De ce? Și asta îmi induce și mie o stare de neliniște. Nu mi-e frică atât de boală și de suferință, cât mi-e frică de spital, ale cărui binefaceri le-am „gustat” recent, deși nu în perioadă de epidemie. Read more…

Amintiri de medic tânăr

Când toată lumea în mod neașteptat, dar cu totul justificat, e preocupată și îngrijorată de epidemia care a devenit pandemie cu acel coronavirus necunoscut, eu încerc să vă mai descrețesc frunțile cu amintirle mele. Nu toate sunt amintiri vesele, dar poate că și ele au contribuit la formarea mea ca medic și om cu orgoliile și slăbiunile lui firești. Sper să fie de folos și celor care îmi vor citi pățaniile din anii de ucenicie, poate că și le vor aminti și ei pe ale lor. Am căutat să învăț îngrijirea omului bolnav de la surori, de la infirmiere, bineînțeles de la superiori. Am intuit că la un tratament eficient contribuie și îngrijirea fizică a bolnavului. Ca extern prin concurs și apoi ca intern am învățat cum pregătești un pat cu cearșaful fără cute, cum întorci un pacient fără să-i provoci disconfort, cum pui o ploscă ș.a. (nu existau pampers și nu puneai numaidecât sonda ca acum). Poate că aș fi fost mai bună ca infirmieră decât ca medic, așa m-am gândit cândva. Toate acestea le-am învățat de la personalul inferior și cu ei am legat prietenii de durată, pe care le-am apreciat foarte mult. Eram internă la spitalul Iubirea de oameni, în stagiu la maternitate. Era încă înainte de naționalizare. Era un spital evreiesc, cu doctori cu precădere evrei, moașe și surori parțial evrei. Director era dr. Ghelerter. M-am adaptat foarte repede, cu toate că programul era infernal…Read more…

Mărțișoare

La Câmpulung Moldovenesc, orășelul unde m-am născut și am trăit 18 ani, la școala primară am învățat să fac mărțișoare deoarece nu se găseau de cumpărat. Făceam niște ciucurași din ață – unul alb și unul roșu – prinși de un fir împletit în cele două culori. Abia când am ajuns la liceu am văzut adevăratele mărțișoare, cu simbolurile lor, de obicei trifoi cu patru foi, inimioare, hornari, etc. Mi-aduc aminte de un moment nostim. Din greșeală mi-am dat întâlnire în același loc cu doi băieți, elevi ca și mine și fiecare mi-a adus câte un mărțișor. Ei s-au supărat amândoi când s-au trezit față în față și eu am am avut de ce râde. Cu această ocazie am văzut și un altfel de mărțișor: o brățară pe care erau atârnate șase mărțișoare. Unul dintre băieți lucra la un bijutier și brățara era chiar de argint. Am purtat această brățară mulți ani, dar din păcate a trebuit să renunț la ea în împrejurări dramatice. Când am fost deportați în Transnistria, la trecerea Nistrului la Atachi (Otaci) spre Moghilev, soldatul român care ne păzea mi-a cerut brățara aceasta care i-a atras atenția și i-am dat-o numaidecât, bucuroasă fiind că nu mi-a lut-o cu forța. Read more…

Am fost prietenă cu Tania Lovinescu

Prietenia mea cu Tania Lovinescu a început târziu, când aveam nevoie de ea și regret mult că s-a sfârșit atât de curând prin decesul ei. Scriu despre Tania în special pentru cei care nu au cunoscut-o. Pe cei care își amintesc de ea îi rog să pună, cel puțin în gând, un ghiocel pe mormântul ei, pentru că tare-i plăceau aceste flori delicate, pe care le merita pe deplin. Nu intenționez să scriu o biografie a Taniei, de fapt nici nu am datele necesare. O biografie serioasă nici nu se găsește, deoarece viața ei „bate filmul”. Și totuși a fost un personaj aproape public, poetă, scriitoare de succes, jurnalistă apreciată, textiera unor cântece pe care multă lume le fredona. Pentru cei tineri care nu au cunoscut-o, spicuiesc câteva date importante din viața ei, pe care le-am găsit în crispedia.ro, la capitolul „personalități”…Read more…

Prietenii mei din Dresda

Prietenia mea cu familia Z. datează încă de la sfârșitul secolului trecut. În Dresda se mai vedeau ruinele rămase după bombardamentele nimicitoare de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Biserica emblematică a orașului, Frauenkirche, era în reconstrucție, fiind redeschisă abia în 2002. Sub egida asociației de prietenie cu Israelul a avut loc promovarea Jurnalului de Ghetou (apărut inițial în limba germană sub titlul Deportiert). Era iarnă, dar în biserică a apărut un public numeros, în paltoane. Printre ei se afla și familia Z. Aproape toate locurile au fost ocupate. Faptul că am răspuns la întrebări în germană a contribuit la o și mai mare apropiere față de public. Pentru mine era o noutate să citesc în public și succesul mi-a făcut bine. Am mai revenit la Dresda de încă două ori. Prietenia noastră a început mai târziu, când ei mi-au cerut sfatul pentru îndrumarea profesională a fiicei lor adoptive, care întâmpina unele dificultăți la învățătură. Posibilitatea de a fi în legătură imediată prin internet ne-a apropiat și mai mult.Read more…