Un cadou de Crăciun

La vârsta aceea destul de timpurie, primisem de la Moș două volume de Istoria Artei, de fapt tratate în toată regula, pe care mama mea le considerase de neratat în străduința ei de a-mi asigura o educație cât mai bună. Și câtă dreptate avea! Multă bucurie mi-au adus acele volume! În acel Crăciun îndepărtat eram bolnavă, aveam febră, gâtul inflamat și dureros și tușeam, așa încât zilele de vacanță mi le-am petrecut în pat, în apropierea sobei cu lemne, lângă brad, cu Istoria Artei în brațe. M-am îndrăgostit definitiv de arta vizuală și din clipa aceea am simțit că îmi dă iluzia evadării din lumea reală plină de tristeți, într-o lume de o frumusețe care străbătuse secolele ca să ajungă la mine. Nu am visat că voi ajunge să văd cu ochii mei, în realitate, multe din tablourile reproduse destul de prost, adesea alb negru, în cele două volume. Nu doar că le-am văzut, dar am călătorit pentru ele de-a lungul și de-a latul continentului și, foarte des, întâlnirea cu câte un tablou pe care îl cunoșteam din carte m-a făcut să lăcrimez, emoția depășind limitele capacității mele de a mă stăpâni. Eu nu mă pretind a fi altceva decât o foarte mare iubitoare și consumatoare de artă, o admiratoare devotată, fără a fi cunoscătoare în domeniul artei vizuale. În ultimii ani constat că muzeele de artă trec dincolo de bine-cunoscuta metodă a expozițiilor itinerante ale câte unui mare artist și încearcă să facă legătura între operele expuse și idei, concepte sau curente dezvoltate de acei artiști și eventual ucenicii lor sau școlile pe care le-au inițiat. Astfel, la Muzeul de istoria Artei din Viena se desfășoară din octombrie până în ianuarie expoziția Rembrandt și Hoogstraten, culoare și iluzie. Am plecat la Viena în mod special pentru această expoziție, cu doar câteva zile înainte de Crăciun, considerând această oportunitate drept un cadou superb al sorții.Read more…

Crăciun alb, Crăciun negru

Îndeobşte, la început de decembrie, lumea se întreabă oare cum va fi Crăciunul „alb sau negru”? Alb dacă va ninge, negru dacă va lipsi zăpada.
Pentru mine cele două ipostaze au mai degrabă altă semnificaţie: Crăciunul e alb dacă e luminos şi împăcat. Crăciunul e negru dacă e încrâncenat sau chiar îndoliat… Cu câteva zile în urmă, în 20 decembrie, un atentator s-a năpustit asupra Târgului de Crăciun din Magdeburg, ucigând 5 oameni şi rănind 200. Nu a fost primul act terorist criminal îndreptat împotriva sutelor de cetăţeni paşnici care s-au adunat pentru a se bucura de ghirlandele luminoase, decorurile sclipitoare, de gustul fursecurilor de sezon, de aroma ciocolatei fierbinţi şi vinului fiert, specifice acestei sărbători mult-aşteptate. Se dovedeşte că răzbunarea e mai dulce atunci când distrugi bucuria altora! Frustrarea, zgura amară care colcăie în tenebrele sufletului omenesc erupe cu forţă mai mare atunci când e în preajma semenilor care se bucură, se simt – vremelnic – fericiţi, împărtăşindu-se din lumina şi starea de bine a sărbătorilor. E un război surd împotriva luminii lăuntrice care dacă nu poate să fie stinsă de tot, atunci măcar să pâlpâie de teamă! Şi totuşi, spiritul luminos şi plin de iubire al Crăciunului a putut stăvili moartea chiar şi în vreme de război.
Mă gândesc la aşa-numitul „armistiţiu de Crăciun” care a avut loc în timpul Primului Război Mondial, e drept doar în primul an, 1914, când încă domnea spiritul cavaleresc.Read more…

Bilanț anual

Teoretic, bilanțul anual este o întoarcere rezumativă asupra tot ce ți s-a întâmplat în ultimele 365/366 zile, într-o încercare de a trage concluzii și a-ți însuși învățăminte pentru anul ce urmează. Doar că de data aceasta, pentru mine și pentru mulți alții ca mine, nimic din ce ni s-a întâmplat în acest an nu ne poate ajuta în ceea ce privește anul viitor, 2025, pentru că nimic din ce a trecut peste noi aici, în ”vila din mijlocul junglei”, nu ne oferă vreo idee privitoare la viitorul apropiat. Cu alte cuvinte, în anul care vine totul este posibil și nimic nu e imposibil. De ce? Pentru că în acest ultim an am învățat că nimic nu poate fi nici sigur, nici planificat, nici așteptat. Totul a venit pe nepregătite, nimic din ce credeam nu a avut loc, nimic din ce ni s-a spus că va fi nu a fost. De fapt, tot ce știam s-a dovedit inutil. Știam că ”la noi” un război durează câteva zile, cel mult câteva săptămâni. Știam că ”la noi” războaiele nu au loc nici iarna, nici vara, ci numai primăvara și toamna, când nu e nici prea rece și nici prea cald. Știam că ”la noi” luptele se poartă pe teritoriul dușmanilor, nu pe al nostru. Și mai știam că dacă e vorba de populații nevoite să-și părăsească casele din cauza urgiei războiului, ele aparțin poporului dușman, nicidecum nu e vorba de ”ai noștri”. Aceste surprize nu au făcut deloc bine stării de spirit. Și nu avea nicio importanță dacă azi dimineață te bombarda pe tine sau pe unul care locuia cu câțiva kilometri sau câteva zeci de kilometri mai încolo, ziua care începea cu un bombardament și se termina cu numărarea victimelor și/sau evaluarea pagubelor materiale nu era deloc o zi bună.Read more…

Hanuka. Gogoși, latkes și capul lui Holofern

De când trăiesc în Israel, m-am obișnuit: abia trece Yom Kipur, încă nici nu începe toamna, și iată că în cofetării, patiserii, la supermarket și chiar la piață apare un sortiment uriaș de gogoși, începând de la cele clasice, umplute cu gem, până la creațiile cele mai sofisticate, cu diverse umpluturi, glasate și decorate… Se pare că e o afacere bună! Sunt multe mâncăruri bazate pe ulei și când vorbesc de cele tradiționale, mă gândesc mai ales la cele făcute în casă. În copilărie mama ne făcea gogoși. Dar mâncarea de Hanuka prin excelență este latkes: chifteluțele de cartofi pe care ni le făcea bunica. Este o mâncare pentru oameni simpli, făcută din ingredientele cele mai comune: 3-4 cartofi cruzi se rad pe răzătoarea cu găuri mici, se adaugă sare, un ou și o lingură de făină, se ia câte o lingură din compoziție și se prăjesc în ulei. (Și mai bune, mai crocante ies dacă cartofi rași se storc de zeamă. Iar pentru o variantă fără gluten, făina poate fi înlocuită cu fulgi de ovăz.) Interesant că oricât ar fi de simple, cartea mea de bucate, Sanda Marin, nu le cunoaște. În Israel am cunoscut și varianta din nordul Africii, numită sfingi (nu știu cum se scrie, există diverse variante, dar rimează cu „mingi”). Dar să ne întoarcem la latkes: oare cât de „tradiționale” sunt ele?Read more…

O povestire de András Szilágyi: Om în neomenie [Ember az Embertelenségben]

Generațiile viitoare vor citi cartea lui Julius Fučík, poeziile lui Ernő Salamon și ale lui Miklós Radnóti . Dar și eu am fost martorul unor întâmplări despre care nu am vorbit niciodată. Pe scriitorul Benő Karácsony, de exemplu, l-am întâlnit în 3 iunie 1944, în ghetoul de la fabrica de cărămizi din Cluj. Ochii îi erau dezorientați, chinuiți, părul încărunțit. – De ce nu ai evadat? – l-am întrebat acuzator. – Pentru că nu aveam unde, mi-a răspuns el. Dacă amintirea ar fi ceva material, nu spiritual, atunci Benő Karácsony ar trăi și astăzi, doar îl văd în fața ochilor și îmi mai răsună în urechi ultimele sale cuvinte. Dar știu că el a devenit fum, iar fumul se destramă și dispare fără urmă. Cu pictorul Ernő Tibor Erno, m-am întâlnit pe prispa iadului, la Auschwitz.Read more…

Organizația Speciilor Unite

Aceasta este continuarea celei anterioare, “Șacalul și papagalul”, care s-a încheiat când coaliția coruptă a regelui șacal, a reginei și a aliaților lor, vulpile și șerpii veninoși, au părăsit rezervația Ngorngoro, dar nu înainte de a-i da foc. Focul a făcut prăpăd: animalele mici și chiar o mare parte dintre erbivorele mari au pierit. Carnivore mari oricum nu mai erau, cuplul regal și papagalul ucigaș le-au otrăvit încă de la începutul dominației lor. Elefanții, hipopotamii, rinocerii și crocodilii, atâția câți au mai rămas, s-au înghesuit pe malul râului care trecea prin rezervație și așa au scăpat cu viață, împreună cu câțiva babuini. Vegetația a fost complet distrusă. Totuși, precum se știe, savanele au o mare capacitate de a se reface după incendii. Pe terenul pustiu dar foarte fertil, păsările au răspândit semințe aduse din rezervația vecină și încetul cu încetul au răsărit plante noi și chiar copaci. Babuinii au trimis soli în rezervația învecinată, Serengeti, și și-au chemat rudele, maimuțe de toate rasele și o puzderie de erbivore mai mici și mai mari ca să ia parte la refacerea rezervației. În scurt timp savana și-a recăpătat splendoarea. Dar era nevoie de cineva care să cârmuiască și să facă dreptate – la fel ca la oameni…Read more…

Aforisme periferice 2

1. Sfâșiat de contradicțiile dintre idealism și materialism, dintre etic și estetic, eros și thanatos, globalism și suveranism, într-o stare de extremă tensiune existențială, nu sunt decis să aprind lumina sau să deschid aragazul. Poate Dumnezeu îmi va limpezi Calea adevărată. 2. Metafora e aidoma orgasmului, se naște greu, explodează superb și dispare brusc. 3. Îmi displac atât cei care trag la măsea cât și cei care trag de timp. Îi desfid și pe aceia care mă trag de brăcinari sau de șireturi. Îi admir însă pe salahorii care trag la șaiba creației în atelirul absolutului, meseriașii care reșapează obrazul metalic al acestei lumi nesimțite. Cei mai dragi îmi sânt visătorii care luminează întunericul de plumb al destinului uman. 4. Aristocrația a cam dispărut. Meritocrație nu va exista niciodată. Cleptocrația domină întreaga societate. Să ne punem speranța în plutocrație, poate pe Pluto vom crea o elită autentică.Read more…

Israelul are nevoie de prieteni

În ultimele câteva săptămâni situația din Orientul Mijlociu s-a schimbat radical și neașteptat. De pe o zi pe alta s-a prăbușit ”axa răului” din regiune, respectiv alianța agresivă Iran-Siria-Houthi plus organizațiile teroriste Hezbollah-Hamas. De-acum strategiile se vor modifica, se întărește rolul unor puteri regionale ca Turcia, Egipt și Arabia Saudită. Se fac și se desfac alianțe, iar în spatele lor se conturează alte grupări care tind să umple niște goluri și despre care nu se știe încotro vor evolua. Deocamdată, după prăbușirea regimului Assad, o parte a Siriei este administrată de organizația de sorginte islamistă, Hayat Tahrir al Sham, (HTS) grupare desprinsă de Al Qaida, care l-a doborât pe Bashar el-Assad și a preluat conducerea țării. Numai că trecutul său este departe de a fi glorios. Pentru ca acesta să fie dat uitării și pentru a se face acceptat de comunitatea internațională, HTS încearcă să-și modifice imaginea și și-a formulat un program în cadrul căruia promite drepturi egale minorităților etnice și religioase din Siria, înțelegere și drepturi pentru femei, în încercarea de a evita apariția unui nou Afganistan. Ele sunt în fază de proiecte, iar în calea realizării lor sunt zeci de obstacole, interne și externe, care pot oricând exploda.Read more…

Crăciun în Ierusalimul anilor 1870

Atmosfera Crăciunului în Ierusalimul anilor 1870 este descrisă foarte sugestiv în romanul Fetiţa din Ieruslim, scris de Miriam Harry şi publicat la Paris, în 1914. Versiunea română tradusă de mine a apărut în Revista Baabel şi apoi a fost publicată sub formă digitală.
Fetița din Ierusalim se numește Siona Benedictus – Siona pentru că s-a născut pe muntele Sion, iar Benedictus, pentru că aparține unei familii de creștini protestanți.
Siona trăiește într-o lume pestriță, exotică, plină de farmec, dar și de mizerie și cruzime, iar ea înregistrează cu fidelitate fiecare imagine, sunet, mireasmă… Într-adevăr, în Ierusalimul de acum 150 de ani trăiau arabi, evrei, creștini de diverse naționalități, printre care mulți preoți, călugări și misionari, iar peste toți domina stăpânirea otomană – singurul aspect care ne este oarecum cunoscut din istoria României. Copilăria ei se desfășoară în umbra locurilor sfinte, ea ajungând de pildă să se joace de-a v-ați ascunselea chiar în Biserica Sfântului Mormânt…
Mama, o femeie ștearsă și bigotă, este eclipsată de dădaca din Betleem, cea care o învață limba arabă, îi spune basme… Dar lumea ei este dominată de figura carismatică a tatălui, un adevărat erou romantic, care face expediții în deșert, este prietenul beduinilor, un mare învățat, arheolog și negustor de antichități.
Îndărătul personajului Siona se ascunde însăși autoarea, născută la Ierusalim în 1869, care își povestește cu multă duioșie, sensibilitate și umor propriile amintiri din copilărie. În casa Sionei se făceau întotdeauna pregătiri mari de Crăciun. Mama ei era cuprinsă de o seninătate aproape copilărească. Pentru ea Crăciunul nu era numai o sărbătoare religioasă, ci mai ales una sentimentală, sărbătoarea amintirilor din copilărie și a vechilor tradiții din Hesse, ținutul ei natal. Și cu toate că îl serba la Ierusalim, la doi pași de însuși locul Nașterii Domnului, pentru ea Crăciunul rămânea o sărbătoare europeană.Read more…