Mătușa mea s-a născut demult, pe vremea când Timișoara se numea încă Temesvar și era parte din Imperiu. Toate schimbările care au intervenit de-a lungul veacului au surprins-o, nu s-a prea putut adapta la ele. Cel mai greu i-a fost cu schimbarea limbii. Limba ei maternă era maghiara și omul nu-și schimbă chiar atât de ușor limba maternă. După ce foștii vecini s-au mutat și au venit vecini noi, a fost nevoită să învețe și românește. Maghiara o vorbea mai mult în casă, cu unchiul. După ce unchiul s-a prăpădit, a rămas orfană de maghiară. A încercat cu noi, dar ne era rușine. Toți colegii vorbeau românește la școală și mie îmi era jenă de e-ul meu deschis și de o-ul spre u care suna comic. Și atunci mătușa a făcut ceva deosebit, și-a luat un câine. Animalele, pe lângă alte calități, au și această caracteristică: te ascultă în orice limbă le-ai vorbi. Și uite așa, timp de opt ani, mătușa mea și Bobby au conversat cât se poate de amical în limba maghiară. Au trecut anii. Aș vrea să vorbesc ungurește, dar nu mai am cu cine. Mi-e rușine de rușinea mea de atunci. Read more…
Scrisori de despărțire
Tov lamut bead arțeinu. (E bine să murim pentru patria noastră.) Iosef Trumpeldor, erou al poporului evreu dinainte de întemeierea statului Israel. Este sâmbătă, ora opt dimineața, și ca de obicei ascult programul săptămânal al prezentatorului Oren Nahari, o adevărată “enciclopedia ambulantă”. De fiecare dată, în decurs de două ore, el prezintă atât subiecte actuale, cât și istorice. Subiectul pe care l-a prezentat astăzi m-a atins adânc la suflet: scrisorile de despărțire lăsate de soldați sau rezerviști aflați pe diverse fronturi, mai ales în Gaza, care au căzut eroic începând din “sâmbăta neagră”, din 7 octombrie 2023 – dar sacrificiul lor continuă și în zilele noastre. De fapt, acestea sunt mesaje pe WhatsApp sau texte telefonice adresate părinților, soțiilor, iubitelor sau prietenilor, înainte de a ieși într-o acțiune militară periculoasă, din care nu e sigur că se vor mai întoarce, sau în ultimele momente ale vieții lor, când, răniți fatal, mai au puterea să scrie câteva cuvinte celor dragi.Read more…
Ghid pentru Italia sau două poveşti de iubire… simetrice
În urmă cu câteva zile am întors ultima filă virtuală a unei cărţi care m-a captivat, m-a impresionat şi mi-a inspirat articolul de faţă. Cartea scrisă de cunoscuta traducătoare şi scriitoare Daniela Ştefănescu[1] se intitulează Pe urmele tatii, ale visului său și destinului nostru – Călătorind în 2024 prin Toscana îndrumată de un ghid din 1938 şi este, de fapt, relatarea unei călătorii complexe în care popasurile de pe meleagurile italiene actuale sunt tot atâtea porţi (sau portaluri) către istoria propriei vieţi, mai exact a timpului când viitorii ei părinţi încă nu se cunoscuseră. Este un pelerinaj inspirat de memoriile scriitorului Mircea Ştefănescu[2], tatăl Danielei, consemnate într-o perioadă de suferinţă trupească şi zbucium sufletesc, când îşi căuta tămăduirea sub cerul însorit al Toscanei, presimţind că în curând avea să-şi întâlnească iubirea vieţii, chiar dacă nu atunci şi nu acolo. Nu doresc să relatez mai pe îndelete cuprinsul cărţii, îi invit pe cititorii revistei să se delecteze cu lectura ei, descărcând-o de pe pagina editurii LierNet. Eu voi continua povestea recunoscând că încă nu am fost în Italia, deşi mi-am dorit mult această călătorie, dar niciodată nu s-au aliniat stelele pentru a o întreprinde. Am şi un ghid de vizitat Italia, scrisanume pentru mine: o cărţulie cu foi dactilografiate, cu coperte albastre de mătase, broşate la legătoria de cărţi de pe strada Făcliei din Cluj. Am primit-o în dar de ziua mea de la Bunicul Nándor. Nu am mai luat-o în mână de vreo patruzeci de ani, de când ne-am mutat în locuinţa actuală, dar după citirea cărţii Danielei Ştefănescu m-am dus aţă la raftul bibliotecii, unde era pitită între două volume groase.Read more…


