Prietenie (4). Crăciun în august

La zece ani după ce Émilie și cu mine începuserăm să corespondăm a avut loc Revoluția în România și regimul politic s-a schimbat. Deși avea să mai dureze mulți ani până la ridicarea vizelor de călătorie pentru români, ne puteam mișca deja mult mai ușor. Ținuserăm legătura în toți acești ani, cu toate că nu mai eram niște fete de școală, terminaserăm această etapă, aveam familii, lucram, ne construiam vieți și cariere, eram prinse în iureșul tinereții în care, ne amintim, vrei să le faci pe toate – și vrei ca toate să iasă bine. citite de vigilenta Securitate. Mai mult și mai des vorbeam la telefon, demers care devenise posibil, dar costa destul de scump. libertate și într-o societate capitalistă care semăna mult cu banditismul. Era începutul anilor 90. câteva luni după noi.Read more…

Toamna vieții

O dimineață de octombrie. După prima ploaie care vestește venirea toamnei, cu mirosul plăcut al ierbii ude, sunt singurul care stă așezat comod pe un scaun pe pajiștea piscinei. Vremea s-a răcit, bazinul a fost acoperit pentru iarna care vine, apa nu va mai reflecta razele îmbietoare ale soarelui. În fața mea e o construcție nouă, viitoarea piscină acoperită. Mă gândesc că va mai trece o bucată de vreme până va fi gata și regret vara care a trecut, soarele cald, vocile vizitatorilor, cu veselia copiilor, miresmele mâncărurilor din ghereta unde doi tineri pregăteau șnițele gustoase. Puțini oameni trec pe iarbă în drum spre bazin, sunt cei pe care îi întâlnesc de obicei ori de câte ori vin să înot. Privirea mi-e atrasă de o pereche pe care nu am mai întâlnit-o. Un bărbat înalt cu părul alb, îmbrăcat sportiv, cu un rucsac pe spate, sprijinindu-se de un baston, și alături de el o femeie cam de o vârstă cu el, cu o rochie frumoasă de vară și cu o pălărie asortată, care mergea și ea cu un baston.Read more…

Povești la un pahar de vin

Pe undeva e scris că vinul scoate secretele din sufletul omului. Dar sunt și secrete pe care doar psihologul sau psihiatrul pot să le obțină de la cineva care în general nu se prea deschide celor din jur – dacă nu e vorba de o conjunctură deosebită, ca cea de mai jos. Ora 23.00 în camera mea de hotel, după o zi lungă la congres și un dineu cu vin aproape non buvabil. Calitatea băuturii nu m-a deranjat, pentru că puneam bază pe ce mai rămase în sticla mea de vin din cameră, aleasă și cumpărată la duty free. Doar că ce mai rămăsese înăuntru era 100% aer. Am hotărât să cobor la barul hotelului și să-mi fac ”plinul” de 200 ml vin 12-14%, ca în fiecare seară. Barul era gol, dar la un capăt al tejghelei se afla unul din oaspeții congresului, american din California, bun cunoscut, să-i zicem N.L. M-am apropiat și ne-am salutat călduros. Ne cunoșteam demult, de când îmi petrecusem un scurt sabatic în secția ATI în care lucra pe atunci ca tânăr și promițător specialist. De atunci ne întâlneam aproape în fiecare an la congrese și simpozioane internaționale și profitam de ocazie pentru a ne povesti ultimele știri privitor la carieră și la familie.Read more…

La douăzeci de metri sub pământ

Pe Nora, asistentă medicală la spitalul Soroka din Beer Șeva, am văzut-o din întâmplare la cafeneaua de la parterul clădirii în care locuiesc. O cunoșteam prin prieteni comuni, locuitori ai kibuțului ei. Știam că timp de cincizeci de zile a fost ostatecă la 20 de metri sub pământ, în tunelurile Hamasului. Părea foarte tulburată. Ne-am așezat la o cafea și, fără s-o întreb, a început să-mi povestească. – Nu mai știu exact cum s-au desfășurat evenimentele, toate mi s-au amestecat în cap: rachete care zburau în toate direcțiile, apoi strigătele de Allah u akbar ale teroriștilor, împușcături și peste tot cadavre ale vecinilor și prietenilor mei. M-am trezit în remorca unui tractor, împreună cu alți câțiva locuitori din kibuț, păziți de hamasnici. – Unde ne duceți? – l-am întrebat pe unul dintre invadatori. – În iadul tunelurilor de sub Gaza, a răspuns acesta în limba arabă. Dacă Netanyahu îi eliberează pe toți luptătorii noștri din închisorile voastre, atunci aveți șanse să vă eliberăm, altfel veți muri cu toții. – Bunica mea a murit la Auschwitz, a răspuns tot în arabă Nora, iar eu o să-mi găsesc sfârșitul ucisă de neoameni ca voi. N-a apucat să-și termine vorba și un pumn în față a redus-o la tăcere. A încercat să vorbească cu ceilalți oameni, dar din nou a fost lovită. În scurt timp au ajuns la intrarea unui tunel.Read more…

Ocrotire peste timp

Am fost mândră de părinţii mei (Imre şi Sárika Székely) care erau foarte iubitori, grijulii, veseli şi drepţi. În casa noastră nimeni nu ţipa, nu se certa, nu se jignea. Părinţii mei erau respectaţi şi apreciaţi, iubiţi de oameni, aceste sentimente răsfrângându-se şi asupra mea, fiica lor. Mulţi ani am „profitat” de acest statut, dar m-am şi străduit să dovedesc că le semăn, că merit să le fiu fiică. Adesea mi se întâmpla să fiu tratată cu mult mai multă deferenţă, după ce se afla că sunt „fiica profesorului Székely” chiar şi după ce purtam alt nume, eram „om în toată firea”, cadru didactic sau chiar reporter TV. Read more…

Cartierul Foișorul de Foc – un spaţiu multicultural

Într-un fel, cartierul meu face legătura între zona centrală a orașului – Universitate, Piața Rosetti-Armenească – și una din marginile sale, cea estică, Piața Obor. Pentru copilul ultracitadin, aceasta mare piaţă, cu lumea sa pestriță, gălăgioasă, cu călușeii și “lanțurile” spectaculoase, cu beția de culori și zgomotul infernal, aducea ceva din magia unei lumi necunoscute, mai greu de înțeles pentru mine. Tata, crescut la țară, mă ironiza că nu știu să mă urc in copac….Deseori, o însoțeam pe mama la cumpărături. Cele cotidiene se făceau în imediata apropiere a casei, la colțul străzii Traian cu bulevardul Carol. O mică Alimentara unde eram serviți de “șeful” (reponsabilul), domnu’ Dobrescu. Acesta, volubil și amabil, povestea mândru clienților de ținuturile sale natale, de Oltenia. Apoi, intram alături într-un “paradis al simțului olfactiv” la magazinul de cafea. Aici ne servea unul din cei doi armeni (pe unul chiar îl chema Armenak), ginere și socru. Magazinul, în care se prăjea și se vindea cafea, în pachete cafenii, era acum de stat, foștii patroni erau doar gestionari în magazinul rebotezat “Cafea-Dulciuri”. Read more…

Cum am ajuns să scriu la Baabel

Pentru un număr aniversar cred că sunt datoare baabelienilor să le relatez felul cum am ajuns eu să scriu la Baabel. Absolut întâmplător, într-o pauză la o manifestare publică ținută la Parlament, la care am fost invitată ca fostă deportată în Transnistria (cred că era în urmă cu patru ani), m-am întâlnit cu Eva Galambos și Eva Țuțui, pe care le cunoșteam relativ vag de multă vreme. Din vorbă în vorbă Eva Galambos, amabilă cum e de obicei și mai ales în contextul celor spuse de mine atunci în public, m-a invitat să colaborez la revista online Baabel, despre care eu nici nu știam că există. I-am răspuns că am din păcate mult timp, că îmi place să scriu fără a fi grafomană, așa că o să-mi încerc, cu rezervele mele, posibilitățile. Și așa, ușor, ușor – de fapt cu greu – a m început să colaborez la Baabel, uneori cu articole mai bune, alteori mai slabe, dar o fac întotdeauna cu mare plăcere și dăruire.Read more…

Povestea unchiului Sam şi a mătuşii Meta

Iată povestea: Sam a descins de undeva de lângă Bialystok, dacă-mi amintesc bine. La o vârstă fragedă a fugit din calea înrolării forțate în armata rusă în care evreii nu erau doriți, dar când erau prinși, erau obligați să rămână în serviciu cel puțin 7 ani. Cum a ajuns la New York, nu știu. Era în anii marilor emigrații din Europa spre America și el, fără meserie, spera că va putea găsi un mod de a trăi acolo în pace. Aceste amănunte ni le-a povestit chiar el în singura lui vizită făcută în România, la Câmpulung Moldovenesc, în anul 1936, deci cu peste 80 de ani în urmă El era soțul lui tanti Meta, o soră mai mare a tatălui meu. Poate că ea era mai puțin dotată intelectual ca celelalte surori, pentru că părinții s-au învoit ca ea să plece singură în America, la o mătușă fără copii. Cei doi au ajuns în America aproape în același timp. Cum s-au cunoscut nu e greu de imaginat. Și acum emigranții își caută prieteni printr cei care vorbesc aceeași limbă – pentru ei era idișul. Mie mi-era destul de greu să-l înțeleg, căci vorbea un idiș lituanian amestecat cu engleză americană. Tanti Meta vorbea încă germana. Sam și-a început cariera ca peddler, negustor ambulant de haine vechi și în curând s-a căsătorit cu tanti Meta, care era călcătoreasă într-o spălătorie.Read more…

Limpede nu vezi decât cu inima. (Din ciclul dedicat Bunicului).

Cred că toată lumea cunoaşte citatul din titlu. Micul prinţ de Antoine de Saint Exupéry ne-a învăţat pe toţi nişte principii care ne-au şocat prin simplitatea lor naturală. De parcă ştiam şi noi dintotdeauna aceste adevăruri, de parcă acestea erau înscrise deja în inimile noastre, ale tuturor, era nevoie doar de cineva care să ne reamintească de ele. O astfel de persoană, care să-mi reamintească de axiomele fireşti ale inimii, era bunicul meu. Bunic vitreg, da, fără vreun descendent de-al său, de sânge, dar care vorbea pe limba copiilor ca nimeni altul. Pe atunci, cu peste cincizeci de ani în urmă, mulţi dintre adulţi, părinţi sau dascăli, credeau ferm în disciplina fizică (aplicată…). Iar noi, cei mici, nici nu făceam mare caz dintr-o bătaie zdravănă – aşa era viaţa. Ne obişnuiserăm cu ea. – Dar şi atunci erau unii care nu aveau nevoie să apeleze la nuiele sau curea, la forţă fizică pentru a ne convinge să procedăm cum credeau ei că ar fi fost mai bine. Şi unul dintre aceştia era tocmai bunicul meu, care se pricepea să se facă ascultat de copii, de noi toţi în spiritul principiului: „o explicaţie cu tâlc face cât trei porunci şi cinci interdicţii”.Read more…

David redivivus

De multe secole persistă ideea preconcepută că evreilor le place cartea, dar nu sunt buni la practicarea sporturilor. Ei bine, ca orice idee preconcepută, și aceasta s-a dovedit greșită. Sportul de performanță cere nu numai aptitudini fizice și talent, dar și judecată (“mens sana in corpore sano”), ambiție și devotament. Biblia povestește cum David l-a învins pe Goliat. Uriașul Goliat, care era înalt de vreo trei metri și lupta în armata filistină era convins că nimeni din armata israeliților condusă de regele Saul nu va îndrăzni să lupte cu el. Tânărul israelit, David, a acceptat însă provocarea și dintr-o singură lovitură cu praștia, l-a omorât și i-a tăiat capul. Altă poveste care demonstrează că la sport contează nu numai aptitudinile fizice ci și judecata, este fabula lui Esop, în care broasca țestoasă a câștigat întrecerea cu iepurele. Uneori evreii înșiși au propagat aceste idei preconcepute. Scriitorul evreu britanic Howard Jacobson spunea că atitudinea lui față de sport este simplă: evreii nu îl practică. Bineînțeles că nu are dreptate.Read more…

Chez Robert

Chioșcul lui Robert se afla la intersecția dintre două străzi principale ale orașului. Era spațios, avea o terasă mare și era foarte aproape de locul meu de muncă. Cu mulți ani în urmă, când eram nou venit în țară și oraș, îmi aduc aminte că am intrat pentru prima dată la Robert ca să cumpăr țigări. Robert, un om spre cincizeci de ani, cu sprâncene stufoase și arcuite, m-a primit jovial.
– Cu ce vă pot servi? m-a întrebat cu un vădit accent de sud-american.
– Un pachet de Europa (țigări israeliene ieftine și aromate), vă rog.
– Europa? Aproape nimeni nu fumează țigări de astea. Sunt prea aromate. Fumează mai bine și dumneata Time, sau Marlboro. De fapt nu are importanță, a continuat. Vă invit la o cafea pe contul meu. Un espresso tare, cum le place europenilor, spuse zâmbind.Read more…

Taximetrist la Tel Aviv

La ieșirea din clădirea Gării Centrale de la Tel Aviv, am urcat în primul taxi care mi-a ieșit în cale. M-am așezat pe locul de lângă șofer, cum făceam întotdeauna, uitând că suntem în plină pandemie. Șoferul m-a privit curios. Amândoi ne-am pus măștile, după care i-am spus destinația la care voiam să mă ducă. – Nu ți-e teamă să stai în față? Organele sanitare recomandă călătorilor să se așeze pe bancheta din spate. – Scuză-mă, întotdeauna îmi place să stau în față când călătoresc cu taxiul, văd mai bine orașul, clădirile, oamenii, am răspuns. Când conduc, nu mă pot să mă uit în jur, asta e explicația, dar dacă te deranjează, oprește și trec în spate. – Pentru mine e în regulă unde stai, important că avem măști, a spus Michael. (Așa s-a prezentat mai târziu.) Era un bărbat pe la vreo șaizeci de ani, roșcat, cu nas proeminent și o șapcă de piele cu cozoroc, à la Robert de Niro.Read more…

Avivit

Recent m-am întors dintr-o ședere de unsprezece zile în Polonia, cu Hadassah Humanitarian Mission to Poland[1]. Avionul LOT era plin de refugiați în drum spre noul lor ACASĂ. Lângă mine ședea o tânără foarte răcită, care tușea aproape fără întrerupere. Nu o cunoșteam, nu știam prin ce trecuse, mai ales că nu stătea împreună cu restul grupului. Sincer să fiu… tusea ei m-a cam deranjat, mă temeam să nu mă molipsesc. Abia mai târziu am observat dosarul gros pe care îl ținea pe genunchi, protejându-l de parcă viața ei era în joc. Când tânăra a deschis dosarul, mi-am dat seama că era plin de documente care îi dovedeau identitatea și originea, documente necesare pentru obținerea cetățeniei. Toate erau scrise cu litere chirilice.Read more…

Din amintirile unui pacient fidel al spitalului Emilia Irza

Acest articol este un ecou la amintirile doamnei doctor Mirjam Bercovici, apărute recent în revista Baabel. Am citit cu interes amintirile, mai ales pe cele legate de spitalul Emilia Irza pe care l-am cunoscut bine în copilărie, eu fiind fiul doctorului Bercu Weintraub, pomenit de stimata doamnă doctor. Între anii 1952 și 1957 am pășit pragul spitalului de vreo 14 ori, fiind internat pentru perioade între două săptămâni și o lună și jumătate cu două hepatite și vreo 12 nefrite (boală inflamatorie a rinichilor). Prima internare a fost în ziua de 15 septembrie 1952, care ar fi trebuit să fie prima mea zi de școală, în clasa întâi. Cu o zi înainte am făcut hepatită epidemică. Am fost internat la Emilia Irza, noul spital pentru copii inaugurat în 1951 și condus de Dr. Bercu Weintraub, director la numai 36 de ani. Am fost internat într-un salon mare cu mai mulți copii, ceea ce pentru mine a fost o experiență inedită. Read more…

Sanda (II) – Popasuri pe drumul căsniciei noastre

Locuința (1964). La petrecerea organizată de uzină am nimerit la masă cu directorul general P. Auzind că nu avem locuință și stăm la socri, mi-a spus să fac cerere pentru un apartament, iar el a aprobat-o imediat. Fără îndoială, pe lângă lista realizărilor mele a contribuit și farmecul Sandei, dar și funcția tatălui ei…Baba Ana (1964) Sanda a obținut un nou transfer în comuna Baba Ana, care permitea o navetă zilnică la Ploiești. Distanța de gară la dispensar era de numai… 3 km! Craiova (1965). Sanda a decis să dea concursul de intrare în oraș. Erau trei locuri: București, Brașov și Craiova. Ea a obținut locul 2. Brașovul era atractiv, dar implica despărțirea de părinți și transferul meu care ,deși traumatic, l-aș fi acceptat. S-a optat pentru Craiova, în speranța că vărul socrului meu Carol era mare ștab acolo și ar fi facilitat imediat transferul ei la Ploiești. Dar nu a fost să fie. Problema s-a complicat, Sanda a obținut transferul după aproape un an. A fost cea mai lungă despărțire, deși ne-am întâlnit periodic. Daniel (1966). Într-o noapte rece de noiembrie, la poarta maternității din Ploiești, așteptam împreună cu mama Sandei venirea pe lume a primului nostru bebeluș. Abia dimineața ni s-a permis să vedem tânărul moștenitor de la fereastră.Read more…

O zi ploioasă

Era o zi ploioasă de martie… De fapt, ploua torențial. Am reușit să iau un taximetru și m-am îndreptat spre casă după o zi grea la clinică. M-am strecurat ușor pe bancheta din spate, cu hainele ude, am dat adresa și am început să studiez profilul șoferului care nu și-a întors deloc capul spre mine, fiind probabil obișnuit să-și studieze clienții doar în retrovizoare. Era un bărbat la vreo 60 de ani, îngrijit și decent, la fel și mașina pe care o conducea. Speram să mă lase să privesc pe fereastră în liniște, fiindcă vremea nu mai putea fi un subiect de conversație. Liniștea a durat doar vreo trei minute, până când un tânăr cu o mașină ne-a tăiat calea, fără consecințe serioase. Mă așteptam să urmeze comentarii acide, depreciative la adresa noii generații, dar nicidecum la ceea ce a urmat. Bărbatul a început să vorbească calm și coerent despre tinerețea sa (care probabil coincidea cu a mea), ca și cum incidentul l-ar fi transpus înapoi în timp. Mi-a povestit despre primul an după armată, pe care l-a petrecut ca angajat la o întreprindere clujeană, timp în care s-a pregătit pentru Politehnică. – Am lucrat un an la Sinterom, doamnă, erau alte vremuri, noi eram altfel. Oare ați auzit de fabrica asta? Da auzisem, și am simțit cum inima îmi bate mai tare, în timp ce continuam să privesc cum ploua afară.Read more…