Copilul care voia să danseze

Mă numesc Deus. Am cincisprezece ani și m-am născut în Tanzania fără o mână și fără un picior. Numele mi-a fost dat ca o profeție, încă înainte să mă nasc: Deus, Dumnezeu. Mama a rostit acest nume când moașa îi ștergea sângele de pe picioare, iar Cel de Sus încă nu hotărâse dacă mă va lăsa să trăiesc. Odată, la umbra unui copac, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că în acel moment a simțit o mână caldă care o încuraja. Aveam un trup incomplet. Brațul stâng mai funcționa încă. Aproape toată mâna dreaptă îmi lipsea. Iar piciorul drept? Era doar umbra unui picior. Mă târam ca o șopârlă. Copiii din sat, nemiloși, mi-au pus tot felul de porecle. Iar doctorii mă examinau ca pe cineva care purta semnele nenorocirii, sperau într-o minune, dar nu îndrăzneau să creadă cu în ea adevărat. Eu nu voiam decât să stau în picioare, să mă joc, să dansez… Am simțit ce înseamnă să vezi lumea de jos, din praf. Atunci am zburat într-o țară îndepărtată, Israel, la spitalul Wolfson, unde mi-au reparat inima. Mi-au făcut și o proteză în locul piciorului drept și apoi m-au dus la fizioterapeutul Arie-John – un om înalt, care mergea cu pași măsurați și care avea amintirea multor copii cu trupul reparat. Nu m-a întrebat dacă mă doare. El știa că da. S-a uitat și dincolo de membrele mele deformate și de proteză, într-un loc în care nimeni nu a avut răbdarea să privească, în “interior”. Read more…

Hanuka la Havana

Pe aeroportul de la Madeira, aşteptând avionul spre Madrid, s-a apropiat de mine un om între doua vârste, afro-american.
– Sunt Raul Santos, medic anestezist la Havana, şi vă cunosc de la prezentarea dumneavoastră la simpozion.Ştiu că veniti din “Ţara Sfântă” . Iertaţi-mi îndrăzneala, dar n-am vorbit niciodată cu un israelian, putem vorbi? Desigur, i-am răspuns, cu plăcere, nici eu n-am avut ocazia să vorbesc cu un cubanez, mai ales cu un anestezist.Read more…

Tiberiu Ezri

M-am născut la 5 decembrie 1951 în comuna Marghita, judetul Bihor, din părinți supraviețuitori ai holocaustului. De la o vârstă tânără mi-a placut istoria și geografia, dar am decis totuși să fac medicina, pe care am teminat-o la Timișoara în 1976. Tot la Timișoara m-am căsătorit cu Elisabeta Feldman (actualmente Elisheva Ezri) și am emigrat împreună în Israel în 1978. Aici ne-am întemeiat și fortificat viața familială, având doi băieți, unul inginer de aeronautică și celălalt economist, precum și trei nepoți. După ulpan de ebraică m-am specializat în anestezie la spitalul universitar Kaplan din Rehovot.Read more…

Luna cadourilor

Decembrie este Luna Cadourilor. Hanuka, Miculaşul, Crăciunul şi Anul Nou sunt tot atâtea prilejuri care se cer a fi celebrate cu daruri destinate celor dragi şi nu numai. Este perioada potrivită în care, oferind cadouri, ne exprimăm gratitudinea faţă de binefăcători, colegi şi coechipi sau ne achităm obligaţiile faţă de medici, profesori sau…şefi. În mintea mea între dar şi cadou există o diferenţă exprimabilă, mai ales, prin intensitatea sentimentului care animă gestul de a oferi. Darul e mai intim, având o puternică încărcătură afectivă, în timp ce cadoul e mai convenţional, mai protocolar. Dar şi într-un caz şi în altul, pentru ca un dar sau cadou să se apropie de perfecţiune, trebuie întrunite trei condiţii: alegerea potrivită, oferirea adecvată şi obţinerea efectului scontat.Read more…

Ghici cine va fi vecinul nostru

– Șalom, domnule. Ai auzit că în apartamentul de la etajul trei se mută un etiopian? – m-a întrebat Igal, președintele comitetului de locatari. Nu. Și apoi ce importanță are? – i-am răspuns. Cum, nu înțelegi? Locuim într-un imobil foarte bine cotat, pe o stradă cu case elegante, vecini buni, oameni din clasa mijlocie. Dacă un om de culoare se mută în blocul nostru, prețurile apartamentelor vor scădea, după ce până acum au crescut în fiecare an, spuse Igal. De fapt toți vecinii sunt îngrijorați. Crezi că așa se va întâmpla? Încă nici nu știm cine este noul locatar, cum arată, cu ce se ocupă și deja tragi concluzii pesimiste. – Așa se întâmplă în multe cazuri, a continuat Igal. Folosesc niște condimente cu miros neplăcut, mai încercă președintele comitetului de locatari….Read more…

Eu… analefbetha

Am intrat în clasa I-a primară cam în perioada când se încheia glorios campania de alfabetizare din România, la care şi mama mea participase ca voluntar. Atunci mi-a povestit ce important este să înveţi să scrii şi să citeşti pentru că „ţi se deschide mintea”. Mi-a mărturisit că tatăl ei – muncitor forestieri la Gheorgheni (Harghita) – nu ştia carte şi că acest fapt l-a împiedicat să aibă un loc de muncă mai bun şi condiţii de viaţă pe măsură. Tocmai din această cauză mama ei, Eva, pierită în Holocaust, a ţinut să-şi dea fiica la şcoală, a trimis-o să înveţe la Budapesta, pentru a-şi face un viitor. Dacă nu ar fi plecat la Budapesta, mama – care în mai 1944 nu împlinise 14 ani – ar fi ajuns cu siguranţă în camerele de gazare de la Auschwitz, dar astfel a fost salvată de Wallenberg. Dorinţa Evei de a avea o fiică şcolită nu a adus după sine doar o viaţă mai bună, ci chiar salvarea vieţii! Acasă vorbeam ungureşte. Româneşte nu ştiam nici o iotă, dar părinţii m-au înscris la şcoala română şi simultan cu literele, am învăţat şi o limbă nouă. Acelaşi lucru mi se întâmplă acum, peste şase decenii când, într-un târziu, m-am apucat să învăţ limba ebraică. Read more…

Aristocratul Roșu

Vagonul restaurant din trenul Intercity Cluj – Budapesta era ticsit. Doream să beau o cafea. Cu greu am găsit un loc liber. M-am așezat la masă. Vizavi de mine stătea un bărbat înalt, bine făcut, cărunt, de vreo șazeci și ceva de ani. Era ocupat cu laptopul, dar când m-am așezat și-a ridicat privirea și mi-a făcut loc. I-am mulțumit, iar el mi-a răspuns în engleză “You are welcome“. Am început să-mi beau cafeaua și să citesc ziarul local. – În ce limbă citești? – m-a întrebat omul de vizavi. – În limba română, dar dacă te interesează am și varianta maghiară, i-am răspuns în engleză. – Ești din Cluj? – m-a întrebat vecinul. I-am explicat că sunt un fost clujean, dar de mulți ani sunt israelian. – Mă numesc Steve Emil Jánossy, s-a prezentat omul de vizavi. M-am născut și am trăit în Cluj până la opt ani, de atunci trăiesc în SUA. – Ai un nume cu rezonanță de aristocrat maghiar. Nu vorbești maghiara? – l-am întrebat. – Am vorbit-o cu mama, atât timp cât a trăit, de atunci am uitat. O înțeleg, dar mi-e foarte greu să mă exprim în maghiară.Read more…

Serge și Beate Klarsfeld merită premiul Genesis

În fiecare an Israelul acordă premiul Genesis unor personalități care și-au dedicat viața cauzelor evreiești.Lista laureaților cuprinde nume de răsunet, din Israel și din diferite țări ale lumii, ultimul laureat fiind Isaac Herzog, actualul președinte al Statului Israel. El a primit distincția în calitatea lui de președinte al Agenției Evreiești. Propunerile pentru acest premiu pot fi făcute indiferent de țară, de instituții, comunități evreiești sau persoane particulare. Printre cei care credem că ar merita acest premiu ar putea figura și soții Serge și Beate Klarsfeld care și-au dedicat întreaga viață descoperirii și sancționării criminalilor de război naziști și ajutorării copiilor victimelor Holocaustului. Serge Klarsfeld este un supraviețuitor al Holocaustului. Născut la București, familia a reușit să emigreze în Franța înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.Read more…

Prietenie – încurcături (3)

Prima vizită în România a dragei mele prietene franțuzoaice Émilie, avea destinația finală Marghita, orașul meu natal, pe care pe vremuri l-am îndrăgit foarte mult și așa a făcut și Émilie. este foarte rar, nostalgia mă sufocă, nu pot să stau prea mult, mi-e un dor sfâșietor de cei absenți și atunci mai bine mă țin departe, mă retrag, așa cum fac în viață și cu alte lucruri din care dezertez. Dar, la vremea despre care vorbesc acum, anii 80, aveam la Marghita un grup de prieteni tare dragi care au devenit, majoritatea, și prietenii Émiliei. Distracțiile noastre, încă din timpul liceului, erau, vara, întâlnirile cu grupul la ștrandul termal și seara, în parcul din centrul orașului, unde doi dintre prietenii noștri cântăreți la chitară ne cântau muzica folk, în mare vogă în epocă. Erau apoi desigur și discuțiile îndelungi pe multe teme, majoritatea filosofice, ne puneam întrebările firești ale celor tineri, la care nu aveam răspunsuri și poate nu avem nici azi… Émilie a găsit în grupul nostru prietenii pe care nu îi avea în Franța. A găsit căldură sufletească, umor, preocupări asemănătoare. Și a găsit, cum era de așteptat, dragostea.Read more…

Spitale în care am lucrat după absolvirea facultății, până la pensionare.                                            

Într-un articol anterior am amintit numeroasele spitale în care am lucrat ca extern și intern în timpul studenției timp de 3 ani. Cred că mai important este să amintesc cele două spitale în care am lucrat ca medic până la pensionare timp de 42 de ani. Timp de 9 ani am lucrat la spitalul Emilia Irza,  care a fost baza clinică a institutului pentru ocrotirea mamei și copilului (IOMC) După absolvire am fost repartizată  ca preparator la acest institut și în cei 9 ani cât am fost în acest spital am  devenit cercetător și cercetător principal. Am dat și concursul de medic specialist și de primar și bine am făcut deoarece pe parcurs aceste titluri mi-au fost de folos. De fapt în acest spitalul Emilia Irza am învățat practic ce se cheamă a fi medic pediatru. Am învățat ce este un colectiv medical și mi-am făcut prieteni chiar pentru toată viața. Cei mai mulți din păcate au murit, dar eu îi pomenesc mereu în amintirile mele. Atunci spitalul era nou, relativ bine utilat pentru acea vreme fiind subvenționat de sindicate și era condus din punct de vedere medical cu “mână de fier” de doctorul Weintraub, un om priceput, care poate fi echivalat cu  denumirea actuală de manager medical. Era primul care venea la și ultimul  care pleca și știa tot ce se întâmpla în spital fără să te simți spionat. Nu voi descrie traseul organizatoric complicat prin care a trecut spitalul și mă voi axa pe unele din amintirile mele. Read more…

Herman

Dacă eu am 73 de ani, Herman ar trebui să aibă 87-88 de ani. Mi-aș dori mult să mai fie încă în viață. Spre sfârșitul anilor ‘50, când eu de-abia începusem școala, venea la noi, deseori, un coleg de clasă al unchiului meu. Se numea Herman. Seara, după o zi de muncă la serviciu, mergeau amândoi la Școala Medie Nr. 23 (acum, Liceul ”Dimitrie Bolintineanu”), cartierul Rahova, București, pentru a urma cursurile liceale, la seral. Trecând pe la noi, Herman lungea drumul de la casa lui până la liceu. Era îmbrăcat întotdeauna frumos, în contrast cu hainele unchiului meu, mai sărăcăcioase. Eu provin dintr-o familie foarte modestă, iar mama își adusese fratele mai mic din zona Mehedinți, să învețe o meserie. Ce știu este că unchiul meu primise în primii 7 ani de școală bursă de merit pentru că învăța foarte bine, iar bunicul, adică tatăl lui, era foarte sărac și, fără acest ajutor, nu l-ar fi putut ține la școală.Read more…

Întâlnirea mea, mai puțin blândă, cu Viktor Orbán

Problemele Ungariei au fost una dintre preocupările importante în activitatea mea jurnalistică. Într-un fel era firesc, pentru că lucram în presa română, dar eram și vorbitoare de maghiară. Și la Agerpres m-am ocupat de acest sector. Aceste probleme au devenit și mai vizibile în cei nouă ani petrecuți la secția externă a cotidianului Curierul Național. În perioada petrecută acolo – 1995-2004 – a existat o efervescență în relațiile româno-maghiare, în septembrie 1996 s-a semnat la Timișoara Tratatul de bază dintre România și Ungaria (condiție pentru intrarea celor două țări în UE și NATO), președinți și premieri români au vizitat Ungaria și reciproc, mai târziu a avut loc la Sibiu o ședință comună a celor două guverne. Spre norocul și satisfacția mea, am fost de față la toate aceste evenimente, inclusiv la alegerile din Ungaria, astfel că am fost martora venirii la guvernarea țării a Fidesz și a lui Viktor Orbán în 1998. Deși atunci Partidul Socialist Maghiar obținuse mai multe voturi decât Fidesz, acesta din urmă a reușit să formeze un guvern de coaliție cu alte trei partide și a obținut 213 din cele 386 de locuri din Parlament. Read more…

Un igen pentru mai târziu. Poveste maghiară în doi timpi

Mătușa mea s-a născut demult, pe vremea când Timișoara se numea încă Temesvar și era parte din Imperiu. Toate schimbările care au intervenit de-a lungul veacului au surprins-o, nu s-a prea putut adapta la ele. Cel mai greu i-a fost cu schimbarea limbii. Limba ei maternă era maghiara și omul nu-și schimbă chiar atât de ușor limba maternă. După ce foștii vecini s-au mutat și au venit vecini noi, a fost nevoită să învețe și românește. Maghiara o vorbea mai mult în casă, cu unchiul. După ce unchiul s-a prăpădit, a rămas orfană de maghiară. A încercat cu noi, dar ne era rușine. Toți colegii vorbeau românește la școală și mie îmi era jenă de e-ul meu deschis și de o-ul spre u care suna comic. Și atunci mătușa a făcut ceva deosebit, și-a luat un câine. Animalele, pe lângă alte calități, au și această caracteristică: te ascultă în orice limbă le-ai vorbi. Și uite așa, timp de opt ani, mătușa mea și Bobby au conversat cât se poate de amical în limba maghiară. Au trecut anii. Aș vrea să vorbesc ungurește, dar nu mai am cu cine. Mi-e rușine de rușinea mea de atunci. Read more…

Scrisori de despărțire

Tov lamut bead arțeinu. (E bine să murim pentru patria noastră.) Iosef Trumpeldor, erou al poporului evreu dinainte de întemeierea statului Israel. Este sâmbătă, ora opt dimineața, și ca de obicei ascult programul săptămânal al prezentatorului Oren Nahari, o adevărată “enciclopedia ambulantă”. De fiecare dată, în decurs de două ore, el prezintă atât subiecte actuale, cât și istorice. Subiectul pe care l-a prezentat astăzi m-a atins adânc la suflet: scrisorile de despărțire lăsate de soldați sau rezerviști aflați pe diverse fronturi, mai ales în Gaza, care au căzut eroic începând din “sâmbăta neagră”, din 7 octombrie 2023 – dar sacrificiul lor continuă și în zilele noastre. De fapt, acestea sunt mesaje pe WhatsApp sau texte telefonice adresate părinților, soțiilor, iubitelor sau prietenilor, înainte de a ieși într-o acțiune militară periculoasă, din care nu e sigur că se vor mai întoarce, sau în ultimele momente ale vieții lor, când, răniți fatal, mai au puterea să scrie câteva cuvinte celor dragi.Read more…

Ghid pentru Italia sau două poveşti de iubire… simetrice

În urmă cu câteva zile am întors ultima filă virtuală a unei cărţi care m-a captivat, m-a impresionat şi mi-a inspirat articolul de faţă. Cartea scrisă de cunoscuta traducătoare şi scriitoare Daniela Ştefănescu[1] se intitulează Pe urmele tatii, ale visului său și destinului nostru – Călătorind în 2024 prin Toscana îndrumată de un ghid din 1938 şi este, de fapt, relatarea unei călătorii complexe în care popasurile de pe meleagurile italiene actuale sunt tot atâtea porţi (sau portaluri) către istoria propriei vieţi, mai exact a timpului când viitorii ei părinţi încă nu se cunoscuseră. Este un pelerinaj inspirat de memoriile scriitorului Mircea Ştefănescu[2], tatăl Danielei, consemnate într-o perioadă de suferinţă trupească şi zbucium sufletesc, când îşi căuta tămăduirea sub cerul însorit al Toscanei, presimţind că în curând avea să-şi întâlnească iubirea vieţii, chiar dacă nu atunci şi nu acolo. Nu doresc să relatez mai pe îndelete cuprinsul cărţii, îi invit pe cititorii revistei să se delecteze cu lectura ei, descărcând-o de pe pagina editurii LierNet. Eu voi continua povestea recunoscând că încă nu am fost în Italia, deşi mi-am dorit mult această călătorie, dar niciodată nu s-au aliniat stelele pentru a o întreprinde. Am şi un ghid de vizitat Italia, scrisanume pentru mine: o cărţulie cu foi dactilografiate, cu coperte albastre de mătase, broşate la legătoria de cărţi de pe strada Făcliei din Cluj. Am primit-o în dar de ziua mea de la Bunicul Nándor. Nu am mai luat-o în mână de vreo patruzeci de ani, de când ne-am mutat în locuinţa actuală, dar după citirea cărţii Danielei Ştefănescu m-am dus aţă la raftul bibliotecii, unde era pitită între două volume groase.Read more…

In memoriam Mihai Dragolea. Amintiri despre un coleg matinal

Mihai Dragolea îmi părea un adolescent la prezentul continuu, un visător cu sufletul însetat de iubire. Erudit şi profund, dar vulnerabil, incapabil de apărare în faţa agresivităţii incompetenţilor infatuaţi. Nu era în stare să lupte cu inamicii altfel decât transformându-i în personaje groteşti şi ţintuindu-i în coloana unei tablete sau între copertele unei cărţi… Şi a fost învins. Lovitura de graţie i-a fost aplicată în vara lui 2013, de «marea sortare» din instituţie (care nu avea în nici un caz obiectivul să păstreze valorile autentice)… Umbra dezamăgirii l-a cotropit pe Mihai. S-a retras la Petroşani, oraşul său natal, şi curând şi-a început drumul către staţia terminus.Read more…

Despre Klara Szűcs, după şaptezeci de ani

În 1945, foarte tânăra supravieţuitoare a Holocaustului folosea materialele procurate în sărăcia de după război, pentru a sluji arta şi adevărul. Pentru a se reconstrui pe sine însăşi. Cine priveşte portretul fetiţei surâzătoare şi o cunoaşte adică nu a uitat fotografia făcută cu doar un an înainte, în care aceeaşi fetiţă, prigonită, privea chinuită lumea necruţătoare din preajma ei, poate recunoaşte în desenul în cretă colorată al Klarei Szűcs, incredibila flexibilitate sufletească a copilăriei. Pe care o poate regăsi în supravieţuitoarea unei generaţii exterminate, căreia iubirea ocrotitoare i-a redat bucuria de a trăi. Şi poate aprecia, plin de emoţie şi recunoştinţă, empatia tinerei pictoriţe.Read more…