Număr vizualizări 593 ori
Participând la Forumul România al Institutului Arnold și Leona Finkler pentru Cercetarea Holocaustului [1], am descoperit în cadrul Universităţii Bar Ilan existenţa Centrului Cultural Dahan[2], întemeiat în 1999 de soţii de bună amintire, Rahel și Aharon Dahan pentru păstrarea identității comunităților evreiești. Născuți în Israel, cei doi s-au cunoscut în timpul serviciului militar şi ulterior, în SUA, au făcut afaceri de succes în domeniul construcţiilor. În decursul anilor au susţinut activ şi generos educația, înființând atât în Israel, cât și în diaspora, instituții de învățământ menite să consolideze identitatea evreiască și să aducă tinerii mai aproape de moștenirea comunităților evreiești. Printre obiectivele Centrului Dahan se numără: modelarea experienței culturale evreiești, cercetări academice internaționale inovatoare pe tema comunităților evreiești, apropierea tinerilor din toate comunitățile evreiești și creșterea gradului de conștientizare a culturii comunitare sefarde și orientale.
O dată la câţiva ani, centrul organizează câte o conferinţă dedicată diferitelor comunităţi de evrei aflate astăzi în Israel. În 9 noiembrie 2025 a avut loc conferința „Evreii din România – Istorie, Identitate și Cultură”. S-au propus câteva teme generale din care mi-am putut alege subiectul prezentării. În cadrul temei „Educația evreiască în România de-a lungul generațiilor: instituții, metode și provocări” am ales subiectul „Fondarea unor principii de educaţie evreiască pentru tânăra generaţie de evrei bucureşteni”. Mi se părea un subiect nu numai important, ci și neglijat.
În copilărie, educaţia mea evreiască a fost prea puţin cultivată, iar în anii ’60-’70, atunci când Moses Rosen, rabinul şef al Comunităţii Evreilor din România, a organizat cursuri de iudaistică pentru tinerii evrei bucureşteni, am fost curioasă şi implicată. Participând timp de câţiva ani la aceste cursuri, am înţeles o serie de noţiuni și idei pe care nu le cunoşteam. Pentru a-mi pregăti prezentarea, am petrecut câteva zile la Bucureşti, la CSIER (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România), condus de istoricul Adrian Cioflâncă.
Scopul rabinului Rosen a fost de a aduce educația evreiască în rândurile tinerilor bucureșteni şi de a le spori interesul pentru iudaism în vederea unei viitoare emigrări. Am făcut și eu parte din această comunitate până când am emigrat în Israel, singură, în septembrie 1975.
Viața acestei comunități în perioada postbelică s-a desfăşurat sub conducerea rabinului Moses Rosen. [3] Puțini oameni au fost atât de admirați, dar și atât de criticați, atât de temuți dar și atât de respectați, precum rabinul Rosen. Avea opinii de stânga – nu era comunist, cum susțin unii, doar simpatizant al stângii. A fost numit rabin șef în 1948, în locul rabinului Alexandru Şafran [4] care părăsise România în 1947. [5] „Eminența Sa, Rabinul Șef Dr. Moses Rosen” era un intelectual de înaltă cultură, a cărui personalitate, mai ales în interacțiunile cu Securitatea, este descrisă în cartea Ancăi Tudorancea Acțiunea „Credinciosul” [6].
Dacă după al Doilea Război Mondial numărul evreilor din România scăzuse semnificativ şi a continuat sî scadă tot mai mult în urma valurilor succesive de emigrare. Prin urmare, „Securitatea a început să considere că activitatea lui Rosen își pierdea din importanță. În nota de audiență a rabinului șef Moses Rosen către viceprim-ministrul Emil Bodnăraș, din 6 august 1971, acesta din urmă a încercat să reducă importanța Federației Comunităților Evreiești prin schimbarea numelui acesteia, astfel încât să devină o instituție a evreilor religioși”. [7]
În ciuda acestei atitudini, cu mult anterioară perioadei la care mă voi referi, o scurtă privire asupra atmosferei din România spre sfârșitul anilor ’60, după preluarea puterii de către Ceaușescu, ne amintește de o adiere de deschidere și chiar liberalizare în raport cu trecutul.
Între 1966 și 1975, când eram elevă și apoi studentă la București, rabinul Moses Rosen a luat binecuvântata inițiativă de a organiza cursuri de iudaistică atât în capitală, cât și în alte orașe mari. Oricât de ciudat ar părea, tocmai când România, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, se îndrepta spre un tip de comunism naționalist, comunitatea evreiască a câștigat unele libertăți. Atât la București, cât și în alte orașe, comunitatea evreiască a devenit un loc de întâlnire pentru tinerii evrei, dornici să-și cunoască mai bine rădăcinile. Cu timpul, aceste activități au luat amploare, atrăgând un număr tot mai mare de tineri evrei.
Probabil prin legăturile sale directe cu Statul Israel, lui Rosen i s-a permis să desfășoare o activitate educațională în rândul tinerilor evrei.
După masa oferită cu ocazia sărbătorii de Pesach 1969, rabinul Rosen a organizat un eveniment comemorativ în cinstea celei de-a 25-a aniversări a Revoltei din Ghetoul Varșoviei, la care a invitat 70-80 de tineri și i-a întrebat ce subiecte i-ar interesa. Cei mai mulți erau atrași de literatura evreiască și de limba ebraică.
Rabinul Rosen avea, desigur, aprobarea Securității – reprezentanții acesteia urmau să fie prezenți la Templul Coral, unde avea să se desfășoare programul care a început în toamna anului 1969, imediat după sărbătorile evreiești.
„Cursurile de Talmud-Torah din București au fost reluate pe 3 septembrie 1969. Eminența Sa Rabinul Șef Dr. Moses Rosen le-a vorbit studenților despre Roș Hașana – Anul Nou evreiesc – și a subliniat importanța învățării limbii sfinte, istoria mozaismului și despre literatura ebraică veche și nouă. Studenții au participat cu regularitate la cursurile din cadrul programului, la Templul Coral și în centrul comunitar.”[8]
Pentru activitatea amplă, desfășurată de Comunitatea Evreiască, s-a folosit numele de Talmud-Torah. Presupun că a fost una dintre ideile strategice ale rabinului Rosen, ca să arate că România oferă libertate religioasă cetățenilor săi evrei. Activitatea de Talmud-Torah cuprindea în primul rând lecții de heder, pentru catehizarea copiilor preșcolari, apoi lecții de limba ebraică, cor de tineret condus de Haim Schwarzman [9] și celebrarea în grup a sărbătorilor evreiești la restaurantul ritual. În plus se țineau săptămânal cursuri de istorie, literatură și discuții despre semnificația simbolismului religios evreiesc.
Aşadar, în perioada 1969 – 1975, mulţi tineri participau la acele activități benefice, care le ofereau o socializare într-un mediu evreiesc. După cum se vede în tabel, numărul participanților și al instructorilor era impresionant.
Cel puțin în București, comunitatea evreiască a devenit o „pepinieră” pentru tinerii evrei. Mai târziu, mulți dintre ei au emigrat, majoritatea în Israel.
Principala sursă de informare asupra acestor activități este Revista Cultului Mozaic, publicată bilunar de Federația Comunităților Evreiești din România. În 1995, numele revistei a fost schimbat în Realitatea evreiască. [10] Din inițiativa rabinului șef, Moses Rosen, și a consiliului rabinic superior, această revistă a apărut începând din octombrie 1956. Cea mai mare parte a textului era în limba română, dar ea includea și 2-3 pagini în idiș și ebraică. Se adresa evreilor din întreaga țară. Articolele acopereau o gamă eclectică de subiecte, cu abordări tradiționale, contemporane și abstracte. Varietatea era uimitoare, având în vedere perioada publicării. Merită spus că propaganda pentru regimul din România era limitată. În fiecare număr exista o singură pagină care făcea o relatare succintă a ultimelor realizări ale României.
Redactorul șef era Victor Rusu. [11] Mi-l amintesc foarte bine. Era un bărbat slab, de înălțime medie, cu o înfățișare plăcută, zâmbitoare. Felul său de a vorbi era de-a dreptul fascinant, datorită culturii sale ample, varietății subiectelor pe care le aborda. Avea o anumită modestie, o ușoară jenă, poate timiditate atunci când se afla în fața publicului. Sufletul său părea să ascundă ceva, cu siguranță nu era răsplătit pe măsura capacității sale intelectuale, iar modestia era cu siguranță una dintre trăsăturile sale cele mai evidente.
Iată câteva din temele prelegerilor despre iudaism ținute la acea vreme la București:
– Istoria comunităților evreiești din România, personalități evreiești
– Știri despre Israel și despre evreii din diaspora, traduceri din idiș și literatură rabinică.
– Semnificațiile sărbătorilor evreiești: Sukkot – Bucurie în spirit iudaic, Hanuka – Evocarea eroismului spiritual, Purim – Veselie, Pesach – Sărbătoarea îndestulării.
– Prezentări ale unor comunități evreiești: Grecia, Suedia, Jamaica, Calcutta, Franța, Tanger, Skopje, Cipru, Australia, Mallorca, Istanbul, Marea Caraibelor
– HaSefer (Cartea) – Biblia ebraică, motiv al existenței noastre
– Şalom (Pace) – o aspirație milenară.
La București, în fiecare duminică dimineață, la ora 9, rabinul Moses Rosen obișnuia să vorbească despre pericopa săptămânii, explicând principalele rugăciuni și tradiții mozaice.
Daniel Segal a vorbit despre „Baal Shem Tov, inițiatorul hasidismului”, nu doar la București, ci și la Oradea, Galați / Brăila și Iași. În anii ’70 s-au ținut prelegeri și la Cluj și Timişoara.
Datele care urmează se referă la activităţile comunităţii din Timişoara şi le-am primit prin bunăvoinţa familiei Ezri. Ele provin dintr-un fragment al ziarului Uj Kelet [14] care a aparținut inginerului Teodor Feldman, tatăl lui Erzsi Ezri. Acesta a păstrat cu grijă toate documente, incusiv cele legate de lagărul Theresienstadt, unde a fost deportat, ducând mai departe memoria Holocaustului. Colecția sa a fost donată de familie Institutului Yad Vashem.
– Ernest Neumann, rabinul șef al Timişoarei: „Semnificaţia lui Moise”
– Otto Rappaport, directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj: „Iudaismul și esența umanistă a iudaismului”
– Dr. Rubin Schaffer, medic pediatru arădean: „Personaje biblice în publicațiile lui Thomas Mann”
– Dr. Mauriciu Schlossberg: „Manuscrisele de la Marea Moartă”
– Prof. Marin Viliam: „Contribuția evreilor la istoria Banatului”
– Prof. univ. Ervin Ditrói, critic de artă: „Arta lui Marc Chagall”
– Ing. Adrian Steinberger: „Istorici evrei”
– Ing. György Szekely: „Contribuția evreilor la dezvoltarea științelor moderne”
– Dr. Ernest Goldberger: „Umanismul evreiesc în medicină”
În cursul anului 1971, prelegerile de iudaism s-au mutat de la Templul Coral la Restaurantul Ritual de pe strada Popa Soare.
Eram şi eu printre tinerii care participau la prelegeri. Pentru majoritatea lor, care erau la sfârșitul liceului sau la facultate, aceste întâlniri nu erau numai o sursă de cunoştinţe noi, ci au determinat chiar o apropiere de originea lor religioasă. Astfel se lăsau purtați pe aripile unui vis spre alte lumi, unde marea lor majoritate a și ajuns în anii următori.
Dr. Veronica Rozenberg, Haifa, 2/11/2025
Note:
[1] The Arnold and Leona Finkler Institute of Holocaust Research – Bar-Ilan University https://jewish-faculty.biu.ac.il/InstituteOfHolocaustHomePage
[2] https://dahancenter.co.il/ (în limba ebraică)
[3] Moses Rosen (1912 – 1994) a fost rabinul șef al evreimii române între 1948 – 1994, precum și președintele Federației Comunităților Evreiești din România între 1964 – 1994.
[4] Alexandru Şafran (1910 – 2006) https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_%C8%98afran Ca șef-rabin al României a intervenit pe lângă autoritățile guvernului fascist al lui Ion Antonescu și, într-un mod neașteptat, a reușit să salveze o parte din evreii din fostul regat.
[5] Minorităţi Etno-culturale. Mărturii Documentare, Evreii din România (1945-1965), sub redacţia A. Andreescu, L. Nastasă-Kovács și A. Varga. Introducerea semnată de Liviu Rotman.
[6] Anca Tudorancea, Acțiunea „Credinciosul”, Hasefer, 2008, p.14, în cotinuare.
[7] Ibid. p.14.
[8] Revista Cultului Mozaic, nr. 214, 15 septembrie 1969 – p. 4 sub titlul “Informaţii”.
[9] https://www.wikidata.org/wiki/Q89349525 .
[10] https://www.jewishfed.ro/index.php/publicatii-mainmenu-123/87-realitatea-evreiasca
[11] Mirjam Bercovici (1923-2025), https://baabel.ro/2017/07/victor-rusu-un-ziarist-evreu-din-botosani-prea-putin-cunoscut/
[12] Dunajecz László, Új Kelet, apărut în Israel în 12/06/1970, în limba maghiară.
Sursele ilustraţiilor:
1 https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Templul_Coral_01.jpg MM, Public domain, via Wikimedia Commons, cu prelucrare digitală.
2 – https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Moses_Rosen_1971.jpg Unknown author, Public domain, via Wikimedia Commons
3. Photo credit V.R. Revista Cultului Mozaic, 15/5/1972, Arhivele CSIER, București
4. Photo credit V.R. Anca Tudorancea, Acțiunea „Credinciosul”, Hasefer, 2008. pp. 185-186
5. Photo credit V.R. Revista Cultului Mozaic, 15/12/1969, Arhivele CSIER, București.
6. Din colecția personală, Hava Oren
32 Comments
În ziua de 2 august 1969, președintele SUA, Richard Nixon, începuse o scurtă vizită în România, prima țară comunistă care primea o asemenea distincție politică. Nu mă îndepărtez de tema articolului incitant publicat de doamna Rozenberg. România adoptase o atitudine independentă în raport cu alte țări semnatare ale Tratatului de la Varșovia. Primăvara din Praga îi încălzea și pe români, iar discursurile lui Dubcek și Smrkovski erau publicate integral de presa română. În plus, România întreținea relații diplomatice cu statul Israel, iar rabinul-șef Moses Rosen,fără multe vorbe și comentarii, juca un rol însemnat în consolidarea acestor legături.
Vântul de primăvară, transparența mai mare în ce privește occidentul puteau fi înregistrate la Casa Tineretului din Iași, unde am văzut La Dolce Vita și o sumedenie de western-uri. Îmi aduc aminte de True Grit (Curaj adevărat), care se dovedește a fi fost un titlu potrivit atât pentru faptele unor oameni politici din centrul și estul Europei cât și pentru liderul religios al evreilor din România.
Dragă Thomas, îţi mulţumesc foarte mult pentru comentariul care oferă un cadru politic al începutului perioadei la care mă refer în acest articol. Recunosc că la datele foarte importante, pe care le-ai adăugat nu m-am gândit şi nici nu mi le-am amintit, o dată cu căutarea informaţiilor în Revista Cultului Mozaic. Nu-mi amintesc de altfel, să fi observat vreo referinţă în ziar, la momentul Nixon, dar e foarte posibil că am trecut-o cu vederea.
Diferitele încercări de a se elibera din cercul sovietic fuseseră înfrânte atât la Praga cât şi la Varşovia.
Ceauşescu a abordat o politică diferită încercând să păstreze atmosfera unui fel de pod, care i-a permis să – si păstreze poziţia apreciată la vremea respectivă, nu numai de americani, dar şi de europeni.
Exista o libertate culturală în acei ani (cărţi traduse, filme din Vest, chiar şi ziare ca Le Monde puteau fi obţinute; toate acestea se referă la ceea ce se întâmpla la Bucureşti)., Nu poate fi negat, că aceasta libertate era si consecinţa politicii manipulate atunci de N.C.
La rugămintea şi cu acordul prietenei mele Dr. Rodica Grünberg (Leuchter înaintea căsătoriei) voi adăuga acest comentariu:
Pentru mulți dintre noi timpul acela legat de evenimentele de la templu ne-a marcat
Părinții mei întâi nu au înțeles interesul meu dar mi-au dat “liber” să fac precum cred şi doresc.
Bunicul meu lucra la Revista Cultului Mozaic împreună cu Victor Rusu. Fiind jurnalist și foarte cultivat în limba idiş, făcea traduceri pentru revistă.
Am început să învăț ivrit din interes pentru limba atât de interesant structurată
Iar, acolo, chiar la cursul de Talmud Tora l-am cunoscut pe Jonas, care este actualul meu soţ. Cred că am avut amândoi norocul să ne întâlnim la acele cursuri şi să ne împrietenim.
De atunci am şi alţi prieteni, pe care, prin acele prelegeri găseam o legătură bazată pe lucruri, pe are puţini dintre noi le cunoşteam de acasă. (Şi tu eşti unul din acei prieteni)
Acasă bunicii mei țineau sărbătorile
Părinții mei, atei nu erau prea interesați în considerente de iudaistică, dar
pe mine mă încurajau să cunosc tradițiile.
De aceea articolul tău m-a readus într-un timp care mi-a modificat ceva esenţial în mersul vieții mele viitoare.
Foarte interesant articol. Veronica ne da explicatii ample si foarte bine documentate, atit despre o perioada complexa din România socialista, cit si despre pastrarea activitatilor variatelor comunitati evreiesti din lume la Universitatea Bar Ilan.
Veronica subliniaza ca tocmai, in perioada intăririi nationalismului rominesc in timpul lui Ceausescu, Rabinul Rosen a gasit o cale de a reinnoda tineretul evreu din Bucuresti si alte orase mari , cu traditiile, istoria milenara si zbuciumata a iudaismului.
Si eu citeam plina de admiratie opiniile Dr Rabin Moses Rosen exprimate in Revista Cultului Mozaic, ascultasem citeva conferinte ale Domniei Sale, la Iasi si Bucuresti
O mare parte a tinerilor entuziasmati din audienta de atunci, anii 60- 80 ai secolului trecut, au devenit specialisti remarcabili in Israel, au dus noua tara inainte, pe plan tehnic, stiintific si cultural.
Veronica ne aduce aminte in acest articol sa pastram recunostinta pentru cei care au evocat originea noastra evreiasca in anii de destindere ai regimului Ceausescu, aduce un pios omagiu Eminentei Sale Dr Moses Rosen, si unei perioade importante a vietiii noastre,.
Multumesc pentru comentariu, Marica, dar sunt cateva puncte pe care trebuie sa le evidentiez:
1. Am dat in bibliografie o scurta explicatie legata de Comunismul National, care nu este Nationalism. Diferentierea se face in carti de specialitate si este adevarat ca din cauza denumirilor notiunile sunt usor confundabile.
2. Nu am adus lui Moses Rosen “un pios omagiu”. Am mentionat meritul sau in promovarea activitatilor din acea vreme, pe care Federatia evreilor, sub conducerea sa le-a initiat. Dar omagiu si pios, nu este, ce cred eu, ca rezulta din cele scrise.
Am citit cu mare atentie articolul tau, insa nu si bibliografia.. Asa ca nu cunosc diferenta intre nationalism si comunism national, dar mi se pare o diferenta subtila pentru un specialist in istorie.
Ma scuzi daca am exagerat atribuindu- ti tie gindurile mele vorbind de Eminenta Sa,,
Eu gasesc initierea acestor intilniri si conferinte, un act de curaj, cultura, echilibru politic si multa munca.
Pentru ca traiam intr- o tara pe atunci mai libera, dar nu o democratie vestica.
Scuzele nu-si au locul, explic mai jos:
Observ cu STUPOARE că “cineva” a schimbat ceea ce scrisesem de la comunism naţional la comunism naţionalist. Mai mult decât atât a fost scoasă definiţia pe care o dădusem în bibliografie, la nr [8], ea trebuind să fie la nr. [9]
Scrisesem altceva, dar luat rapid din Internet este scris:
National communism refers to the adaptation of Marxist-Leninist principles to fit a specific country’s unique cultural, historical, and national identity. It prioritizes national sovereignty and domestic self-determination over international communist unity, typically resisting foreign control—most historically, domination by the Soviet Union.
Nationalism is the ideology that a specific nation, defined by shared culture, language, or history, should be sovereign, self-governing, and unified. Depending on the context, a nationalist can range from someone fighting for independence from a larger empire to an extreme patriot who believes their country is superior to all others.
Deci dacă e de cerut scuze:
1. Eu sunt cea care trebuie să le ceară, pentru că nu am scris corect în comentariu, în plus a existat o inversare de referinţe bibliografice în versiunea ultimă trimisă lui Hava/Andrea.
2. “Cineva” care mi- a scos ce am trecut în bibliografie, şi a inventat o noţiune care nu este cea scrisă de mine, ar trebui să-şi ceară scuze.
În ceea ce-l priveşte pe Rosen, nu înţeleg de ce îl numeşti Eminenţa Sa, şi te uiţi la el de “jos în sus”.
Nici nu ştiu dacă i se poate asocia cuiva postmortem acest titlu.
Inteligenţa şi cultura lui iudaică au fost calităţi incontestabile, dar eu nu am nici un motiv să-i aduc vreun omagiu, de altfel nu văd de ce i-ai aduce tu.
Nu cred că termenul de comunism naţionalist este incorect din moment ce potrivit Wikipedia: Comunismul național din România sau Național comunismul este un termen care se referă la o formă de naționalism promovată în Republica Socialistă România între 1960 și 1989; . Potrivit Dex, naţionalist este şi adjectiv. Deci comunismul care a promovat naţionalismul era naţionalist.
Dacă eu scriu în articolul propriu cu explicaţii în bibliografie o definiţie, nimeni nu are dreptul s-o schimbe fără să-mi ceară părerea. Comunismul naţional nu este comunismul naţionalist (nici nu cred că există o asemenea noţiune), naţionalismul poate fi o trăsătură a oricărei forme de guvernământ, comunismul naţional este ceea ce am explicat în bibliografie cu referinţe la o carte în acest sens şi a fost ştearsă fără să mi se ceară părerea. Având în vedere că nu era vorba de o “chestie oarecare” şi mai ales, eu nefiind acasă ci în concediu când articolul a fost “transferat”, nu am avut timpul necesar ca să verific fiecare modificare făcută, ceea ce a fost greşeala mea.
Am recitit articolul original, trimis în 23 mai, şi nicăieri nu apare termenul de “comunism naţional”, ci doar “comunism naţionalist”. Deci nimeni nu a modificat noţiunile din interiorul articolului şi nimeni nu are motive să-şi ceară scuze.
Ai dreptate, dar aceea nu a fost versiunea dupa care urma sa apara articolul.
Hava mi-a recomandat (din alte motive) sa refac versiunea si i-am trimis-o ulterior corectand si acesta notiune. Iti voi trimite la email ultima versiune.
Articolul Veronicăi Rozenberg prezintă o realitate pe care au cunoscut-o sau au trăit-o majoritatea autorilor şi cititorilor baabelieni şi care a contribuit la deşteptarea conştiinţei iudaice, crearea unor legături de prietenie, dragoste şi, în final, a unor familii tinere care apoi – în marea lor majoritate – s-au stabilit în Israel. Eu nu am împărtăşit această experienţă. Aşa a fost decizia de atunci a părinţilor mei şi eu nu m-am opus. Au trecut ani şi ani până când m-am apropiat de Comunitate şi mi-am recuperat (într-o oarecare măsură) câte ceva din moştenirea spirituală pe care nu am avut cum s-o primesc, pentru că toţi bunicii mei pieriseră în Holocaust, iar părinţii supravieţuitori s-au îndepărtat de credinţă. Pe de altă parte, trebuie să menţionez că un rol important îl juca faptul că cei care frecventau cursurile de Talmud Torah şi corul puteau mânca la cantina Comunităţii pe bani mărunţi şi aveau bilete în tabără la mare. Era o combinaţie benefică de avantaje spirituale şi materiale.
Ar fi interesant dacă s-ar identifica şi alţi cititori sau comentatori cu cele întâmplate acum cca 50 de ani în oraşele mari ale României.
Mulţumesc Andrea pentru sinceritatea mesajului tău, deşi mă gândesc că probabil nu exista, cel puţin din punctul meu de vedere de bucureştean iubitor (atât al oraşului, al ţării dar şi al oamenilor pe care i-am cunoscut atunci şi de atunci încoace, acestea în ciuda celor întâmplate familiei mele chiar mai devreme, la vârsta de 9 şi până aproape de plecare) în frecventarea locurilor menţionate, o legătură cu religia. Există desigur aspectul identitar, o apropiere de o identitate evreiască, pe care din experienţa mea, cei din afara Bucureştiului o simţeau mult mai intens. Şi în ambele direcţii (de la ei în afară, dar şi de la “”alţii” către ei).
Poate că, prin ceea ce tu faci de zeci de ani, şi desigur de când te-ai despărţit de profesiunea iniţială, realizezi, sau aduci o ofrandă, omagiu acelor mulţi oameni, pentru care identitatea, pe care poate ai fost împiedicată să ţi-o apropii atunci, i-a dus la o adâncă suferinţă, uneori chiar nevindecabilă.
Si ultimul eveniment despre care am primit reportajul (Klara Szűcs vs úlia Szilágyi) este unul din multiplele exemple ale acestui omagiu !!
Nu este omagiu ci RECUPERARE, RECONSTITUIRE a frânturilor de istorie anihilate de Holocaust.
Da, se poate,interviul luat de tine mi se paruse o forma de a o omagia pentru ceea cea a facut si a spus. Multumesc pentru precizare !
Veronica, este de apreciat efortul tău de a ne scrie despre aceste activități importante. Dr. Rubin Schaffer a fost tatăl Evei Oren. Între anii 1970-1976 ca student am avut plăcerea și onoarea să particip la activitățile comunității evreiești din Timișoara condusă de eruditul și iubitul șef rabin, Dr. Ernest Neumann. Și soția și eu am făcut parte din corul”copiilor” după spusele Evei Grosz. Sub bagheta excelentului pianist Gyuri Klein interpretam cântece în ebraică și Yiddish ale căror cuvinte nu prea le înțelegeam. De la doamna. Rubinger am învățat puțină ebraică. De sărbători ne întruneam într-o atmosferă minunată creată de domnul rabin. Vinul Carmel ni se părea șampanie fiindcă venea din Israel.
O tempora!
Deci Dr Rubin Schaffer , cel care stă în picioare și ține cuvântarea a fost tatăl Evei Oren.
Exact, aici se potriveşte cu adevărat un WOW !!!
Nu e vorba de WOW, ci de faptul că în articol nu e specificat că Dr Rubin Schaffer a fost tatăl Evei Oren.
Cine a specificat este Tiberiu Ezri.
Nu toată lumea poate știi acest lucru și merita de specificat.
Pentru că ai intrat cu reproşuri în acest comentariu, o să-ţi dezvălui, lucruri pe care ai fi putut să le afli dacă luai o altă cale.
Când Hava a primit articolul la redactat (păcat), mi-a scris imediat un mesaj în care mi-a spus că este vorba de tatăl ei. Eu i-am lăsat ei onoarea s-o dezvăluie chiar ea şi i-am scris următoarele:
Sigur că da, ştiam că e tatăl tău adaugă dacă vrei, câteva rânduri de suflet, în apropiere
Aşa cum poate le punem şi pe cele referitoare la tatăl lui Erzsi Ezri.
Cum crezi că e mai bine!
Hava nu a făcut-o, iar în cele din urmă, din motive nerelevante pentru cititori, redactarea a fost terminată de Andrea.
Deci îţi poţi retrage reproşurile, iar altă dată deoarece ai mai corespondat cu mine în particular, puteai să o faci şi de această dată. Ca o cititoare veche la baabel, numele de familie Schaffer cu siguranţă îţi spune ceva, alături de oraşul de origine al familiei şi meseria tatălui.
Dragă Tibi, efortul a fost urmarea hotărârii de a participa cu prezentarea mea la conferinţa “Evreii din România”.
Am fost cu adevărat încântată de ideea proprie cu povestirea acelor evenimente, la care am avut atât de multă plăcere şi interes să particip. Dar, din păcate, în afara conferenţiarilor, nu-mi aminteam aproape nimic. Ideea de cerceta ziarele şi legăturile personale cu persoanele de la CSIER, au fost binevenite, şi astfel s-au adunat informaţiile relativ repede. Puteam să stau acolo un număr mic de ore, după programul lor de lucru, şi aveam un număr limitat de zile la Bucureşti. Eram ca în timpul cercetărilor din arhive, pentru teza făcută acum atât de mulţi ani. Iar informaţiile au venit rapid, puţine, dar concentrate, evocându-mi situaţiile şi împrejurările în care aveau loc acele întâlniri, discuţii, celebrări.
Dar marea mea revelaţie dincolo de realizarea scopului urmărit a fost o cu totul alta: o redau în câteva cuvinte mai jos.
Revista Cultului Mozaic, pe care bănuiesc că am avut-o şi acasă când şi când, nu mi-a stârnit atunci interesul. Activităţile de la vremea “tinereţii”, studii plimbări, lecturi şi spectacole, care erau din plin în România comunistă, la Bucureşti, cu certitudine, îmi ocupă timpul. Acum, la “bătrâneţe”, când timp nu aveam, din motivele specificate anterior, conţinutul revistei m-a uimit efectiv. Erau atât de multe subiecte interesante, asupra cărora aş fi dorit să mă opresc şi să mă informez, dar nu puteam să le acord mai mult de câteva minute, iar atunci când mi se păreau chiar deosebite, le şi fotografiam. Ştiam că şansa de a reveni asupra lor nu e prea mare, dar o făceam cu plăcere şi cu interes.
Când am observat că apare numele tatălui lui Hava, ca şi ulterior, când mi-ai povestit la telefon despre Uj Kelet-ul păstrat la Erzsi, am rămas şi mai impresionată, iar culmea a fost nu numai coincidenţă de a vă “regăsi” pe voi prin părinţii voştri, ci şi poza adăugată de Hava/Andrea exact cu tatăl conferenţiind.
Mulţumesc pentru comentariu: -)
Aştept, sper că vor fi şi unii bucureşteni, deoarece iniţial tema articolului şi intenţiile mele erau de a vorbi despre ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti.
Dacă Revista Cultului Mozaic ți-a plăcut atât de mult, poți să o citești aici: https://biblioteca-digitala.ro/?pub=2231-revista-cultului-mozaic
Multumesc Hava, stiam de aceasta posibilitate, am folosit o la inceput, inainte de plecare. Era extrem de incomoda, in raport cu palparea si trecerea paginilor, obiceiuri vechi.Observam ce imi era atractiv intr o clipa, dar posibil ca voi reveni.
Când un articol este nu numai interesant, ci şi bogat în informaţii trecute şi prezente, dă naştere în comentarii unor discuţii aş spune chiar captivante, în orice caz demne de atenţia noastră. Am citit, dragă Veronica, cu emoţie şi bucurie articolul tău atât de bine documentat, dar presărat şi cu amintiri personale preţioase pentru tine, pe care acum ni le dezvălui şi nouă. Amintiri de suflet din perioada în care îmi trăiam şi eu adolescenţa şi tinereţea în acelaşi oraş ca tine – ani în care m-am cufundat acum cu nostalgie.
Draga mea Daniela, mă bucur foarte mult de cele scrise de tine, ai perfectă dreptate şi sper că vei reveni şi citi şi celelalte comentarii, în parte scrise la telefon şi cu greşeli multe de ortografie. Acum, când am venit acasă m-am străduit să le corectez, sper că am reuşit, deşi posibil că există CINEVA, care observă la mine, ÎNTOTDEAUNA, greşelile de ortografie, şi nu numai.
Vizita şi culegerea informaţiilor au fost o adevărată experienţe (în ebraică există un cuvânt, care nu cred că are o traducere perfectă în altă limbă, HAVAIA, poate trăire)
Bine ai revenit acasa!
Sigur ca citesc (tocmai am citit) si restul comentariilor, ele ma duc intr-o lume atat de interesanta.
Și eu am avut bucuria de a participa împreună cu soțul meu, tineri căsătoriți la sfârșitul anilor 60 la festivități de Pesach și de Rosh Hashana ținute în incinta sinagogii din Centrul Timișorii. Rabinul Neumann avea o ținută distinsă, o voce frumoasă aproape teatrală și de asemenea cânta foarte frumos.
Era și un cor de copii , a căror membrii trăiesc probabil acum în Israel .
Pentru mine a rămas pecetluită în inimă cântecul “Szól a kakas már ” în traducere Cântă deja cocoșul , cântat de Dr Rabin Neumann .Am avut inregistrată vocea lui, dar nu o mai găsesc .
Acesta este cantecul ::https://www.youtube.com/watch?v=0ULsgOwo970&list=PL8WLiRY2TG0EPB38acoOdoosJtPBaIHEC&index=26
Au fost perioade în Timișoara când mersul la sinagogî nu era bine văzut. Totuși comunitatea evreiască avea un loc de întâlnire și la sărbători ne doream : Anul viitor în Jerusalim
Mulțumim Veronicii că ne-a adus informații interesante despre felul în care evreii au menținut limba și tradițiile iudaice.
Kol ha Kavod !
Eva, mulţumesc pentru dezvăluirile tale. În anii copilăriei şi adolescenţei mele la Bucureşti frecventam bisericile de lângă casă şi după primele prelegeri, sinagoga, adică Templul Coral fotografiat pe frontispiciu, care era şi poza cu care mi am început prezentarea la Bar Ilan, Dahan.
Niciodată nu a existat sentimentul de câte pomeneşti, teama, neplăcere. Eu mă simţeam liberă în anii aceia, poate doar de vorbit ştiam că e bine să ai grijă cui îi spui ce.
Dar cel mai semnificativ lucru care s a întâmplat atunci a fost o înţelegere indusă mie de predicile lui Rosen referitoare la religia iudaică. Am înţeles, corect sau greşit, fă relaţia unui om cu divinul, cu Dumnezeu e strict intrinsecă, e personală fără a fi nevoie de vreo intermediere a unui cadru clerical, fie el preot, sau rabin, sau…
Tu şi dacă vrei în suflet te confrunţi cu ceea ce s ar putea numi credinţă, nimeni nu cere socoteală, sau pretinde ceva.
It s your own business.
Nu cred că în viaţă, m am gândit de multe ori la aceste situaţii, dar aşa îmi
Închipui eu relaţia Om-Dumnezeu în iudaism.
Am celebrat pentru prima oară un Seder tradiţional la Popa Soare, rest. Ritual şi sub ochii mei au fost perechi de tineri, care s au cunoscut, iubit si nu odată rămas împreună.
Rosen nu mi a fost simpatic, dar meritele lui au fost semnificative.
– 1 – Centrul Cultural Dahan – Era/este acesta ateu sau religios? – 2 – Anca Tudorancea – Cum îl descrie pe rabinul Rosen, cu sau fără simpatie? ( Eu am citit numai autobiografia acestuia și am o imagine pozitivă despre acesta.)
Ivan, sinceră să fiu, habar nu am. Dar îţi dau nişte răspunsuri aproximative:
A. Universitatea Bar Ilan are un profil religios, deşi nu cred că, e declarat oficial. Ce o fi însemnând totuşi? Cred că sunt mai multe departamente decât la alte universităţi israeliene la care se aprofundează studii iudaice, sunt cu siguranţă mult mai mulţi evrei religioşi în universitate, sau tradiţionalişti, de asemeni şi cadrele academice religioase, în nr. mai mare.
B. Centrul Dahan a fost întemeiat de familia Dahan, ambii de rit sefard. Deşi sabrii, fiind sefarzi, presupun că au dat întâietate în ceea ce au promovat, unor subiecte cu profil sefard. Dacă centrul organizează manifestări cu caracter preponderent religios, n am investigat.
Înaintea hotărârii de a dedica o conferinţă evreilor din România, n am ştiut de existenţa centrului.
Nr.2
Cartea A. Tudorancea e o carte ştiinţifică, nu cred că în asemenea cărţi se exprimă simpatii sau antipatii. Dar, aşa cum am fost eu însămi mirată, nu e o biografie, ci o colecţie de informaţii ale informatorilor sau agenţilor Securităţii despre Rosen şi activităţile sale, probabil majoritatea în poziţia pe care o deţinea. Aceste informaţii au fost luate toate sau majoritatea lor din dosarele CNSAS, unde probabil Rosen avea ca mulţi urmăriţi un nume codificat “” Credinciosul”.
Cred că mulți dintre cititorii revistei Baabel își amintesc de activitățile educative ale comunității evreiești din Romănia anilor 1960 -1970. Am participat și eu. Și m-am bucurat să văd că este amintit și tatăl meu care a vorbit despre romanul „Iosif și frații săi” de Thomas Mann, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Și cum mai aveam o fotografie de la acea conferință, mi-am permis să o adaug.
Într-adevăr, coincidenţa este chiar emoţionantă, aşa cum a fost şi cea prin care vorbind cu totul întâmplător cu Tibi Ezri a apărut articolul păstrat de socrul şi mai de parte de Erzsi. Astfel au ajuns la mine prin bunăvoinţa lor alte titluri şi evenimente legate de încercările de a aduce iudaismul tinerilor din comunităţile de evrei români, Timişoara în acest caz.
Dacă sunt intre-adevar mulţi, cei care se vor identifica cu participanţii la asemenea conferinţe?
Vom vedea în zilele următoare.