Număr vizualizări 573 ori

Recent m-am întors din România și, ca de obicei, de la un congres: cel mai mare congres anual organizat în specialitatea mea în țara în care m-am născut, unul din cele mai cunoscute și mai reușite congrese naționale din Europa în domeniul anesteziei și terapiei intensive. Avea peste o mie de participanți și aproape 200 conferențiari din 30 țări.

Atât pentru mine, cât și pentru ceilalți conferențiari israelieni (peste douăzeci la număr) acest congres are o importanță deosebită, întrucât el găzduiește și simpozionul anual româno-israelian în domeniu. De aceea nu e de mirare că israelienii aduc o contribuție importantă la programul științific. Ion Pribeagu scria despre Israel: „țară mică, junglă mare”. Parafrazându-l, aș spune: „țară mică, medicină serioasă”. Cu toată lipsa mea de obiectivitate, susțin că israelienii aduc la acest congres informații serioase în mai toate domeniile specialității, iar în ultimii ani, la temele legate de anestezie, terapie intensivă, tratamentul durerii etc. s-a adăugat și cel al inteligenței artificiale, folosite nu numai în organizarea sălilor de operații și a unităților de terapie intensivă, dar și în procesul de obiectivizare a examenelor de specialitate.

Dar nu despre asta vreau să scriu. Chiar dacă acestea sunt subiecte interesante, ele au devenit cam banale, universal cunoscute și tratate și de conferențiarii din alte țări. Subiectul fierbinte al programului științific a fost altul și în jurul lui toți cei prezenți, participanți și conferențiari, s-au împărțit în două grupuri, cumplit de inegale. Conferențiarii israelieni și ucraineni alcătuiau prima tabără și toți ceilalți…

Nu e nevoie să explic criteriul împărțirii. Cum scria Tolstoi? Război și pace! Cele două țări, aflate la distanță de mii de kilometri una de cealaltă, împărtășind o soartă comună, și-au trimis reprezentanții la congresul român, oferind celor prezenți o vastă și cumplită imagine a ororilor războiului, privite cu ochii specialistului, ai medicului pus în fața catastrofei unei conflagrații militare și obligat să-și pună în valoare toată știința de carte și toată experiența profesională pentru a salva viața unor oameni care până adineaori erau perfect sănătoși.

Și nu, nu e vorba numai de tratamentul unor soldați răniți pe câmpul de luptă. Din păcate, imagini de acest fel nu mai impresionează pe nimeni, războaie se poartă peste tot în lume, soldați răniți nu mai sunt un subiect de scris la ziar, iar atunci când un soldat își pierde viața în luptă, numele său își găsește loc – în cel mai bun caz – pe prima pagină a cotidianului de a doua zi și apoi e complet dat uitării.

Dar în aceste două războaie, unul început acum mai bine de patru ani, iar celălalt continuând, cu pauze, de doi ani și jumătate, victimele sunt în primul rând civilii. Numărul de civili răniți este mult mai mare decât al militarilor uciși în lupte sau bombardamente. Iată cifrele (militari și civili), la data scrierii acestor rânduri. Ucraina: 15.000 morți, 41.000 răniți. Israel: 2.100 morți, 14.800 răniți.

Uneori cifrele par fabricate. Cum altfel să înțelegi faptul că în acea cumplită sâmbătă de 7 octombrie 2023, spitalul Soroca, fostul „meu” spital din Beer Șeva, a primit în decurs de opt ore nu mai puțin de 700 (șapte sute) de răniți, militari și, în special, civili care au avut șansa să rămână în viață după „tratamentul” barbarilor care au atacat așezările de la granița de sud a Israelului. Iar răniții necesită tratament de urgență, cât se poate de rapid și eficient, pentru că aproape întotdeauna (câtă banalitate în această afirmație!) fiecare minut contează. De la simplul glonț „adăpostit” într-un picior sau o mână, până la un corp uman sfârtecat de zeci de schije de rachetă, totul trebuie imediat tratat, trebuie prevenite complicațiile, pregătite sălile de operații, zeci de medici și personal paramedical ocupați în același timp cu salvarea cât mai multor vieți omenești.

Despre toate acestea au vorbit la congres medicii din Zaporojie și Beer Șeva: despre răniții care adesea au apărut în camerele de gardă înainte ca cineva să poată anunța spitalul, despre răniții care aveau nevoie de transfuzii de sânge în cantități mult mai mari decât cele aflate la dispoziția spitalului, despre răniții care apăreau într-un spital (ucrainean) care tocmai era bombardat sau despre un tanchist (israelian) care prezenta o problemă serioasă de oxigenare, greu de diagnosticat și necesitând probe de laborator complicate.

Treptat, audiind conferințele, a ieșit la iveală diferența. Da, ambele țări se află în război, atacate așa, deodată, fără niciun semn premonitoriu. Da, bombele sunt cam aceleași, dezastrul provocat de explozii e asemănător, până și răniții seamănă unul cu altul, dar în cazul Ucrainei nu putem vorbi de un război purtat în condiții „acceptabile”. Cele două conferințe prezentate de colegii ucraineni nu au lăsat niciun semn de întrebare: echipele medicale ucrainene sunt obligate să acționeze în condiții inumane, răniți și medici sunt bombardați în timpul tratamentului, uneori lipsesc mijloace elementare pentru îngrijirea răniților, aparatura, chiar și curentul electric. Toate la un loc prezintă o imagine cu care noi, aici, în Israel, nu suntem obișnuiți. Oare am dreptul să vorbesc despre un „război de lux”? Expresia mi se pare o injurie adusă celor implicați, morți, răniți și personal medical, dar nu am alta pentru a califica cumplita realitate în care trăiesc și lucrează (mai ales în primii ani ai războiului) colegii ucraineni, în comparație cu noi israelienii.

Cât despre „lumea a doua”, cea a gazdelor și a celor veniți din celelalte țări, adevărul este că nu prea am ce povesti. Sala de conferințe era cam pe jumătate plină, majoritatea întrebărilor a venit din rândurile celor ”neimplicați”, dar nimic mai mult. Și, de fapt, la ce mă puteam aștepta? La efuziuni sentimentale debordante, expresia unor sentimente pozitive împinse la extrem? La ieșirea din sală ne-am dus fiecare în direcția lui, fiecare cu încărcătura emoțională la un nivel potrivit cu modul în care fiecare din noi era implicat în „acțiune”.

Ar fi fost, însă, interesant de întreprins un sondaj în rândurile participanților, pentru a afla câți dintre ei, ascultând conferințele de care scriam mai sus, se gândeau că în realitatea zilelor noastre, un cataclism de acest gen poate izbucni în oricare parte a lumii, inclusiv în a lor…

Dar mi se pare demn de menționat că datele prezentate de conferințe (inclusiv cumplitele fotografii ale celor răniți și tratați) nu au surprins cealaltă echipă. Și pentru ucraineni și pentru israelieni, informațiile incluse în cele patru prezentări nu erau nimic nou, totul era déjà vu.

Și așa ne-am despărțit, cele două „lumi” au luat-o în direcții opuse. Unii s-a întors la atmosfera de conflict permanent, care își schimbă nivelul de violență de la o zi la alta. Iar ceilalți? Ei bine, eu cred că fiecare avea o urmă de îngrijorare, cel puțin în subconștient, la fel cum se întâmplă când conduci o mașină pe șosea și treci pe lângă un accident cu victime omenești.

Și cu toate acestea, vive la petite difference!

Gabriel Ben Meron