Număr vizualizări 17 ori

M-am bucurat, bineînțeles, când am aflat că filmul Fjord a obţinut premiul Palme d’Or, iar regizorul, Cristian Mungiu, a devenit dublu laureat la Cannes. Este cel mai premiat regizor român cu care trebuie să ne mândrim – și mă și mândresc. Îmi place că el nu alege subiecte ușoare, multe dintre filmele lui (nu le-am văzut pe toate) au o încărcătură emoțională puternică, sunt pelicule provocatoare. În străinătate, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile a trezit un sentiment de groază, percepând condițiile degradante ale femeilor din România care, din cauza unei legislații inumane, erau obligate să se supună unor proceduri umilitoare. După dealuri, cazul fetei exorcizate, este o ilustrare a fanatismului și primitivismului religios, a proastei interpretări doctrinare care duce la neputința victimei de a-și găsi salvarea în condițiile secolului XX.

Nu am văzut încă filmul Fjord, dar cunosc contextul care l-a inspirat, acum zece ani am urmărit cu mare atenție întâmplările dramatice prin care a trecut acea familie de români în Norvegia. După multe intervenții la nivel politic și de stat, povestea a avut un happy-end și eu cred că nu pentru că norvegienii s-au convins că nu au avut dreptate, ci pentru că doreau să evite un conflict diplomatico-social cu România. În acest caz s-au ciocnit două concepții diametral opuse despre educație, cea românească, conservatoare, și cea norvegiană, să zicem liberală până la extrem. De fapt, sub o formă mai atenuată, legislația există și la noi: copiii abuzații în familie – dacă autoritățile află și se încumetă să ia măsuri – trec sub autoritatea statului.

Ceea ce familia de români și foarte mulți din România nu înțeleg este că în Norvegia, cea mai blândă palmă sau bătaie, absolut obișnuită în cele mai multe familii românești, este considerată un abuz. Copilul este suveran, el își poate denunța părinții, ceea ce s-a și întâmplat în cazul la familiei de români, atunci când două dintre fete s-au plâns la școală că au fost pedepsite fizic. Ca urmare, autoritățile norvegiene au considerat că părinții sunt un pericol pentru cei cinci copii și i-au luat pe toți, până și bebelușul de câteva luni. Nu știu dacă în film apare motivul religios (familia era penticostală) sau demonstrațiile organizate mai ales de organizații religioase pentru readucerea copiilor în sânul familiei, dar în asemenea cazuri extreme trebuie să ne putem întrebarea cine a greșit și cum.

Chiar dacă condamnăm autoritățile norvegiene, familia pastorului român conservator din film (în viața reală era inginer) i-a maltratat fizic pe copii. Când te stabilești într-o țară străină, trebuie să cunoști cutumele de acolo și să nu te expui la o atare situație. Mai mult, indiferent de țară, pedeapsa fizică nu este un mijloc educativ adecvat, chiar dacă se spune că „bătaia e ruptă din rai”. Nu este. Și are consecințe grave pentru viitorul copiilor.

Dar oare intervenția în viața privată a familiei nu este și ea un abuz? Poate că da, dar dacă situația copilului este amenințată, atunci nu. Aici cred că autoritățile norvegiene au greșit. Cunoscând proveniența familiei, poate că înainte de a apela la măsuri drastice, ar fi trebuit să vorbească cu părinții și să le explice legislația norvegiană. Nu știu dacă familia ar fi acceptat, poate că principiile lor conservatoare i-ar fi determinat să continue sancțiunile fizice, dar ar fi meritat măcar o încercare.

Au existat și alte efecte negative. Demonstrațiile organizate de grupuri religioase conservatoare în favoarea lor au dat apă la moară unor organizații de extremă dreaptă care militează împotriva unor măsuri liberale și caracterul nociv al acestor organizații s-a ascuns în spatele simpatiei față de familia căreia i s-au luat copiii.

Lui Cristian Mungiu i s-a reproșat că s-a situat pe o poziție echidistantă și că ar fi trebuit să ia atitudine în acest caz. Dacă ne gândim bine, nici în celelalte două filme despre care am amintit nu regăsim o poziționare părtinitoare a regizorului, o condamnare a legii antiavort a lui Ceaușescu sau a fanatismului religios din După dealuri. Poate că mulți consideră că acesta ar trebui să fie rolul regizorului. Eu cred că nu, dacă ținem cont de influența extraordinară a filmelor asupra publicului, fie la cinematograf, fie la televiziune.

Repet, încă nu am văzut filmul lui Mungiu, deci părerile mele sunt părtinitoare. Rămâne însă valabilă constatarea despre rolul filmului în societate și toți creatorii de imagini ar trebui să țină cont de el.

Aș mai adăuga ceva, fără să minimalizez calitățile peliculei. Nu cumva tocmai faptul că acțiunea se desfășoară în jurul apărării unor valori conservatoare a înclinat balanța către această alegere în condițiile ascensiunii fără precedent a valorilor de dreapta? Este doar o întrebare, unul dintre gândurile mele legate de acest film.

Eva Galambos